Motto

„Ziarul nostru a făcut totdeauna, dela întemeere până astăzi, şi va face şi în viitor politică de apropiere, de înţelegere, de aplanare a divergenţelor [...] Întemeetorul ziarului nostru, Marele Şaguna, ne-a îndemnat şi ne-a impus să facem politica aceasta, singură corespunzătoare puterilor noastre”

vineri, 8 martie 2013

La ceas aniversar – Telegraful Român la 160 de ani

 † Dr. Laurenţiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

 

Ziua de 3 ianuarie 1853 a fost o zi de mare bucurie pentru vlădica Andrei Şaguna, pentru preoţii şi credincioşii lui, căci atunci a ieşit de sub teascurile Tipografiei Diecezane din Sibiu – cea întemeiată de el cu trei ani în urmă – primul număr al ziarului iniţiat de el, Telegraful Român. Este, însă, o zi de bucurie şi pentru noi, cei de azi, pentru că sărbătorim 160 de ani de apariţie neîntreruptă a ziarului şagunian, care a fost o adevărată tribună de luptă naţional-politică a românilor – alături de Gazeta de Transilvania de la Braşov, până la Unirea din 1918; o tribună de luptă pentru apărarea Ortodoxiei în perioada interbelică, o tribună şi o mângâiere pentru preoţii şi credincioşii noştri în perioada regimului comunisto-ateu, iar azi, din nou o tribună de luptă pentru apărarea valorilor spirituale creştine în lumea secularizată în care trăim.
Nu intenţionăm să prezentăm o „istorie” a ziarului şagunian şi nici să facem o „evaluare” a rolului multiplu pe care l-a avut de îndeplinit în viaţa românilor ortodocşi din Transilvania, pentru că acest lucru va fi subliniat în materialele care se vor publica în decursul acestui an, începând cu acest număr. Dorim să menţionăm doar grija deosebită pe care Sfântul Ierarh Andrei Şaguna a manifestat-o faţă de ziarul său timp de două decenii, adică până la trecerea sa la Domnul. Este de ajuns să menţionăm că toate materialele care ajungeau în paginile ziarului erau citite şi uneori corectate de el însuşi înainte de a fi încredinţate tiparului, lucru pe care îl va face şi marele său succesor, mitropolitul Nicolae Bălan. Dar nu putem trece sub tăcere nici pe ceilalţi vrednici mitropoliţi ai Ardealului, Miron Romanul (1874-1898) şi Ioan Meţianu (1899-1916), care s-au confruntat de atâtea ori cu „cenzura” impusă de autorităţile de la Budapesta, încât de multe ori anumite materiale erau respinse. Şi tot aşa, nu-i putem uita nici pe mitropoliţii Nicolae Bălan, în ultimii ani de activitate, Nicolae Colan, Nicolae Mladin şi Antonie Plămădeală, care s-au străduit să salveze ziarul, să facă faţă atâtor neplăceri care veneau din partea Direcţiei Presei de la Bucureşti, care de multe ori respingea anumite articole de la tipar. Şi totuşi, ziarul a făcut faţă atâtor opresiuni şi acum ne bucurăm la împlinirea venerabilei vârste de 160 de ani, vârstă pe care nu a atins-o niciun ziar din ţara noastră.

O tribună de luptă românească şi ortodoxă: Telegraful Român la 160 de an

Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu

 

