Motto

„Ziarul nostru a făcut totdeauna, dela întemeere până astăzi, şi va face şi în viitor politică de apropiere, de înţelegere, de aplanare a divergenţelor [...] Întemeetorul ziarului nostru, Marele Şaguna, ne-a îndemnat şi ne-a impus să facem politica aceasta, singură corespunzătoare puterilor noastre”

luni, 29 aprilie 2013

Prăznuirea Sfintei Cruci ne descoperă semnificaţia fundamentală a Postului

† Dr. Laurenţiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului
 
Prin purtarea de grijă a Preamilostivului Dumnezeu, păşim, cu Duminica de astăzi, închinată cinstirii Sfintei şi de Viaţă Făcătoarei Cruci a Domnului, pe cea de-a treia treaptă a „scării duhovniceşti” a Postului Mare, prin care Biserica noastră, cu adâncă înţelepciune şi dragoste, ne înalţă sufleteşte spre părtăşia bucuriei şi luminii veşnice a Praznicului Învierii Domnului nostru Iisus Hristos.
Sfinţii Părinţi ai Bisericii au rânduit această prăznuire acum, la jumătatea călătoriei liturgice a Postului, pentru ca noi, credincioşii, poposind „la umbra Crucii Mântuitorului”, să pătrundem mai adânc în lumina înţelesurilor, a semnificaţiilor teologice şi duhovniceşti pe care Sf. Cruce le are pentru viaţa noastră creştină şi, astfel, să ne întărim duhovniceşte, să ne înnoim nevoinţele postirii, pentru a putea continua cu vrednicie calea spre slăvita Înviere.
În Duminica de astăzi, aflată la mijlocul Postului Mare, prăznuirea Sfintei Cruci ne descoperă semnificaţia fundamentală a Postului, care este „răstignirea”; răstignirea patimilor, a egoismului, a poftelor, a lăcomiei şi a neascultării de Dumnezeu, şi toate acestea pentru a „răsturna” drama căderii lui Adam şi a ne întoarce iarăşi, prin „crucea nevoinţelor”, în raiul comuniunii veşnice de iubire cu Dumnezeu, izvorul vieţii noastre.
Astăzi, în mod solemn, am adus în mijlocul bisericii Sfânta Cruce, pentru ca, privind-o şi închinându-ne dinaintea ei, în stare de rugăciune, cu credinţă şi smerenie, să „vedem” cu ochii cei tainici ai inimii şi să înţelegem cât de mult ne-a iubit Dumnezeu pe noi, oamenii. Dar nu numai atât, ci astăzi, aici, la picioarele Crucii, la mijlocul Postului Mare, Biserica ne cheamă să ne cercetăm pe noi înşine şi să vedem în ce măsură noi, creştinii, prin faptele iubirii milostive faţă de semeni, răspundem, cu adevărat, iubirii jertfelnice şi mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos arătate în Taina Crucii. În ce măsură, prin grija faţă de aproapele, mărturisim în viaţa noastră şi facem vie şi lucrătoare dragostea cea mântuitoare şi jertfelnică a lui Dumnezeu? Cât de mult ne pasă de semenii noştri?

Despre rostul postirii sau Ce ar fi trebuit să înțeleagă Adam cu referire la moarte?

Protopop Pr. Vasile Gafton

Iată, am pus astăzi dinaintea ta
viaţa şi moartea, binele şi răul (...)

Alege deci viaţa! (Deut. 30, 15;19)

Lumea, în care noi ne încăpăţânăm să spunem că trăim, ne oferă oportunitatea de a şti tot mai multe lucruri,
însă, pe măsură ce ştim tot mai mult, înţelegem tot mai puţin. Pe măsură ce acumulăm în noi tot mai multă lume, pierdem viaţă. Nu mai înţelegem rostul multor lucruri care erau înţelese şi experiate de cei care au trăit cu mult timp înainte de noi în lume. De fapt, fără teama de a greşi prea mult, aş putea spune că noi, oamenii, nu ne mai înţelegem rostul în această lume. Spun acest lucru acum, la vremea postului. De ce? Deoarece, postul este, din acest punct de vedere, un demers care trebuie să ne mijlocească o înţelegere a ceva ce azi nu mai poate fi înţeles. Ce am putea să înţelegem prin post? Tocmai rostul vieţii noastre sau, dacă vrem, sensul vieţii noastre. De fapt, la baza tuturor problemelor omului stă lipsa de înţelegere. Alegerea fără înţelegere a primului om.
Postirea ridică omului trăitor în lumea de azi serioase probleme, cu privire la aspectul motivaţiei de a posti. Din acest motiv, chiar şi unii dintre cei care postesc îşi pun întrebarea: dar, de ce trebuie să postim? Nu înţelegem. Ei bine, nu trebuie să postim. Dacă nu vrem să facem ceva, Dumnezeu nu ne va obliga niciodată să facem lucrul pe care nu-l vrem, însă noi nu ne dăm seama de acest lucru. Lumea, însă, în diferite moduri, ne obligă să facem în special ceea ce nu vrem, iar noi, fireşte, nu ne dăm seama. Lumii îi este atât de proprie impunerea prin forţa plăcerii, urgenţa conformării, necesitatea iraţională. Dumnezeu ne lasă întotdeauna posibilitatea de a alege, de a înţelege că trebuie să fim liberi şi vii prin libertatea noastră. Lumea ne hrăneşte doar cu aparenţa libertăţii – atât de mult clamată peste tot! – şi, în consecinţă, ne oferă o viaţă la fel de aparentă, iluzorie, lipsită de posibilitatea alegerii.
Dar, ce-ar fi dacă am încerca să judecăm lucrurile prin prisma protopărinţilor Adam şi Eva şi a primei alegeri pe care au trebuit să o facă ei în legătură cu viaţa. Cu propria lor viaţă.

Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă

Mitropolitul Laurenţiu

Am primit din partea Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Irineu al Olteniei una dintre ultimele sale isprăvi editoriale, Iisus Hristos este acelaşi, ieri şi azi şi în veac. A apărut sub egida Editurii Mitropoliei Olteniei, în condiţii grafice deosebite şi cu o prezentare de excepţie. Un adevărat tratat hristologic, lucrarea cuprinde o serie de abordări foarte actuale şi folositoare pentru aprofundarea dogmei hristologice şi a învăţăturii Bisericii noastre despre dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos.
Autorul arată încă din introducere că doctrina Bisericii noastre se bazează pe datele Sfintei Scripturi şi ale Tradiţiei, dar şi pe Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan. Pentru toate acestea, lucrarea abundă de citări şi mărturii ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, la mare cinste aflându-se protectorul duhovnicesc al autorului, Sf. Irineu de Lyon.
Cuvântul lui Dumnezeu, Persoana născută din veci din Tatăl, a fost înţeles întotdeauna ca Unul, nevăzut, Cel ce ni Se face cunoscut întreg prin tot ceea ce El a făcut pentru mântuirea noastră. Tot ceea ce există îşi are raţiunea în El şi fără El nimic nu s-a făcut din cele ce sunt. Din acest punct de vedere, în Fiul lui Dumnezeu înomenit ni se deschide dragostea nesfârşită şi libertatea în Dumnezeu, în care creaţia însăşi îşi depăşeşte starea ei de a fi supusă schimbării.

O lucrare de doctorat în teologie susţinută la Universitatea din Fribourg (Elveţia) a fost publicată sub egida Editurii Andreiana

Drd. Radu Tănase


La finele anului trecut a avut loc susţinerea publică a tezei de doctorat a Părintelui Adrian Roman, de la parohia Cristian I, protopopiatul Sălişte, jud. Sibiu. Evenimentul a avut loc la Universitatea din Fribourg (Elveţia), reprezentând rezultatul muncii de cercetare de câţiva ani a autorului la cunoscuta Facultate de Teologie din Fribourg, acolo unde mulţi teologi români, azi ierarhi sau profesori de teologie, au poposit pentru o mai lungă sau mai scurtă perioadă de timp. Realizată sub coordonarea Pr. Prof. Dr. Franz Mali şi având tema La sémantique de la participation et de la communion dans la pensée d’Origène, lucrarea a fost publicată de curând cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Laurenţiu, fost student al Facultăţii amintite, la prestigioasa Editură Andreiana a Arhiepiscopiei Sibiului.
Teza de doctorat a părintelui Adrian Roman oferă un studiu detaliat al participării la Origen cu scopul de „a găsi adevărata importanţă şi sensul participării în teologia origeniană şi locul ei în raporturile cu diferitele tematici sau aspecte ale operei lui”. Studiul se caracterizează în principal prin trei direcţii. În primul rând, descrie participarea sub aspectul vocabularului, foarte bogat şi variat, de care Origen se foloseşte.