La 3 ianuarie 2013 s-au împlinit 160 de ani de când apare la Sibiu ziarul şagunian Telegraful Român, el fiind astăzi cel mai vechi ziar cu apariţie neîntreruptă din ţara noastră, dar, în acelaşi timp, unul din cele mai vechi ziare din Europa. Se ştie că începuturile presei româneşti se plasează în prima jumătate a secolului al XIX-lea, când au apărut Curierul românesc al lui Ioan Heliade Rădulescu la Bucureşti (1829-1848), Albina românească a lui Gheorghe Asachi la Iaşi (1829) şi Gazeta de Transilvania a lui George Bariţiu la Braşov, cu o existenţă mai îndelungată (1838-1944), la care se adaugă şi altele, cu o existenţă mai scurtă.
Iniţiativa tipăririi Telegrafului Român se datora marelui ierarh trecut recent între sfinţi, Andrei Şaguna, conştient că românii transilvăneni aveau nevoie de un ziar care să le apere interesele naţionale, sociale şi culturale după înăbuşirea Revoluţiei din 1848/49 şi instaurarea unui regim absolutist în tot Imperiul Habsburgic, din care făcea parte şi Transilvania. De altfel, Şaguna îndemnase pe intelectualii români de aici să pună bazele unui ziar românesc încă din septembrie 1846, deci chiar din primul său an de activitate ca vicar. Apoi, chiar în cursul Revoluţiei, la 25 februarie 1849, printr-un memoriu înaintat Curţii imperiale din Viena, el cerea acordul autorităţilor pentru tipărirea unui ziar românesc la Viena. Dar atunci nu erau condiţii propice, fapt pentru care şi-a reluat demersurile prin mai multe memorii ulterioare, adresate guvernatorului Transilvaniei Karl von Schwarzenberg, ultimul fiind redactat, la 30 octombrie 1852.
De data aceasta, solicitarea sa a fost aprobată, la 15 decembrie 1852. În aceeaşi lună s-a încheiat un contract cu profesorul Aron Florian (1805-1887), originar din Rod, jud. Sibiu, fost profesor la Craiova şi la Colegiul „Sfântul Sava” din Bucureşti, care urma să devină primul redactor al ziarului. Potrivit obiceiului timpului, el a adresat intelectualilor români o „Prenumeraţiune la Telegraful Român”, prin care îi anunţa de iminenta apariţie a ziarului, cu rugămintea de a face abonamente, prezentând, în acelaşi timp, şi obiectivele pe care le va urmări. Aşa se face că la 3 ianuarie 1853 a apărut, în „tipografia diecezană”, întemeiată tot de Andrei Şaguna, în august 1850, primul număr din Telegraful Român, care se prezenta cu subtitlul: Foaie politică, industrială, comercială şi literară, pe care îl va purta până după Unirea din 1918. Cu alte cuvinte, rezultă limpede că ziarul urma să prezinte teme de interes naţional-politic, social-economic şi cultural şi mai puţin probleme de interes bisericesc.

Când scrii la Telegraful Român...

Pr. Conf. Dr. Constantin Necula

Student fiind nu mi-am închipuit vreodată că voi scrie în foaia șaguniană. Copilăria mea fiind marcată de imaginea bunicii care-și pleca fața peste slova ziarului ca peste paginile Ceaslovului ori Bibliei. Apoi ziarul trecea la tata. Dacă după ce citea Flacăra, ori Sportul, ori Pentru Patrie îl auzeam pe tata comentând mereu, Telegraful Român era pus deoparte, pe un raft lângă icoană, cu un oftat. De emoție, hârtia lucioasă, ca a calendarului ortodox de pe perete, părea că ascunde în ea țesătura unei alte lumi, imposibile mie, de negrăit tatei. Colecția ziarului, pe care bunica o moștenise cu sfințenie, am mai văzut-o în multe case din Șcheii Brașovului și, crescând și peregrinând prin satele Ardealului, am redescoperit-o în multe case românești. Cu miros de tămâie, ca o țesere de fum, ceruită parcă de lectură, sunt convins că pentru mulți prunci a fost dintâiul Abecedar, iar pentru cei în vârstă mângâiere a singurătății. Așa o va fi gândit tainicul Mitropolit Șaguna. Recunosc că Telegraful Român și clădirea Colegiului Șaguna de azi au fost cele dintâi descoperiri ale Bisericii. Și chipul lui, al Părintelui de la Sibiu, așezat între icoane, pe latura de Răsărit a casei...
Desigur că istoria nu se scrie cu emoții. Dar Telegraful Român da. Izvorât din nevoia funciară de a da la îndemâna neamului românesc din Ardeal piatra de gânduri cioplite din care să-și zidească cetate de scăpare, foaia transilvană a fost cea dintâi închegare jurnalistică pre limbă românească și scriere latină. Cei care ne inundă astăzi cu marasmul informațional ar putea lua aminte la distincția articolelor, la varietatea lor, la deschiderea cuvântului către un popor rănit în adâncul de cer al limbii sale. Prin foaia aceasta nu S-a vestit numai Dumnezeu ci și lui Dumnezeu I s-a dat de veste, în scurte semnale de telegraf duhovnicesc, că într-un colț al lumii locuite de imperii, un neam eliberat de păcat învață Libertatea. Povestea Telegrafului Român, inclusiv în anii din perioada comunistă, este una a exprimării libere a adevărului de credință, de luminare prin cultură duhovnicească a neamului, de limpezire a cuvântului românesc până la transparență liturgică. Dintru început închegare de informare socială și formare duhovnicească, jurnalul Mitropolitului Șaguna a dovedit că se poate scrie competent și competitiv și în limbă română, că se poate face politică națională și confesională din vârf de condei, că realitatea românească este parte a realității universale. Fără complexe, scriitorii Telegrafului Român obligă istoria presei să recunoască: ziarul e primul organ de presă cu orientare europeană fără a pierde caracterul național din panoplia jurnalisticii românești. Chiar dacă lipsește din Dicționare și baze de date de specialitate, chiar obturat de vehemențe carieristice obscure.

REFERINŢE din paginile Telegrafului nostru, TIPĂRITURI. PERIODICE-CĂRŢI-BIBLIOTECI

Ana Grama


I. În primele trei luni de apariţie, ianuarie-martie 1853.
Apariţia Telegrafului Român s-a produs pentru că vremurile o cereau şi, în acelaşi timp, exista un ierarh în stare să răspundă nevoilor acelor vremi. Pe de o parte, Andrei Şaguna simţea că în vechile condiţii de comunicare cu preoţimea/cu poporenii nu se mai putea continua fără a se păgubi grav informarea reciprocă, în ambele sensuri, între el şi credincioşii sieşi subordonaţi. Pe de alta, credea sincer în acei ani că „o epohă nouă au răsărit pentru noi românii”, şansă pe care nu aveam dreptul de a o pierde.
Cu Tipărituri românii nu erau cu totul nefamiliarizaţi, prin cărţile bisericeşti, circulare, porunci, broşuri, legi, prochemări, articuli şi chiar Gazeta Transilvaniei de la Braşov.
În binomul care se născuse în anul 1853 – gazetă-cititor – cel mai important lucru era ca gazeta să fie cunoscută, iar cititorii să-i remarce calităţile, inclusiv preţul modic. În împrejurările efervescente în care a apărut, era conştientizată, încă de la apariţie, de potenţialii săi cititori şi, după primul număr, câştigă alţii, noi, supranumerari.
Cum era şi firesc, tipăritura, cartea, gazeta, manuscrisul aveau o înţelegere aparte la nivelul redacţiei, redacţia supraordonatoare fiind, dacă nu persoana episcopului Andrei, cu certitudine ideologia sa complexă. De la început se structurează aici o adevărată campanie pentru susţinerea marilor proiecte tocmai potrivite pentru a fi lansate/întrupate prin CUVÂNTUL SCRIS. Învăţătura, cultura, în general, inclusiv doritele manifestări creative literare, sunt slujite în demersuri generoase, chiar dacă sunt numai nişte înştiinţări, reclame/popularizări.

Întemeietorul Telegrafului Român şi Viena imperială

Pr. Dr. Nicolae Dura, Viena

Viaţa şi activitatea Sfântului Andrei Şaguna, Mitropolitul Transilvaniei se leagă strâns de Curtea imperială vieneză. În arhivele din Viena se află numeroase piese din memoriile şi descrierea activităţii sale. Sf. Andrei Şaguna, deşi născut la Mişcolţ, a studiat la Budapesta şi Vârşeţ, a avut o vădită influenţă vieneză în personalitatea sa şi aceasta mai ales în atitudinea sa socială şi în organizarea Bisericii Ortodoxe transilvane. La recomandarea Arhiepiscopului Stratimirovici de Carloviţ a fost numit la 27 iunie 1846, de către guvernul austriac, vicar general al Eparhiei Ortodoxe Române Ardelene cu sediul la Sibiu. La 2 decembrie 1847 Sinodul general din Turda l-a ales pe Şaguna ca unul dintre cei trei potenţiali episcopi transilvani, iar împăratul Franz Josif l-a numit în calitatea de conducător al destinelor Bisericii Ortodoxe din Transilvania.

Drepturi pentru ortodocşii transilvăneni

După Adunarea Naţională de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj (3/15 mai 1848) Andrei Şaguna a condus o delegaţie de 30 de persoane la Viena, unde a rămas aproape un an. Sfântul Mitropolitul Şaguna a făcut numeroase intervenţii directe la Viena, a condus diferite delegaţii naţionale şi a urmărit ideea unificării politice a tuturor românilor din monarhie. La 25 februarie 1849 a prezentat curţii vieneze dorinţa ca toţi românii din monarhie să formeze o unitate, un principat. Şaguna venea cu propuneri şi solicitări concrete şi pentru starea şi poziţia românilor transilvăneni: înlăturarea nedreptăţilor şi exploatării naţionale şi sociale, pentru emanciparea bisericească, culturală şi socială a poporului român.
În vara anului 1852 împăratul Franz Iosif I a vizitat Transilvania: episcopul Şaguna a fost înnobilat şi a fost numit „Consilier intim de stat”. El a fost ataşat trup şi suflet de monarhia habsburgică, numai aşa se poate înţelege şi numirea sa în funcţia de „consilier temporar al Consiliului de stat” sau „sfetnic din lăuntru de stat al Majestăţii sale cezaro-regeşti apostolice”, cum avea să scrie chiar pe pagina de titu a Bibliei, tipărită la Sibiu în 1856-1858. În acest sens, Şaguna a primit, de la împăratul Franz Iosif I, şi înalta decorare cu „Ordinul Leopoldin cezaro-regesc”.