Medicul şi preotul – slujiri convergente în vindecarea celor bolnavi

Pr. Dr. Ioan Ciprian Cândea, Spitalul de Psihiatrie „Dr. Gheorghe Preda” Sibiu


Medicina şi Biserica se confruntă astăzi cu strigătul tot mai acut şi mai dramatic al bolnavilor care caută vindecare de neputinţele trupeşti, dublate profund de durerea sufletească, căci o boală fizică are, în majoritatea situaţiilor, şi o cauză psihologică.
E necesară legătura dintre Biserică şi Medicină? Poate această simbioză să aducă beneficii bolnavilor? Mulţi medici se exprimă azi pozitiv şi cer sprijinul preotului, înţelegând că bolnavul nu este doar un individ care poate fi tratat organic, ci trebuie văzut în complexitatea sa fiinţială.
Conlucrarea dintre Medicină şi Biserică, dintre medici şi preoţi reprezintă astăzi un liant extrem de necesar şi de viabil, deoarece şi unii şi alţii întâlnesc zilnic în munca lor fiinţe umane, răvăşite de boli trupeşti şi sufleteşti, care încearcă să descopere căi de vindecare în actul medical, dar şi în refacerea legăturii cu Dumnezeu, de la Care aşteaptă şi primesc ajutor prin Biserică.
Din acest unghi, spitalul, ca instituţie, devine spaţiul interrelaţionării medicinei cu credinţa, iar vindecarea bolnavului dintr-o perspectivă bipolară, realizată prin administrarea tratamentului şi prin activarea lucrării energiilor dumnezeieşti necreate, care fortifică trupul şi sufletul, devine scopul principal şi punctul de interferenţă al celor două mâini pe care Dumnezeu le pune în slujba alinării suferinţei celor bolnavi.
Atât vocaţia medicală, cât şi cea preoţească sunt daruri divine, cultivate, de cei care au simţit aceste vocaţii deosebite, cu mult efort: „Medicul este, ca şi preotul, slujitor al lui Dumnezeu. De aceea, Sfânta Scriptură îl compară pe Mântuitorul cu medicul, iar noi, în rugăciunile noastre pentru cei bolnavi, Îl numim «Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre»” (Prefericitul Părinte Patriarh Daniel, „Iisus Hristos-Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre” în Misiune pentru mântuire. Lucrarea Bisericii în Societate, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2009, p. 364-365).

Tzar sau despre ipocrizia deghizată în evlavie creştină

Antonel Ionuţ Diaconu


Anul omagial dedicat Sfinţilor Împăraţi Constantin cel Mare şi Elena ne provoacă, printre altele, şi la reevaluarea relaţiei dintre Biserică şi stat, definită ca simbiotică, sinergetică şi, îndeosebi, simfonică. Dar în faţa presiunilor puterii seculare de a sancţiona un sacerdoţiu politic acest raport a eşuat într-un mod deplorabil şi, astfel, istoria a fost martora unor experimente monstruoase conduse de monarhi „preacreştini” (Christianissimi).
„Unde-i poporul meu?” este întrebarea cu care se încheie filmul lui Pavel Lungin şi pe care Ivan cel Groaznic o adresează crivăţului şi iernii, vânăt de ură, singur pe tron, pregătit să prezideze un nou spectacol al execuţiilor asezonat cu plăcinte ruseşti.
Există un moment în care fiecare dictator, constatând golul din jurul său, pune aceeaşi întrebare aparent naivă, aparent inocentă. Poporul târât în mizeria în care orice tiranie îl aduce, o tiranie al cărui ingredient nelipsit este dat de providenţialismul conducătorului, de vizionarismul său găunos şi de rolul de justiţiar pe care şi-l asumă, a dispărut. În locul lui, se prezintă anamorfotic unul şi acelaşi chip al terorii. Pavel Lungin ne oferă nu doar un portret istoric remarcabil, ci şi ecuaţia unui absolutism sângeros, o mistică a puterii devoalată în toată ipocrizia ei, deghizată în mărturie creştină.
Faţă în faţă se află Ivan Vasilievici, Ţarul (Pyotr Mamonov – interpretul călugărului Anatoly din producţia Ostrov), şi Mitropolitul Filip (Oleg Yankovskyi), două puteri, una lumească şi limitată prin nemărginită cruzime, alta cerească şi nelimitată prin bunătate, două puteri care-şi au sediul în doi oameni al căror destin se intersectează dramatic. Dacă în Ostrov (2006), regizorul urmărea adâncimea unui suflet autoexilat la un mal parcă etern, aşteptându-şi acolo izbăvirea pentru o vină veche, aici Ţarul aşteaptă o iluzorie izbăvire, profesează o falsă pietate, osârdia lui întru rugăciune avându-şi echivalentul în cruzimea exponenţială cu care îşi tratează vasalii. Pentru Ţar încă nu s-a inventat ideologia, însă despotul posedă acele diabolice „virtuţi” de a sonda un suflet cu cleştele, de a inventa forme subtile de complicitate, de a perverti sentimentul de iubire pentru aproape şi pentru dreptate cauţionând minciuna sub masca justiţiei oarbe.


Telegraful Român, abordări în actualitate

Ana Grama

În redacţia Telegrafului, totul începe cu o politică nu doar de informare, ci şi de adevărată propagandă pentru susţinerea importanţei cuvântul scris (ziarul tipărit), nevoia îmbunătăţirii circulaţiei veştilor (la început pentru Telegraf-unealtă, apoi pentru şosele, pieţe şi Drumul de fer)1 şi importanţa educaţiei prin ziare: „prin felurimea ideilor şi cunoştinţelor ce cuprind şi împodobesc mintea, îmbunătăţesc inima, îndreaptă spiritul, prefac năravurile, formează caracterul şi perfecţionează atât viaţa privată, cât şi cea publică a unui popor”.
Detaliem şi alte câteva accente, punctuale, în propaganda pentru valoarea modernizării sistemului de comunicare şi educaţie, prin eficientizarea ei. Nevoia valorizării cuvântului tipărit aduce după sine un articol-serial (încă din numerele 7 şi 8), o prezentare istorică destul de complicată, dar şi interogaţii provocatoare, despre Ce s-a scris şi s-a tipărit până acum pentru poporul român ? Şi cum s-a scris şi s-a tipărit ?
De departe, mult mai important decât pare este faptul că, de la începuturile apariţiei sale, Telegraful asigura şansa ca cei ce aveau acces la el să comunice cu ziarul, între ei şi cu alţii. Şi, neapărat, să se producă astfel o sincronizare a sistemului de valori în rândul intelectualilor români, sau măcar popularizarea unui set de noi valori. Pentru că, deşi românii ardeleni fuseseră integraţi prin religie şi folclor, era evident că, tocmai pentru a-şi păstra aceste valori, era nevoie acum şi de o nouă integrare, socio-economică şi politico-naţională.

Educaţie religioasă şi educator (II)

Pr. Dr. Cristian Muntean

(Continuare din nr. 1-4, 1 şi 15 ianuarie 2013) 
 


Următoarele capitole ale cărţii se opresc asupra modului de predare a istoriei bisericeşti, dogmaticii, liturgicii, moralei şi apologeticii în anii adolescenţei. Chiar dacă programele şcolare au suferit modificări în decursul vremii, cartea părintelui Vasile schiţează în aceste capitole necesitatea unei abordări reale atât în ce priveşte modul de captare a adolescentului, cât şi în ce priveşte capacitatea lui de înţelegere. Sugestiile sunt bine-venite şi exprimă, în mare parte, experienţa pe care părintele a dobândit-o ca profesor de religie la vestitul liceu şagunian din Braşov.
Dacă pentru materialul istoric părintele Vasile sugera o expunere metodică, fixată în scris pe tablă în punctele esenţiale, urmată de cunoaşterea surselor din epocile respective, insistându-se asupra părţii educative, pentru materialul dogmatic insista în predarea dogmei pe metoda evanghelică, folosită de Însuşi Mântuitorul Hristos. Această metodă, explică el, nu drămuieşte cu raţiunea adevărul supranatural, dar nici nu-l lasă străin de viaţă, ci dimpotrivă Iisus îl arată atât de apropiat de viaţă încât viaţa devine imposibilă fără el.
Când face referire la materialul liturgic, părintele Vasile e conştient de atitudinea refractară a adolescentului faţă de deprinderile religioase, faţă de  rugăciune, faţă de mersul la biserică sau chiar pentru semnul crucii. De aceea s-ar cere ca materialul liturgic să nu fie prezentat intelectualist, ci să ţină seama de intimitatea sufletească a adolescentului, să fie un izvor de redescoperire a universului interior. În acest sens ar fi de preferat ca orele de liturgică să fie urmate de discuţii particulare cu elevii, iar mărturisirea lor, din Taina Spovedaniei, să aducă din partea duhovnicului o metodă specială1.