Telegraful Român – 160 ani

† VISARION, Episcopul Tulcii


S-au împlinit în acest an, la 3 ianuarie, 160 de ani de apariţie neîntreruptă la Sibiu a foii religioase „Telegraful Român”, ctitorită în 1853 de către Sfântul şi Marele Mitropolit Andrei Şaguna.
Începând de atunci şi până în zilele noastre el a făcut o operă de apostolat, aducând în casa şi în sufletul cititorilor informaţii pe linie culturală şi cetăţenească şi, nu în ultimul rând, informaţii privind viaţa bisericească.
După ce în 1850 a înfiinţat la Sibiu Tipografia Eparhială – în care a scos o serie de cărţi de şcoală, bisericeşti şi teologice, unele scrise chiar de el, în 1852 Mitropolitul Andrei Şaguna scoate primul număr al „Calendarului” – actualul „Îndrumător bisericesc” – de la Sibiu, care a împlinit, şi el, anul trecut 160 de ani de apariţie neîntreruptă.
Conştient de importanţa unei gazete adresate exclusiv românilor din Transilvania şi nu numai, gazetă care să contribuie „la învăţătura şi folosul poporului român”, la 15 decembrie 1852 el publică o „Prenumeraţiune la Telegraful Român”, în care anunţa apariţia gazetei şi în care se sublinia între altele că „folosul ce se revarsă asupra culturii popoarelor din citirea gazetelor este atât de mare şi de felurit încât foile acestea periodice s-au privit cu toată dreptatea ca nişte izvoare nescrise de învăţătură luminoase şi binecuvântate. Ele împodobesc mintea, îmbunătăţesc inima, îndreptează spiritul, prefac năravurile, formează caracterul şi perfecţionează atât viaţa privată cât şi cea publică a unui popor. Dorind din inimă a împlini – conclude el – după putinţă această lipsă şi această trebuinţă ce se simte din zi în zi mai adânc am hotărât … a se da la lumină o gazetă care să contribuie la învăţătura şi folosul poporului român”.
Şi visul său va deveni realitate la 3 ianuarie 1853 când va apărea primul număr al foii sibiene „Telegraful Român”, numită aşa după invenţia, destul de proaspătă atunci, a „telegrafului” care avea menirea de a duce ştirile mai departe.
Încă de la începutul său, „Telegraful Român” a cuprins ştiri din sfera politică, din sfera industriei, a comerţului, a literaturii, precum şi a vieţii bisericeşti din Ardeal.

Restituiri

 Rubrică realizată de Liliana Oprescu


(Nro 2. Sibiu 7. Ianuariu 1853, pagina 8).
Înştiinţare dela espeditura Telegrafului./Deşi s-a fost hotărât ca numai atâtea esemplarie din gazeta aceasta să se tipărească, pre cât va fi de mare numerul prenumeranţilor la începutul eşirii ei la lumină; dar fiinducă unii întârziă foarte mult, şi cu toate aceste tot cer ca să li se trimită toţi numerii dela început: noi mai publicăm şi cu occasiunea aceasta, că acei carii vor întârzia cu prenumeraţiunea peste 20. Ianuariu, nu vor potea căpăta nici într-un chip numerile cei dintâiu.



(Nro 15. Sibiu 21. Fevruariu 1853, pagina 60).
Înştiinţare./Ca să îndestulăm pe publicul cititoriu, şi să împlinim voinţa celor ce s-au adresat către noi, aflăm cu cale a deschide o prenumeraţiune noă la „Telegraful Român” pe patru lune, adecă dela 1 Marţiu până la ultima Iuniu. Preţiul este pentru Sibiiu 2 fl.20 cr. pentru celelalte părţi ale Transilvaniei şi pentru provinţiele din Monarhia austriacă 2 fl. 40 cr. iară pentru ţeri străine 4 fl. m.c. (L.O.)