Constantin cel Mare şi începuturile monarhiei creştine

Drd. Drgoş Boicu

Încă de la începutul secolului al III-lea d.Hr. teologii creştini afirmau că, deşi Imperiul şi Biserica reprezintă două entităţi distincte, ele au un destin comun, soarta creştinismului depinzând de bunăstarea Romei şi reciproc1, iar Edictul de la Milano (313) a consfinţit această relaţie. Apropierea progresivă şi tot mai vizibilă a împăratului Constantin cel Mare de Biserică a lăsat să se întrevadă necesitatea unei legitimări teologice a monarhiei creştine. Lactanţiu încercase să formuleze o astfel de concepţie încă din anul 310 când insera în finalul lucrării Divinae Institutiones un pasaj în care îl înfăţişa pe fiul lui Constanţiu Chlor drept persoana chemată de divinitate la conducerea Imperiului şi ocrotirea întregului neam omenesc: „Purtarea de grijă a celei mai înalte divinităţi te-a purtat pe cea mai înaltă culme pe tine, care poţi prin adevărata evlavie să distrugi relele sfătuiri ale altora, să îndrepţi păcatele [supuşilor] (peccata corrigere), să te îngrijeşti de izbăvirea oamenilor prin blândeţea părintească (saluti hominum paterna clementia providere), şi apoi să îi îndepărtezi din stat pe cei cu adevărat răi, pe care Dumnezeu i-a dat în mâna ta, doborându-i cu întreaga putere (summa potestate), ca să fie clar tuturor ce înseamnă veritabila demnitate împărătească (vera maiestas)”2.
Pe măsură ce autoritatea politică experimenta multiple identităţi publice care conţineau elemente creştine3, Biserica a dus mai departe încercarea de constituire a unei ideologii compatibile cu noţiunea de Imperiu universal. Astfel după doar 25 de ani de la afirmaţia lui Lactanţiu, Eusebiu de Cezareea evidenţia relaţia arhetipală dintre cele două entităţi (Biserica şi statul), fundamentându-şi argumentaţia pe modele vetero-testamentare.

In hoc signo vinces: de la Pons Milvius la poalele Capitoliului

Dr. Constantin Ittu, cercetător ştiinţific, Muzeul Naţional Brukenthal

Pomenirea bine-credinciosului împărat Constantin, ca nişte mir de mult preţ, astăzi a răsărit, căci de Hristos dorind, pe idoli i-a defăimat; pentru acesta, după vrednicie, împreună cu tine cântăm lui Dumneze: Aliluia!1
Continuându-ne periplul constantinopolitan, iată-ne ajunşi în anul 306, când, la 25 iulie, a trecut în lumea drepţilor Constantinus Chlorus, tatăl viitorului împărat Constantin cel Mare. A murit în Britannia, la Eboracium (actualul York), pe când se înapoia din campania militară împotriva picţilor – triburi celtice din nord care îşi pictau ori, mai degrabă, îşi tatuau feţele –, iar armatele romane l-au proclamat împărat pe fiul său, Constantin. Se pare că, imitându-şi tatăl, tânărul Constantin a îmbrăţişat cariera armelor, urmând un cursus honurum specific unui ofiţer (tribun militar), calitate în care va cunoaşte temeinic frontiera romană de la Dunărea de Jos.
Proclamat împărat, Constantin moşteneşte de la tatăl său conducerea provinciilor Britannia (Anglia de azi) şi Gallia (Franţa de azi), stabilindu-şi reşedinţa la Augusta Treverorum (Trier, in Germania actuală). Deoarece suntem, cel puţin teoretic, încă în plină epocă a tetrarhiei instituite de Diocletian (abdicat între timp, la 1 mai 305), au loc tratative care vor duce, în final, la o a treia reconfigurare dinastică, cu Galerius şi Severus ca Augusti, respectiv cu Maximinus Daia şi Constantin în postură de Caesares. La 11 noiembrie 308, în locul răposatului Severus, la insistenţele lui Galerius, va fi numit Augustus – direct, fără a parcurge stagiul de Caesar – Valerius Licinianus Licinius, un traco-roman din sudul Dunării, născut pe la 250. Licinius s-a remarcat atât prin spirit echilibrat, cât şi printr-o duritate care va friza cruzimea, el omorându-i pe soţia şi pe fiul lui Galerius, fostul său protector. Numai că rânduiala respectivă nu a ţinut mult, pacea Imperiului Roman fiind pusă curând în primejdie, iar sistemul tetrarhiei va fi iremediabil compromis, situaţie în urma căreia Constantin va fi recunoscut Augustus în 25 decembrie 307. Din acest moment putem vorbi despre împăratul Constantin.

Marginalii la filosofia presocratică

Lect. Univ. Dr. Vasile Chira

Dacă ar fi să facem un portret de grup cu filosofii presocratici, exceptându-i, desigur, pe sofişti, ne-ar surprinde privirile lor orientate spre cer în opoziţie cu un Socrate care priveşte în jos, mai precis, spre om. Cât despre Platon, el suferă de strabism metafizic, în sensul că vede simultan ambele realităţi. Se prea poate ca unica modalitate de a întrezări luminişurile Fiinţei să fie privirea încrucişată.
Cu toate că înainte de cultura greacă au existat civilizaţii cu un deosebit potenţial spiritual: egipteană, caldeiană, indiană sau chineză, filosofia în sensul ei propriu a apărut la greci. Câţiva oameni iubitori de înţelepciune abandonează treptat cadrul imaginaţiei mitice, orientându-şi inteligenţa în direcţia unei decriptări raţionale a lumii.
Termenul filosofie este format din două cuvinte greceşti filos şi sofia şi înseamnă „iubire de înţelepciune”. Cuvântul a fost folosit pentru prima dată, potrivit lui Diogene Laertios, de către Pitagora din Samos, care spunea că înţelept (sofos) este doar zeul, în timp ce omul nu poate fi decât iubitor de înţelepciune (filosofos). În scris, termenul a fost atestat prima dată la Heraclit din Efes, în sintagma aner filosofos (bărbat iubitor de înţelepciune).
La începuturile ei, filosofia, aşa cum am mai amintit, cuprindea mai toate domeniile cunoaşterii care au devenit mai târziu ştiinţe de sine stătătoare: geometria, fizica, astronomia, biologia, meteorologia etc. Cu alte cuvinte, filosofia era o „ars vivendi”, care te ajuta să înţelegi această viaţă pentru a o putea accepta şi petrece într-un mod cumpătat. Cunoaşterea la greci ducea la mântuire, căci „omul săvârşeşte răul din ignoranţă”, ne spune Socrate.