Redactorii „Telegrafului Român” – Pios omagiu la împlinirea a 160 de ani de apariţie neîntreruptă a foii şaguniene

 Pr. prof. dr. Dumitru Abrudan

 

O publicaţie ce dăinuieşte 160 de ani, fără întrerupere, cum este „Telegraful Român”, îşi datorează cu siguranţă existenţa şi acelor condeieri care au fost învestiţi cu responsabilitatea redactării fiecărui număr, în parte. Am precizat că li se datorează acest fapt şi lor întrucât, pe lângă ei, garantul principal al dăinuirii rămâne totuşi ctitorul publicaţiei care, în cazul „Telegrafului Român”, este vrednicul de pomenire şi de acum Sfântul ierarh Andrei Şaguna. Acesta a înfiinţat întâi tipografia eparhială, în care se tipăreşte şi astăzi această foaie oficială a Arhiepiscopiei Sibiului. Este greu de crezut că, dacă s-ar fi făcut apel la un atelier tipografic străin de instituţie, s-ar fi putut ajunge la o asemenea dăinuire. Se adaugă la această realizare încă un fapt, important în egală măsură pentru asigurarea dăinuirii publicaţiei, şi anume: fixarea din start, tot de către ctitor, a unui program editorial în măsură să răspundă celor mai importante deziderate ale comunităţii căreia îi era destinată publicaţia şi care comunitate era cea a românilor transilvăneni. Astfel de deziderate erau: facilitarea cunoaşterii şi apărarea adevărurilor credinţei ortodoxe, promovarea culturii naţionale şi apărarea drepturilor cetăţeneşti. Sub imperiul unor astfel de deziderate s-au aflat toţi redactorii „Telegrafului Român”. Unii dintre ei au trebuit să facă faţă unor obstacole, nu uşor de trecut, pentru a se achita de îndatoririle majore ce şi le-au asumat.
Cel cu care începe lungul şir al redactorilor ce s-au perindat, până azi, la acest sector al editurii de la Centrul mitropolitan din Sibiu a fost istoricul, cărturarul şi dascălul Aaron Florian. Originar din Rod, judeţul Sibiu, a făcut studii universitare la Pesta, după absolvirea cărora a fost dascăl la şcoala din Goleşti, jud. Argeş, şcoală înfiinţată „cu sprijinul său” de boierul local Dinicu Golescu. A trecut apoi la Şcoala centrală din Craiova, unde a predat geografia, istoria universală, istoria biblică şi compunerea. Înarmat de acum nu doar cu bogate cunoştinţe, ci şi cu experienţă didactică, este solicitat să presteze activitate de predare la Colegiul „Sfântul Sava” din Bucureşti, unde de asemenea a predat istoria universală, istoria naţională şi limba latină, avându-l aici ca elev pe Nicolae Bălcescu. Tot în Bucureşti, a câştigat şi o bogată experienţă în domeniul jurnalisticii, colaborând la publicaţii precum: „Curierul românesc” şi „Muzeul naţional”, ambele ale lui Heliade Rădulescu. Va semna articole şi în revista „Foaie pentru minte, inimă şi literatură” a lui George Bariţiu, de la Braşov.
Am prezentat, sumar desigur, câteva aspecte cu privire la pregătirea şi activitatea lui Aaron Florian spre a evidenţia seriozitatea cu care mitropolitul Andrei Şaguna se angaja în a orândui starea de lucruri în eparhia pe care o păstorea.
Este însă cazul să arătăm şi contextul în care ierarhul sibian l-a putut aborda pe Aaron Florian care, aşa cum am văzut, activa în Bucureşti. Acesta a participat activ la Revoluţia din 1848, din Ţara Românească, fiind prezent şi la Marea Adunare Naţională de pe „Câmpia Libertăţii” de la Blaj, din 3/15 mai 1848. Când trupele generalului Bem vor ocupa Sibiul, membrii Comitetului Naţional Român, între care şi Aaron Florian, se vor refugia în Ţara Românească. Aici vor fi arestaţi însă de către autorităţile ruseşti de ocupaţie. Aflând că este de baştină transilvănean, aceste autorităţi îl vor expulza în Transilvania. Aşa a ajuns din nou la Sibiu, în septembrie 1848, unde treptat-treptat se va implica alături de alţi bărbaţi ai neamului în lupta pentru drepturile conaţionalilor săi.