CRUX CHRISTIANA

Crucea în spaţiul religiozităţii populare (VIII)

Diac. Dr. Ştefan L. Toma/ Dr. Raimar Kremer

Celor interesaţi în observarea sau studiul „fenomenului” crucilor le este tot mai evident faptul că, o astfel de analiză atrage după sine mai multe ştiinţe, care se dovedesc interesate de formă, de tip, de simbolistică, de informaţiile cuprinse pe ele sau, pur şi simplu, de localizarea acestui fenomen pe anumite coordonate geografice. Iată de ce, alături de aspecte ce ţin de istoria socială, de sociologie, de geografia istorică şi genealogie, de psihologie şi psihologie religioasă, valorificarea patrimoniului religios popular (incluzând „fenomenul” crucilor) continuă să fie (chiar şi pentru vremea noastră) un domeniu incitant.
Ca parte a acestei valorificări, prezentăm şi „cazul” crucilor de „jurământ” sau de pomenire din zona Olteniei, mai precis, din judeţul Gorj, urmând ca în desfăşurarea expunerii să avem şi o referire comparativă la acelaşi gen de cruci din judeţul Vâlcea. Deşi s-a afirmat faptul că Gorjul nu se abate de la universul „oltenesc” al crucii ca reprezentare însoţitoare a existenţei, totuşi această zonă are propria originalitate, în contextul întregii Oltenii, în comparaţie cu Vâlcea, Mehedinţi sau Dolj (Valerie Deleanu). În acest sens, ne atrage atenţia, în mod deosebit, cimitirul din satele Ceplea şi Cursaru (aparţinând comunei Plopşoru), unde apar mai mulţi arbori cu cruci bătute pe tulpinile lor. Pe bună dreptate, oricine descoperă existenţa acestei reprezentări şi poziţionări a crucii se întreabă: Cum se explică acest fenomen şi care este semnificaţia lui?
Arborii cu cruci de jurământ sunt dispuşi (în locul indicat anterior) la întâmplare sau aliniaţi într-o anumită ordine în curtea bisericii (cazul localităţii Cursaru). Imaginea unor asemenea arbori trimite la ideea de copac împodobit, atrăgând atenţia prin numeroase culori. Pe trunchiul copacilor crucile sunt aranjate fără o ordine anume, unele suprapuse, ca şi cum cei ce le-au atârnat încercau să găsească orice loc pentru a le amplasa. Crucile sunt bătute în 2-3 cuie direct pe suprafaţa arborilor, de jur împrejur.

Cruci de "jurământ" sau pomenire din Muzeul ASTRA din Dumbrava Sibiului


Gest unic în relația Bisericii Ortodoxe cu Biserica Romano-Catolică: prezența Sanctității Sale, Patriarhul Bartolomeu I al Constantinopolului, la întronizarea Papei Francisc al Romei

Diac. Dr. Ştefan L. Toma

Pe data de 14 martie a.c., cu ocazia alegerii Papei Francisc în slujirea de Întâistătător al Bisericii Romei, Patriarhul Bartolomeu I i-a adresat un mesaj călduros de felicitare, urându-i ca „misiunea slujirii sale pe Tronul papal să contribuie la pacea unei lumi încercate, la mângâierea celor săraci şi neputincioşi, precum şi la continuarea dialogului unităţii dintre cele două Biserici”.

Diverse cotidiane, din întreaga lume, aveau să scrie că pentru prima dată, după multe secole şi, cu siguranţă, după Schisma din 1054, un Patriarh Ecumenic va lua parte la întronizarea unui Papă al Romei. Însă înaintea decolării sale spre Roma, pe data de 18 martie, într-o declaraţie de presă televizată a postului turc NTV, preluată ulterior de multe posturi de televiziune din întreaga lume, Patriarhul Bartolomeu I declara că prezenţa sa la întronizarea Papei Francisc constituie „un gest elocvent, pe care-l face în lumina relaţiilor de prietenie dintre cele două Biserici”. Însăşi Sanctitatea Sa a afirmat unicitatea acestui gest, spunând: „Încă şi înainte de 1054, niciun patriarh al Constantinopolului nu a participat la întronizarea vreunui Papă”. Exprimându-şi dorinţa şi speranţa ca dezvoltarea relaţiilor dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică să se intensifice şi mai mult sub pontificatul Papei Francisc şi sub slujirea sa ca Arhiepiscop al Constantinopolului, Noua Romă, şi Patriarh Ecumenic, smeritul Întâistătător între „egalii” Bisericilor Ortodoxe avea să se îndrepte, la scurt timp după această declaraţie, spre aeroportul „Kemal Atatürk” de pe malurile Bosforului, mergând din Noua Romă spre Vechea Romă…

Etosul misionar ortodox: contribuţia Arhiepiscopului Anastasie Yannoulatos

Dr. Ciprian-Iulian Toroczkai
 
Unul dintre cei mai importanţi teologi misionari ai Bisericii Ortodoxe contemporane este Anastasie Yannoulatos (n. 1929), arhiepiscopul Tiranei şi al întregii Albanii. Acesta este o personalitate recunoscută pe plan mondial: membru corespondent al Academiei din Atena (din anul 1993), doctor honoris causa în teologie sau filosofie la 18 universităţi, colegii sau departamente din lumea întreagă, membru în numeroase societăţi ştiinţifice internaţionale, preşedinte al Consiliului Mondial al Bisericilor şi preşedinte onorific al Conferinţei Mondiale a Religiilor Păcii (ambele din 2006).
De curând a fost tradusă în limba română una dintre cele mai noi şi importante cărţi ale arhiepiscopului Anastasie: Misiune pe urmele lui Hristos: studii teologice şi omilii, cuvânt de introducere al Sanctităţii Sale Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic, trad. din lb. greacă de diac. dr. Ştefan L. Toma, Ed. Andreiana, Sibiu, 2013, 296 p. Avem de-a face cu o colecţie de 15 studii cu profil misionar, bazate pe ideea că toţi creştinii, deopotrivă clerici şi laici, au ca imperativ eclezial mărturisirea credinţei, atât faţă de cei „de aproape” (misiunea internă), cât şi faţă de cei „de departe” (misiunea externă). A face misiune „pe urmele lui Hristos” înseamnă, pentru Anastasie Yannoulatos, a evidenţia următoarele cinci principii teologice: 1. relaţiile trinitare şi referinţa la ele, 2. asumarea întregii naturi umane în Iisus Hristos, 3. noul element radical şi veşnic: Iubirea, 4. paradoxul smereniei şi sacrificiului de pe Cruce şi 5. înţelegerea întregii realităţi în lumina Învierii şi a speranţei eshatologice.

marți, 2 aprilie 2013

Treptele urcuşului duhovnicesc – călătorie spre Postul Mare



† Dr. Laurenţiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului
 

Cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii, Învierea Domnului, este precedată de şase duminici ale Postului
Mare şi de alte şase duminici pregătitoare, care alcătuiesc împreună tot atâtea trepte ale urcuşului duhovnicesc în călătoria noastră cu Hristos.
Foamea şi setea după Dumnezeu
Începutul călătoriei îl exprimă tema Sfintei Evanghelii din Duminica lui Zaheu Vameşul: Un om bogat, mai-marele vameşilor, cuprins de o dorinţă puternică de a-L vedea pe Hristos, s-a urcat într-un sicomor din apropierea drumului pe unde avea să treacă Mântuitorul. Dorinţa lui fierbinte i-a fost răsplătită pe deplin cu chemarea lui pe nume, ca semn că Hristos îi cunoştea şi numele, şi gândul său, şi dorinţa de a poposi în casa lui, aducând mântuire casei lui întregi (cf. Lc. 19, 1-10).
Tema Duminicii este „foamea şi setea după Dumnezeu”. În urcuşul nostru spiritual avem nevoie de Hristos ca de cea mai necesară hrană. Simţind foame şi sete de cele sfinte, ne urcăm în sicomorul duhovnicesc, locaşul sfânt al bisericii, unde Hristos sălăşluieşte şi Se dăruieşte în deplinătatea iubirii Sale, prin Sfânta Euharistie, Trupul şi Sângele Său. Prin Sfânta Împărtăşanie ne sfinţim viaţa, trupul şi sufletul, devenind purtători de Hristos.

Credinţa smerită

A doua treaptă a urcuşului, care se adaugă „foamei şi setei de Dumnezeu”, este cea a „credinţei smerite”, oferită de pericopa evanghelică din Duminica Cananeencei (Mt. 15, 21-28): O mamă îndurerată de suferinţa pricinuită fiicei sale de către diavolul se apropie cu multă credinţă de Hristos, cerându-I să o izbăvească. Cu multă smerenie îşi recunoaşte starea de depărtare de Dumnezeu, ca şi câinii, care se hrănesc cu fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor lor. Credinţa puternică şi smerită ne va apropia cu adevărat de Dumnezeu.

Rugăciune plină de căinţă şi smerenie

Apropiaţi de Dumnezeu prin credinţa puternică, vom putea păstra legătura cu El şi vom intra în comuniune cu El prin rugăciunea smerită, oferită ca model de Evanghelia „Duminicii Vameşului şi a Fariseului”, prima Duminică a Triodului: Doi oameni s-au rugat în templul Domnului: fariseul printr-o rugăciune plină de mândrie şi sfidare, considerându-se „împlinitorul legii”, iar vameşul printr-o rugăciune plină de căinţă şi smerenie, întor­cându‑se „mai îndreptat la casa sa”, „fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Lc. 18, 10-14).

Câteva gânduri despre recentele schimbări la vârf din Vatican

Pr. Lect. Dr. Daniel Buda

S-a scris la noi mult şi din păcate adesea neavizat despre abdicarea papei Benedict al XVI-lea. Ziarişti mai mult sau mai puţin apropiaţi de cele bisericeşti şi-au exprimat opiniile şi au interpretat evenimentele recent petrecute la Vatican, dar mai ales s-au angajat în speculaţii legate de succesorul papei care a decis să se retragă. Scriind acest editorial după ce lumea întreagă a trecut atât peste surpriza abdicării, cât şi peste cea a alegerii noului papă, doresc mai întâi să exprim şi să susţin ideea că abdicarea papei a fost un gest bine gândit, o ultimă mare mutare strategică a papei Benedict al XVI-lea, menită să asigure în Vatican succesiunea pe care el însuşi şi-a dorit-o sau, mai corect, să evite o succesiune care, în opinia lui, ar fi fost nepotrivită pentru timpurile pe care le trăieşte acum Biserica Romano-Catolică. Când spun aceasta, nu mă refer neapărat la persoane, ci la profilul acestora. Apoi, voi încerca să schiţez profilul noului papă, inclusiv în comparaţie cu cel al predecesorului său, şi să arăt la ce anume ne-am putea aştepta de la acest pontificat, inclusiv ca ortodocşi.
Este, într-adevăr, o chestiune de mare curaj pentru un papă să abdice. Acest fapt a fost subliniat pe bună dreptate de numeroşi comentatori. Doar cinci predecesori ai papei Benedict al XVI-lea au făcut un astfel de gest, ultimul dintre ei, Grigorie al XII-lea, în 1415. Sunt însă convins că abdicarea lui Benedict al XVI-lea a fost un gest foarte bine gândit şi apoi implementat de către el însuşi. Abdicarea, care aduce cu sine întrunirea conclavului spre a se alege un nou papă, are marele avantaj că poate fi planificată, în vreme ce cursul succesoral obişnuit, adică decesul suveranului pontif şi toate cele care urmează până la alegerea unui nou papă nu pot fi planificate, ele depinzând de primul element. Benedict al XVI-lea, în actul de retragere citit în dimineaţa zilei de 11 februarie a.c., a specificat cu multă grijă nu numai ziua, ci şi ora retragerii sale: 28 febr. 2013, ora 20:00. Nu a fost o retragere imediată, ci una programată în viitorul apropiat, care a permis dozarea controlată a tensiunii inevitabile create de ştire, dar şi începerea discuţiilor legate de profilul succesorului. Nu a fost un secret pentru niciun cunoscător al treburilor din interiorul Vaticanului că papa Benedict al XVI-lea a avut relaţii tensionate cu cardinalii italieni.

Postul – vreme de pocăinţă

† Andrei Făgărăşanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Sibiului

Postul Sfintelor Paşti este o perioadă de pregătire pentru marea sărbătoare a Învierii Domnului, dar şi o pomenire a postului de 40 de zile pe care l-a ţinut Moise când a primit Tablele Legii, fiind şi o comemorare a postului de 40 de zile al Mântuitorului din pustie când a fost ispitit de diavolul. Această perioadă a Postului Sfintelor Paşti a fost una scurtă la începutul creştinismului. Cea mai scurtă perioadă de post pe care o cunoaşte istoria a fost cea de o săptămână, din perioada Apostolilor, fiind vorba de săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Mântuitorului Iisus Hristos.
Odată cu Edictul de la Mediolan din 313, când au intrat în Biserică fără pregătire foarte mulţi păgâni cu un comportament contrar Evangheliei, s-a organizat o şcoală duhovnicească de pregătire a celor care deveneau creştini. Această şcoală a fost organizată pe o perioadă de 40 de zile înainte de săptămâna Sfintelor Patimi. De aceea, acele 40 de zile, ca şcoală a catehumenilor care se pregăteau să primească Botezul, plus o săptămână a Sfintelor Pătimiri formează postul de şapte săptămâni de acum. În noaptea de Paşti se botezau candidaţii care erau pregătiţi pentru „Sfânta Luminare” sau Botez şi simţeau că sunt părtaşi la moartea şi Învierea Domnului Iisus Hristos.
Aşa se explică de ce în ziua de Paşti, în loc de „Sfinte Dumnezeule”, se cântă, înainte de citirea Apostolului, imnul, Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat, iar săptămâna care începe cu sărbătoarea Sfintei Învieri s-a numit „Săptămâna Luminată”.

Moştenirea papei Benedict al XVI-lea

Ciprian-Iulian Toroczkai 
  
Sub provocatorul titlu „Și acum înnoire!”, cotidianul german Die Zeit (nr. 8, 14 februarie 2013) publică mai
multe articole privitoare la pontificatul papei Benedict al XVI-lea, la gestul său de retragere și la ceea ce rămâne după el. În articolul „Eliberare în Roma”, Bernd Ulrich declară că dacă papei i-a fost dificil în slujirea pe care a avut-o, la fel de greu le-a fost și catolicilor germani. De ce aceasta? Fiindcă entuziasmul inițial, datorat alegerii unui papă german după o lungă perioadă de timp, a devenit curând un lucru frustrant, mai ales dacă luăm în considerare scandalul legat de abuzurile sexuale în Biserica Romano-Catolică. Ascunderea acestora a lăsat un mare semn de întrebare nu doar asupra persoanei papei, ci și asupra întregii Biserici Romano-Catolice germane.
Interesant este că gestul său de retragere a fost privit ca unul „corect” atât de susținătorii, cât și de dușmanii săi – crede Patrik Schwarz (p. 3). Este un gest care ține însă „mai mult de pământ decât de cer”. El aduce îndoiala asupra slujirii papale ca act uman și divin, întrucât retragerea „este întotdeauna o opțiune”. Intervine așadar o falie între „de pe Cruce nu se coboară” și „eu sunt puternic în cele slabe”...
Alte articole pun în discuție posibilitatea reformării Bisericii Catolice după retragerea papei Benedict, recunoscut ca un papă de tip conservator. Orice act de demisie produce după sine îndoială și o stare precară, dar lasă în același timp deschisă calea înnoirii. În continuare se așteaptă „dreptate, pace și adevărată spiritualitate”, valori care să înlăture „fobia catolică” ce se instaurase din ce în ce mai mult. Este vremea pentru „schimbare, înnoire, reformă”, căci „calea este liberă”!
Heinz Bude, sociolog și catolic, schițează o posibilă reformă în Biserică, plecând de la prăpastia ce există între principiile morale ale doctrinei catolice și „realitatea de pe teren”. În opinia autorului, reforma poate veni doar „din lume”. Astfel, există o mare distanță între condamnarea folosirii prezervativului de către cardinalii Bisericii Catolice și realitatea cu care se confruntă călugărițele catolice ce fac misiune în Zimbabwe, Tanzania sau Kenya, țări unde SIDA face ravagii. Se adaugă apoi și alte provocări ale lumii moderne la adresa Bisericii Catolice: homosexualitatea, problema avorturilor etc. Sunt provocări din exterior, dublate de alte provocări interne: celibatul, hirotonia femeilor sau divorțul. Toate acestea l-au făcut pe unul dintre posibilii candidați la funcția papală, cardinalul canadian Marc Quellet, să numească această funcție „un coșmar” …


ECUMENICA

A fost ales un nou patriarh armean al Ierusalimului în persoana Arhiepiscopului Nourhan Manougian. Potrivit regulilor Patriarhiei armene al Ierusalimului, întâistătătorul acesteia este ales dintre membrii Frăţiei preoţeşti a Sfântului Iacov care au fost hirotoniţi preoţi la Ierusalim. Alegerea a avut loc la 24 ianuarie a.c. Arhiepiscopul Manougian va fi cel de-al 97-lea patriarh armean al Ierusalimului şi-i urmează în scaun Patriarhului Torkom Manoogian (1990-2012) care a trecut la cele veşnice la data de 12 octombrie 2012 după o lungă suferinţă. Patriarhia armeană a Ierusalimului, la fel ca şi Patriarhia armeană a Constantinopolului, se află sub autoritatea spirituală a Catolicosului tuturor Armenilor care îşi are sediul la Etchmiadzin in Armenia. În Antelias, Liban îşi are sediul Catolicosatul armean de Cilicia care este autonom şi autocefal. În Ierusalim îşi au sediul trei patriarhi creştini: ortodox, latin şi armean. Biserica armeană are o prezenţă istorică foarte veche în Ţara Sfântă. Armenii deţin o parte din biserica Sfântului Mormânt de la Ierusalim precum şi o mică parte din biserica nativităţii de la Betleem.