Un aspect aparte din paginile „Telegrafului Român”: probleme agricole şi economice din perioada 1853-1873

Dr. Sebastian Dumitru Cârstea

Apariţia „Telegrafului Român” la 3 ianuarie 1853 a constituit un moment de răscruce în viaţa culturală a poporului român. Se evidenţia ţelul propus de întemeietorul şi promotorul acestui ziar, Sfântul Mitropolit Andrei Şaguna, care arăta că ziarul „era menit să fie o foaie politică, industrială, comercială şi literară”, urmărind „a atinge şi dezbate… trebuinţele de căpetenie ale poporului român...”. În acest ziar al românilor şi pentru români nu au putut fi lăsate deoparte preocupările de ordin economic şi agricol, ambele cu diferitele lor forme de manifestare.

I. Probleme agricole în „Telegraful Român” în perioada 1853-1873

Este uşor de sesizat de către cititorul „Telegrafului Român” multitudinea de articole ce au drept temă centrală agricultura, ce urmăresc fie definirea conceptului în cauză, fie modul de realizare din trecut şi prezent. Încă de la apariţia sa, periodicul păstrează rubrici speciale despre agricultură. Poporul român este perceput ca un popor de agricultori, motiv pentru care se indică în termeni foarte concişi: practicarea comasării pământului, a arendei utilizate de către proprietari sau de către stat şi mai ales condiţiile în care se realiza această arendă, parcelarea loturilor ce urmează a fi cultivate, asanarea terenului, informaţii referitoare la pregătirea şi realizarea secerişului, deci, cu alte cuvinte, o agricultură care să fie realizată după metode noi, dar şi prin utilizarea unui nou mijloc, adică cărţile scrise şi tipărite.
Surprinde în mod deosebit de plăcut dorinţa de înfiinţare a Societăţilor agricole, ele fiind organizaţiile ce ar trebui să ocupe cel dintâi loc în viaţa agricultorilor. Scopul societăţii era de a aduce înlesniri, îmbunătăţiri şi perfecţiuni pe care un om singur nu e în stare să le aducă. Firesc că fondarea unor astfel de societăţi atrage după sine un specific al acestora. Astfel, se pot înfiinţa societăţi pentru cultura viţei-de-vie, a grădinilor, a viermilor de mătase, a creşterii animalelor, deoarece o dezvoltare a conceptelor agricole, capabile să ajungă la toţii agricultorii atrage după sine şi necesitatea Institutelor agronomice, unde cunoştinţele teoretice de agricultură să fie coroborate cu cele practice. În aceeaşi direcţie se militează şi pentru fermele model, mai ales datorită faptului că se pot transmite cunoştinţe de natură practică. Sunt redate informaţii privind nu numai cultivarea viţei-de-vie, ci şi producerea vinului, iar pentru ca viţa de vie să aibă o productivitate ridicată era indicat „modul de înmulţire prin lăstari şi butaşi”. În ceea ce priveşte pomicultura, se intenţionează obţinerea unor soiuri cât mai productive, de unde şi interesul pentru „nobilarea pomilor în orice parte a anului”. Creşterea animalelor a fost strâns legată de agricultură, de aceea se insistă pe alegerea celor mai bune rase de animale, unele destinate pentru munca câmpului, şi altele pentru producţia de carne şi lapte, alegerea exemplarelor pentru reproducere, care trebuie să îndeplinească anumite proprietăţi. Ştirile despre târgurile ţinute fie în Transilvania, fie în alte zone sunt o constantă în paginile „Telegrafului”. Biserica este chemată să îşi aducă şi ea contribuţia la răspândirea acestor mesaje, pentru ca şi prin intermediul ei sfaturile și indicaţiile utile agricultorilor „să ajungă la inima poporului”.

CRUX CHRISTIANA

Crucea în spaţiul religiozităţii populare (VI)

Diac. Dr. Ştefan L. Toma/ Dr. Raimar Kremer

 Mărturiile cercetătorilor folclorişti din domeniul teologiei sau/şi antropologiei ne arată faptul că viaţa spirituală s-a dezvoltat în sânul popoarelor creştine, printr-o strânsă simbioză între valorile creştine şi tradiţia populară. O abordare a profundelor semnificaţii ale Crucii, în cadrul mai larg al religiozităţii populare, demonstrează posibilitatea descrierii unui astfel de univers spiritual.
Cu numeroase semnificaţii în relaţia dintre om şi spaţiul locuit în timpul vieţii, crucea e prezentă (şi prin prisma religiozităţii populare) în locuri de însemnătate vitală (răscruci de drumuri, surse/izvoare de apă, treceri pe punţi, la marginea drumurilor sau pădurilor), în spaţiul legăturii şi respectului faţă de strămoşi (cimitirul), în spaţii sacre (biserici) sau chiar gospodăreşti (garduri, porţi, case).
Dacă este adevărat că acest caracter profund religios al civilizaţiei rurale este marcat de existenţa bisericii în fiecare localitate, atunci biserica reprezintă în lumea satului reperul axiologic şi moral universal, centrul spiritualităţii comunitare (Valeriu Olaru). În cadrul unui astfel de reper, al bisericii ca şi „centru al spiritualităţii comunitare” a satului, s-a format şi s-a dezvoltat o veritabilă „spiritualitate” a crucii, ca parte a religiozităţii populare.