Barack Obama l-a invitat pe Adam Hamilton să ţină predica din timpul rugăciunii de inaugurare a celui de-al doilea mandat ca preşedinte al SUA. Evenimentul a avut loc la 22 ianuarie în Catedrala naţională din Washington. Hamilton a fost botezat catolic, după care a devenit penticostal şi apoi a aderat la Biserica Metodistă Unită. Este pastor fondator al Bisericii Metodiste Unite a Învierii din Leawood, Kansas care numără 19.000 de membri şi este cunoscut pentru vederile sale centriste. Într-un articol din ziarul USA Today din aceeaşi zi, intitulat Rugăciunea pentru Obama este un cartof politic şi religios fierbinte (Prayer Service for Obama is political, religious hot potato) semnat de Cathy Lann Grossman (p. 5A), se precizează că ceremonia religioasă a inclus clerici de orientare aşa-zis liberală. Au fost prezenţi trei episcopalieni, trei evrei şi alţi protestanţi liberali, dar nu mormoni, adventişti de ziua a şaptea, luterani, presbiterieni sau penticostali. Romano-catolicii au fost reprezentaţi de un trimis al Arhiepiscopiei de Washington. Aceştia au fost întâmpinaţi in catedrală de episcopul episcopalian de Washington Mariann Buddle şi de decanul catedralei, Garry Hall.

Telegraful Român, abordări în actualitate

 Ana Grama

În ultima vreme ne-a preocupat, cu deosebire, subiectul Telegraful Român – instrument în procesul de ridicare a românimii, prin crescere recuperatoare şi stimulativă, în condiţii de viaţă noi, ca expresie a schimbărilor din societatea europeană-universală: perioada anilor 1853-1913, cu o privire specială pe deceniile 6-9 ale secolului al XIX-lea, ceea ce ne permite şi prezentarea de faţă.
Una dintre chestiunile despre care s-a crezut, în mod eronat, că nu are suficientă substanţă pentru a fi tratată ca subiect major, este Telegraful Român ca subsistem în procesul de comunicare specific postpaşoptismului, în epoca absolutismului, liberalismului şi dualismului central-european, deopotrivă. De fapt, în noile orientări de cercetare pe acest palier, în acele împrejurări, era vorba nu doar de o modă – sincronizare cu lumea occidentală –, ci de percepere a comunicării ca o nevoie stringentă şi, în măsura în care era favorabilă crescerii neamului, o obligaţie.
Ar fi fost de-a dreptul inexplicabil ca Andrei Şaguna să nu conştientizeze această stare şi să nu se manifeste ca atare. Viaţa îl obliga la un răspuns adecvat şi în procesul de informare/comunicare, chiar şi pentru a-şi susţine opiniile în faţa preopinenţilor, adeseori aceştia recrutându-se din redacţia şi susţinătorii Gazetei Transilvaniei de la Braşov. Deşi el nu apare în paginile revistei, şi abia odată cu trecerea timpului este mai des invocat, nimeni nu se poate îndoi că viziunea sa asupra publicaţiei este dominantă.
a) Dar nu exclusivistă. Când în paginile Telegrafului, odată cu admiraţia pentru tradiţiile populare, se putea propaga un soi de libertinaj inacceptabil pentru educaţia românilor, el intervine. În cazul unei corespondenţe De la poalele Surului, preotul-episcop Andrei se simţea obligat să se sesizeze înainte ca răul să se fi produs, căci acum era prilej de a limita potenţiale decăderi, reale, cum, de altfel, ne dovedeşte cazul nuntelor de pe Hârtibaci. „Zelul domnului corespondente de la poalele Surului pentru păstrarea datinilor celor vechi merită toată lauda. Dară, pe cât de o parte trebuie susţinute datinile cele bune, pe atât, de alta, sântem datori a desrădăcina dintre popor nişte datine urâte şi vătămătoare de moralitate, care, în decurgerea timpurilor trecute, s-au vârât între români. Românul până mai alaltăieri a fost cu totul părăsit, lipsit de mijloacele de a putea ajunge la o cultură mai naltă intelectuală şi morală. În starea aceasta desolată nu este dară mirare dacă au rătăcit în unele privinţe.”1.

Restituiri

(Nro 20. Sibiu 11. Marţiu 1853, pagina 80).
Înştiinţare./În zilele aceste au eşit de sub tipariu „Molitvelnicul” bogat cu litere roşii şi negre, în care se cuprind rânduelele tuturor slujbelor bisericeşti, dimpreună cu rânduiala la sfinţirea bisericelor, odoarelor şi vaselor bisericeşti, a clopotelor, praporelor, a punerii temeliei la Biserice şi la case, şi cu Ţerimonialul la zioa Împeratului.
Productul acesta nou al tipografiei diecesane, tipărit în octav, lesne de purtat se recomandă atât prin un tipariu frumos, curat, deslucit, cât şi prin o hârtiă aleasă şi trainică şi prin un preţ moderat în împregiurările scumpetei de astăzi. Preţul unui esemplariu nelegat e 3 fl.m.c. şi se află de vânzare în Canţelaria Episcopească de aici. /Sibiiu 10 Marţiu 1853. /Dela tipografia diecesană



Un punct de vedere la o apariție editorială

Arhid. prof. univ. dr. Constantin Voicu
 

În cursul lunii octombrie 2012, la Chişinău, s-a lansat oficial volumul „Pentru restabilirea unităţii. Poziţia Bisericii Ortodoxe Ruse în problema «Mitropoliei Basarabiei». Documente şi materiale”. Actele incluse în volumul amintit – după cum ne informează site-ul oficial al Mitropoliei Chişinăului şi a Întregii Moldove – au fost colectate de autorul culegerii, Victor Josu, din arhivele Patriarhiei Ruse şi ale Mitropoliei din Chişinău, fiind redate în limbile rusă şi română. Mai mult, volumul a fost întregit cu unele documente publicate anterior în revista „Jurnal Moscovskoi Patriarhii”, precum şi pe pagina oficială a Patriarhiei Ruse şi a unor Biserici Ortodoxe aflate în comuniune cu aceasta.

1. O prezentare unilaterală a unui adevăr istoric

Adresată deopotrivă clericilor şi credincioşilor, colecţia îşi propune, după cum însuşi autorul subliniază chiar în primele pagini, să evidenţieze „activitatea Patriarhiei Moscovei şi a Bisericii Ortodoxe din Moldova ca parte componentă a jurisdicţiei sale canonice, îndreptată spre lichidarea consecinţelor schismei bisericeşti care a fost cauzată de crearea pe teritoriul Republicii Moldova a «Mitropoliei Basarabiei» [s.n.]. Documentele evidenţiază rolul ce l-a jucat în acest сonflict Patriarhia Română, adoptând în decembrie 1992 decizia de «reactivare» a structurii menţionate, precum şi evoluţia relaţiilor dintre Bisericile Ortodoxe Rusă şi Română în legătură cu existenţa ei”. Am redat in extenso acest ultim fragment, deoarece, încă de la început, este fixat cadrul de argumentare şi abordare a problematicii propuse: reactivarea Mitropoliei Basarabiei (şi de această dată nu mai utilizăm ghilimelele asemenea autorului) este considerată o schismă cu consecinţe grave în planul vieţii bisericeşti din Republica Moldova1.
Doar la o simplă lectură poate fi observat faptul că întreg discursul lucrării este îndreptat spre discreditarea Mitropoliei Basarabiei şi demonstrarea netemeiniciei actului de reînfiinţare a acesteia, iar documentele şi actele oficiale inserate ilustrează punctul de vedere oficial al Patriarhiei Ruse şi al reprezentanţilor Bisericilor subordonate din punct de vedere juridic şi canonic faţă de aceasta. În acest punct, autorul face apel la o serie de argumente provenind din:1. actele oficiale ale Patriarhiei Ruse, respectiv hotărârile şi declaraţiile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse şi ale Departamentului de Relaţii Externe al Patriarhiei Ruse;
2. documentele şi materialele Bisericii Ortodoxe din Moldova (declaraţiile şi hotărârile Sinodului acestei Biserici, dar şi decretele şi scrisorile mitropolitului Chişinăului şi al Întregii Moldove, declaraţii ale clericilor etc.);
3. corespondenţa dintre Patriarhia Rusă şi Patriarhia Română pe această temă.