Cruce de rugă din altarul bisericii de lemn din Bezded – Sălaj
(Complexul Naţional Muzeal ASTRA – Dumbrava Sibiului)
Având menirea de a intra în contact cu fiecare neam „de sub cer”, Evanghelia şi-a continuat şi îşi continuă răspândirea născând, întâlnind şi/sau transfigurând tradiţii populare/folclorice în structura spiritualităţii fiecărui neam. Această întâlnire „creatoare” între Evanghelie şi cultura proprie fiecărui neam i-a determinat pe unii cercetători să vorbească despre fenomenul „inculturaţiei” Evangheliei. E vorba despre felul cum fiecare neam, fiecare cultură, se lasă impregnat de duhul Evangheliei, născând prin contactul cu Evanghelia o formă unică de spiritualitate sau religiozitate populară. În cadrul unui astfel de proces, comunicarea prin religiozitate (în cazul nostru) devine un element constitutiv al sistemului social şi, astfel, al socializării religioase (Niklas Luhmann). Astfel, se ajunge la comunicarea prin simboluri şi, implicit, la comunicarea prin „cruce”!
Următoarele articole ale rubricii noastre îşi propun analizarea felului în care această „spiritualitate” a crucii se reflectă în cadrul larg al religiozităţii populare.

Telegraful Român, abordări în actualitate

Ana Grama

„O nouă epohă au răsărit pentru noi, românii” – Andrei Şaguna, 1850


Ca orice lucrarea născută pentru a răspunde unor scopuri nobile şi folositoare colectivităţii, realizată cu responsabilitate pentru lucrul bine făcut şi menită să dăinuie, Telegraful Român, după mai bine de un secol şi jumătate de la apariţie, are încă mesaje actuale pentru contemporaneitate, înţelesuri ce trebuiesc din nou rostite, de nou semnalate, desluşite. Sigur, pe măsura imensului său rol (greu măsurabil) pe care l-a avut în evoluţia societăţii româneşti, cel puţin transilvane, prin longevitatea sa, la un moment dat fiind o publicaţie singulară etc. Unele dintre acestea trebuie reluate pentru a fi actualizate şi dezvoltate, adaptate unui limbaj compatibil cu noi sisteme de lectură a documentelor. Apoi, sunt aici chestiuni care, la noi, au intrat de curând în obiectivul cercetărilor, prin sincronizarea cu tematica modernă majoră, cea a investigării uneia sau alteia dintre faţetele „minore”, semnificative însă, ale devenirii societăţii care ne preocupă. Dar şi pentru ocuparea locurilor goale provocate de cenzura şi autocenzura practicate (cel puţin) de-a lungul deceniilor celei de a doua jumătăţi a secolului al XX-lea. Nu în ultimul rând, pentru că subtextul unor fapte incorporează informaţii şi explicații a căror ignorare ne-ar lipsi de date indispensabile cunoaşterii.
În acest context, este imperativă şi revelarea, în mod expres, a altor valori ale publicaţiei Telegraful Român, nu doar ca suport informaţional-documentar, ci şi ca un bun constitutiv al patrimoniului cultural naţional – PCN1. La ceas aniversar, dacă onorarea acesteia se face întâi prin cunoaştere, subliniem acum, aproape ca un SOS, nevoia de a o păstra pentru viitorime, de a evita degradarea ei, inclusiv prin folosire mult prea repetată. În ambele ipostaze, sursă şi carte-document în sine, în momentul de faţă, un prim pas pentru păstrarea şi valorificarea ei este transliterarea a cel puţin primilor 10 ani de la apariţie2, tipăriţi cu slove (chirilice), azi greu accesibile majorităţii celor care sunt/pot fi/trebuie să fie interesaţi de ea.