Edictul de la Mediolanum (313) – un act necesar


Drd. Dragoş Boicu
 

La aniversarea a 17 veacuri de la publicarea Edictului de la Mediolanum este şi firesc să ne îndreptăm atenţia asupra documentului care a marcat istoria creştinismului, istoria civilizaţiei şi, implicit, istoria universală. Fie că îl percepem drept o convenţie istorică, fie că îl privim ca un text concret, Edictul de la Mediolanum reprezintă o piatră de hotar pentru civilizaţia europeană şi nu numai.
Decretul imperial ne este cunoscut în special din relatarea episcopului Eusebiu de Cezareea, care traduce în Istoria bisericească (HE, X, 5, 2-14) un document publicat în limba latină de către împăratul Liciniu în provinciile Siria, Palestina şi Egipt, după moartea lui Maximin Daia (iulie-august 313). În 1678 savantul francez Étienne Baluze descoperea singurul manuscris care păstra lucrarea De mortibus persecutorum (DPM, XLVIII, 2-13), întocmită de apologetul creştin Lucius Caecilius Firmianus Lactantius şi punea astfel la dispoziţia publicului larg o versiune latină a Edictului, care fusese emis de acelaşi Liciniu la Nicomidia în 13 iunie 313.
Lăsând la o parte problema paternităţii constantiniene a rescriptului sau a legăturii dintre cele două versiuni ale acestuia şi conferinţa de la Mediolanum de unde şi denumirea de „edictum Mediolani”, se cuvine să insistăm asupra unei întrebări extrem de legitime: A fost sau nu decretul din 313 un act necesar?
Este bine ştiut faptul că împăratul Galeriu, unul dintre cei mai sângeroşi persecutori ai Bisericii, publicase încă din 30 aprilie 311 un edict de toleranţă valabil pentru tot Imperiul Roman, prin care se garanta pentru creştini libertatea cultului. În anul următor (312), împăratul Maximin Daia emite un act similar prin care se conferea creştinilor din prefectura Orientului (Asia Mică, Siria, Palestina, Egipt) libertatea de a-şi exercita practicile religioase. Chiar dacă, aşa cum prezintă tendenţios Eusebiu de Cezareea, aceste legi fuseseră promulgate în vederea obţinerii unui câştig imediat – izbăvirea de boală pentru Galeriu, respectiv sprijin politic şi militar pentru Maximin –, ele rămân din punct de vedere juridic primele dispoziţii procreştine atestate documentar, deci anterior Edictului de la Mediolanum.
Dar deşi cele două acte ofereau creştinismului statutul principial de religio licita, modul în care se exprimă această concesie imperială subliniază şi mai mult caracterul discriminator al decretelor mai sus amintite.

„Christianos ad leonem”. Martiri şi martiraje în primele două secole de creştinism

Dr. Constantin Ittu, cercetător ştiinţific, Muzeul Naţional Brukenthal


Râvnitor fiind la împărăţia cea de sus, fericite împărate Constantin, împăratului şi Stăpânului tuturor cu minte curată crezând, te-ai botezat; pentru aceasta cântăm ţie aşa: Bucură-te, că în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh te-ai botezat; Bucură-te, că în timpul Botezului mâna Domnului Hristos de tine s-a atins; Bucură-te, că în toată lumea cu botezul tău mare bucurie ai făcut1.
Datorită faptului că din martie intrăm în Postul Paştilor, perioadă de purificare interioară şi de cugetare la suferinţele Mântuitorului, ne-am gândit să dedicăm articolul nostru pe această lună martirilor şi martirajelor. Creştinii trăitori până la Edictul de la Mediolanum (Milano), din anul 313, au suferit persecuţii din partea păgânilor şi a autorităţilor imperiale romane. Vestea cea Bună (Evanghelia) se răspândise până la graniţele Imperiului Roman, iar scriitorul bisericesc Eusebiu din Caesareea († 339 d.Hr.) aflase din scrierile lui Origen († 253/4 d.Hr.) că Apostolul Toma a predicat creştinismul la parţi, Apostolul Andrei, în Scythia, cu alte cuvinte, pe teritoriul României actuale, Apostolul Ioan în Asia, Apostolul Petru în Galatia, Bithynia, Cappadocia şi Asia Proconsulară2, Apostolul Pavel la neamuri (la neevrei), motiv pentru care este cunoscut drept Apostolul neamurilor (Romani 11, 133; Galateni 2, 84; I Timotei 2, 75).
Iar, dacă vorbim de martiri și martiraje, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel fuseseră martirizaţi la Roma, omorâţi din gelozie şi invidie, după cum aflăm într-un pasaj al Epistolei către Corinteni a lui Clement, episcopului Romei. În istoria persecuţiilor anticreştine se pot distinge – în mare, desigur – două perioade: prima, până în vremea împăratului Decius (249-251 d.Hr.), când persecuţiile au avut caracter local şi incidental; a doua, de la domnia împăratului sus-amintit şi până în anul 313, când împotriva creştinilor s-au emis edicte de persecuţie generale, acestea urmând a fi aplicate pe întreg teritoriul roman. Păstrându-ne în limitele cronologice ale celor două perioade, nu trebuie uitate persecuţiile din vremea lui Nero (54-68 d.Hr.), când creştinii din Roma au plătit un tribut sângeros, respectiv cea din vremea lui Domitian (81-96 d.Hr.), când creştinismul a fost privit ca o religio illicita, altfel spus, ca o religie nu doar nouă, ci şi nepermisă. Mai târziu, pe timpul lui Traian (98-117 d.Hr.), persecuţiile s-au desfășurat pe baza unor rescripte imperiale, acestea fiind nişte dispoziţii oficiale limitate teritorial. Începând cu Septimius Severus (193-211), împăratul de sorginte punică şi născut în Africa, la Leptis Magna – de altfel, primul împărat roman născut în afara Europei –, s-a interzis prozelitismul creştin.

De ce demers apologetic avem nevoie în zilele noastre. Manifest pentru o reconfigurare pe baze patristice a Apologeticii ortodoxe

Pr. Răzvan Ionescu – Centrul Ortodox de Studii și de Cercetări „Dumitru Stăniloae”, Paris

Ești creștin ortodox. Te surprinzi copleșit lăuntric de viața cea tainică întru Hristos. Pentru că Hristos aduce inevitabil trăirea mistică în propria-ți inimă. Simțirea Tainei. Există un „înainte”, și mai ales un (decisiv) „după” primirea lui Hristos. „După” nu mai poate fi ca „înainte”. O nouă eră, veșnicia întru Hristos, a început de aici și de acum (și) pentru tine. Ai primit chipul nobleții propriu celor în relație cu Cel care îi dorește pe toți oamenii sfinți precum El. Se investește în tine oprind risipirea vieții tale alimentată de preocupările cu nesemnificativul, cu nimicul, cu perisabilul. Ești un om angajat pe drumul propriei deveniri întru acea plinătate de viață pe care nici un produs al lumii acesteia nu-l poate oferi. Ai descoperit întru Hristos esențialul, El Însuși hrănind propria-ți viață prin copleșitoarea-I prezență.
Poți oare împărtăși toată această bogăție aproapelui tău necredincios prin exercițiul intelectual al unei „demonstrări” cu mijloace filosofice privind existența lui Dumnezeu? Scolasticii așa credeau, și nu numai aceștia, în măsura în care, „creaţie a scolasticii, apologetica a fost introdusă în învăţământul ortodox sub influenţa teologiei apusene [...] Azi teologia fundamentală (apologetica) este predată înainte de teologia dogmatică, cu înţelesul că Evanghelia trebuie să devină mai credibilă pe baza demonstraţiilor logice, după care credinţa intervine ca să dea certitudinea cunoaşterii” (Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicționar de teologie ortodoxă, Ed. IBMBOR, București, 1994, p. 31).

Dumnezeu nu poate fi demonstrat, ca Unul mai presus de posibilitățile de cuprindere ale rațiunii omenești, ci doar crezut că există

Cred că este o urgență a vremurilor noastre să ne trezim. Atâtea răspunsuri și mărturii creștine cer durerile lumii de azi, iar noi stăruim să îi formăm pe studenții noștri teologi predând în facultățile de teologie o filosofie a religiei cu care avem pretenția că Îl demonstrăm pe Dumnezeu. O simplă lectură a sfântului Maxim Mărturisitorul (Filocalia II) ne-ar arăta limpede că o asemenea pretenție este neteologică. Dumnezeu nu poate fi demonstrat, ca Unul mai presus de posibilitățile de cuprindere ale rațiunii omenești, ci doar crezut că există. De altfel, criza preocupărilor de ordin apologetic în spațiul apusean relativ la disciplina Apologetică, în forma sa de inspirație scolastică, nu mai este pentru nimeni un secret: pe cine a convertit aceasta la credință? Cui îi este de folos această Apologetică care vrea să ne poarte la credință prin exercițiul exclusiv al rațiunii analitice? Pe noi înșine, ce ne-a convertit la Hristos, argumentele intelectuale sau simțirea duhovniciei favorizată de mărturisirea existențială a trăitorilor Bisericii?

CRUX CHRISTIANA

Crucea în spaţiul religiozităţii populare (VII)

 Diac. Dr. Ştefan L. Toma/ Dr. Raimar Kremer

Religiozitatea populară constituie un factor care a însoţit şi însoţeşte permanent viaţa Bisericii. Existenţa omului se petrece atât în „veac” (în timp), cât şi în eternitate. S-a afirmat faptul că veacul nu este un timp profan, cum apare la Mircea Eliade sau în reprezentările noastre frecvente despre timp (Ernest Bernea). Conştientizarea acestei realităţi nu este întâmplătoare; deoarece, prin religiozitatea populară, în Cruce, se întâlneşte timpul cu eternitatea. La umbra crucilor... de orice formă sau reprezentare posibilă, omul îşi trăieşte trecerea prin timp, ancorat cu privirea spre eternitate. Religiozitatea populară trăită şi într-o astfel de perspectivă nu doar că îmbogăţeşte teologia creştină, însă aduce, în acelaşi timp, un plus de profunzime antropologiei şi sociologiei vremurilor noastre.
Cei care se conving de pătrunderea credinţei creştine în creaţia folclorică, de năzuinţa religiozităţii populare spre înălţare, nu pot să nu constate, în acest demers, şi o oarecare ironie, o uşoară doză de „umor” românesc. În partea de Nord a Transilvaniei, în Maramureş, prin modul de trăire a religiozităţii populare, oamenii „zâmbesc” privind spre Cruce şi spre plecarea din această viaţă. Crucea de mormânt devine o fereastră senină spre a privi la viaţa unui om mutat „de pe pământ la cer”. În acest sens, Cimitirul „vesel” de la Săpânţa (Maramureş) constituie un fenomen aparte în înţelegerea manifestării religiozităţii populare, cu referire la Cruce.
Ideea acestui cimitir cu cruci „vesele” i-a aparţinut lui Stan Ioan Pătraş, care în 1935 a realizat un prim epitaf şi o primă astfel de cruce. De atunci şi până astăzi, cimitirul a adunat aproape 800 de astfel de cruci, devenind un veritabil muzeu în aer liber, unic prin particularitatea lui. După mutarea la cele veşnice a iniţiatorului acestui proiect, activitatea acestuia a fost continuată de ucenicul său, de meşterul popular Dumitru Pop Tincu.
Cruci din Cimitirul "vesel" din Săpânţa (Maramureş)

Normalizarea relaţiilor bisericeşti dintre Patriarhia Ierusalimului şi Patriarhia Română

 Diac. Dr. Ştefan L. Toma

După aproape doi ani de zile, de când Patriarhia Ierusalimului, în urma hotărârii sinodale a acesteia, din data de 9 mai 2011, înceta pomenirea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel în Diptice şi, implicit, înceta comuniunea liturgică cu întreaga Patriarhie Română, în data de 21 februarie 2013, această situaţie a fost normalizată.
Dând curs rugăminţii Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, transmisă de către Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Nifon, Arhiepiscop al Târgoviştei şi Exarh patriarhal, adresată Sanctităţii Sale, Patriarhului Bartolomeu I al Constantinopolului (în septembrie 2012 – în Creta; în octombrie 2012 – la Roma), de a se implica personal în soluţionarea neînțelegerilor dintre Patriarhia Ierusalimului şi Patriarhia Română, în prima parte a lunii decembrie a anului 2012, s-a deplasat la Bucureşti, cu binecuvântarea Sanctităţii Sale, o delegaţie a Patriarhiei Ecumenice, compusă din Mitropolitul Ioannis Zizioulas (de Pergam) şi Arhim. Bartholomeos Samaras, secretarul Sinodului Patriarhiei Ecumenice. În data de 11 decembrie 2012, la Bucureşti, s-a semnat un Memorandum între Patriarhia Română şi delegaţia Patriarhiei Ecumenice, care va constitui şi fundamentul Praktikonului din data de 21 februarie 2013, semnat la Ierusalim de către Reprezentanţii Patriarhiei Ierusalimului şi ai Patriarhiei Române, document acceptat de către Preafericitul Părinte Teofil, Patriarhul Ierusalimului. Menţionăm că aceeaşi delegaţie a Patriarhiei Ecumenice, cu binecuvântarea Patriarhului Bartolomeu I al Constantinopolului, s-a deplasat la Ierusalim (după vizita de la Bucureşti), în scopul medierii depline şi a normalizării relaţiilor bisericeşti dintre Patriarhia Ierusalimului şi Patriarhia Română.

Omilia la Sfinţii 40 de Mucenici a Sfântului Vasile cel Mare (BHG 1205; CPG 2863) – scurtă prezentare

Pr. Drd. Radu Gârbacea

Sfinţii 40 de Mucenici au fost un grup de soldaţi care au pătimit în oraşul Sevastia din munţii Armeniei, în jurul anului 320, în vremea împăratului Liciniu. Cultul lor a fost unul din cele mai dezvoltate în Antichitatea creştină, avându-şi originea în Sevastia Armeniei, de unde s-a răspândit foarte rapid în întreg Imperiul Roman. În sec. IV cultul Sfinţilor 40 de Mucenici este deja atestat în Cezareea Capadociei, unde Sfântul Vasile cel Mare a rostit o omilie în cinstea lor şi în oraşul Ibora din Pont, unde exista un sanctuar ridicat în cinstea lor. În primii ani ai sec. V există mărturii despre cinstirea lor în Ierusalim şi Brescia (Italia), iar câţiva ani mai târziu erau cinstiţi şi în Constantinopol.
Popularitatea acestui grup de martiri este demonstrată şi de tradiţia hagiografică (Bibliotheca Hagiographica Graeca 1201-1208) ce s-a creat în jurul memoriei lor, care cuprinde un martiriu al Sfinţilor 40 de Mucenici, omilii rostite în cinstea lor, un testament al lor şi un imn compus spre lauda lor.
În ce priveşte datarea celui mai vechi document hagiografic despre Sfinţii 40 de Mucenici, părerile cercetătorilor sunt împărţite. Unii socotesc că cel mai vechi document este Martiriul Sfinţilor 40 de Mucenici (BHG 1201), despre care cred că a influenţat omilia rostită în cinstea lor de Sfântul Vasile cel Mare (BHG 1205). Alţii sunt de părere că omilia rostită de Sfântul Vasile cel Mare ar fi mai veche decât relatarea martiriului lor. Accentul pus pe unitatea grupului martirilor ar putea fi inspirat de Testamentul lor (BHG 1203), unde ei notează că au vrut să primească împreună moartea martirică. Motivul imitării şi prezentarea martirilor ca exemple de virtute par a fi contribuţia originală a Părintelui capadocian.
Omilia la Sfinţii 40 de Mucenici a Sfântului Vasile cel Mare a fost rostită în anul 373, cel mai probabil pe 9 martie, ziua anuală de prăznuire a lor, în biserica ridicată în cinstea lor în Cezareea. Se crede că acest sanctuar fusese ridicat cu puţin înainte de acest an, cu ocazia aducerii la Cezareea a unor părticele din relicvele martirilor din Sevastia.
Sfântul Vasile reţine la începutul cuvântului său că cinstea martirilor este unită cu credinţa în Dumnezeu, pentru că prin cinstirea martirilor se arată „afecţiunea/dragostea noastră faţă de Stăpânul comun/obştesc”.


Textul integral poate fi citit în ediţia tipărită a Telegrafului Român, anul 161, nr. 9-12, 1 şi 15 martie 2013