Genealogie şi prosopografie constantiniană

Dr. Constantin Ittu, cercetător ştiinţific, Muzeul Naţional Brukenthal  

Pe împărăteasa Elena cea preacinstită, pe maica împăratului Constantin, cu bucurie să ne adunăm toţi drept-credincioşii creştini, împreună cu monahii și monahiile, şi să o lăudăm cu cântări ca acestea: Bucură-te, că eşti maica Sfântului împărat Constantin; Bucură-te, că în Iisus Hristos ai crezut; Bucură-te, că în numele Sfintei Treimi te-ai botezat; Bucură-te, Sfântă împărăteasă Elena!1
Atunci când se pune problema unei analize, fie şi a uneia deliberat succinte, a istoriei constantinopolitane, abordarea se cade să fie una plurivalentă. În acest sens, o metodă de lucru ar fi cea care îmbrăţişează cel puţin două dintre ştiinţele auxiliare ale istoriei, anume genealogia şi prosopografia. Deşi ambele au un câmp comun de studiu – înrudirile dintre oameni –, ele au însă metode diferite de cercetare. Mai mult, genealogia operează chiar cu două metode, una analitică, al cărei rezultat este întocmirea tablei ascendenţilor (cei doi părinţi, patru bunici, străbunici, stră-străbunici etc.), cealaltă sintetică, prin care se poate stabili tabla descendenţilor. În schimb, prosopografia este o ramură a geografiei istorice – ea însăşi ştiinţă auxiliară a istoriei – care ne oferă posibilitatea de a cunoaşte persoanele ori personalităţile trăitoare într-o anumită epocă, pe un anumit areal2.
În teologie întâlnim şi un alt aspect, unul specific doar acesteia, anume cel de metagenealogie. Atunci când Domnul îi spune lui Nicodim, cel ce a venit noaptea la El, De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu (Ioan 3, 5), gândul ne duce la Facere (1, 2), unde citim: Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta deasupra apelor. Şi astfel, contextul ne îngăduie să vorbim astfel despre o nouă facere a omului, care, prin Botez („naştere de sus”), va cunoaşte o stare de înnoire (Tit 3, 5)3. Toate acestea devin importante în economia istoriei constantino­politane, în situaţia în care Sfântul Constantin cel Mare a fost primul împărat roman care s-a botezat, cu alte cuvinte, „s-a născut de sus”.

Părintele Stăniloae – redactor al Telegrafului Român

Ion-Dragoş Vlădescu
 

În decursul a 160 de ani de apariţie neîntreruptă, redactarea Telegrafului Român, ctitorie de seamă a Sfântului Ierarh Andrei Șaguna, a fost realizată de către 23 de personalităţi1, dintre care 13 au fost profesori de Teologie, iar 7 au fost aleși membri ai Academiei Române. Datorită trudei acestora ziarul şagunian a ajuns să fie numit în timp „tribună de la care s-au apărat drepturile naţionale şi religioase ale românilor”, „factor de luptă pentru unitatea naţională, politică şi religioasă a românilor”, „punte sufletească între români”, „amvon de propovăduire a dreptei credinţe”, „inimă caldă ce a bătut mereu pentru cei mulţi şi încovoiaţi de greutăţile vieţii”2.
Printre personalităţile evocate se numără şi vrednicul de pomenire părinte profesor Dumitru Stăniloae (1903-1993), care, la data de 1 ianuarie 1934, din încredinţarea mitropolitului Nicolae Bălan, şi-a asumat răspunderea conducerii Telegrafului Român3, după ce acesta fusese redactat timp de 14 ani de consilierul arhiepiscopal Dr. George Proca (1920‑1933). Referitor la noua chemare căreia părintele Stăniloae i-a răspuns pozitiv, doamna Lidia Stăniloae, fiica părintelui, evocând acest moment important, ne oferă câteva detalii inedite: „după câţiva ani de profesorat, în 1934, mitropolitul i-a încredinţat conducerea ziarului Telegraful Român. Bineînţeles, o muncă onorifică. Tata scria articolul de fond, făcea munca redacţională şi mergea la tipografie să corecteze şpalturile, sau le aducea acasă”4.
Conştientizând valoarea ziarului şi locul pe care-l ocupa în rândul presei religioase naţionale, dar cunoscând şi problemele la care Biserica trebuia să răspundă urmând canoanelor şi învăţăturilor Sfinţilor Părinţi, părintele Stăniloae va trasa noi coordonate în aşa-numita „politică editorială” a ziarului, rămânând totodată „în slujba scopului fixat de ctitor”5, după cum va afirma mai târziu. Noul redactor responsabil6 va atrage mulţi colegi de-ai săi, profesori la Academie, crescând astfel mult calitatea conţinutului articolelor din ziar. Totodată, pe lângă profesorii de teologie vor scrie și personalităţi culturale şi religioase din întreaga ţară, care erau invitate să publice în ziarul şagunian.