Motto

„Ziarul nostru a făcut totdeauna, dela întemeere până astăzi, şi va face şi în viitor politică de apropiere, de înţelegere, de aplanare a divergenţelor [...] Întemeetorul ziarului nostru, Marele Şaguna, ne-a îndemnat şi ne-a impus să facem politica aceasta, singură corespunzătoare puterilor noastre”

miercuri, 29 mai 2013

Sfinții Împărați Constantin și Elena

† Dr. Laurenţiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului


La inițiativa și cu purtarea de grijă a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, iată că s-a încetățenit deja obiceiul ca fiecare an să fie declarat an omagial în cinstea Sfinților Părinți sau a unor evenimente din viața Bisericii noastre. Anul 2013 a fost declarat ca fiind anul omagial al Sfinților Împărați Constantin și Elena, lucrul acesta fiind marcat prin acțiuni misionar-pastorale și culturale de anvergură la nivelul întregii Patriarhii Române. Drept urmare, am considerat de cuviință să edităm și noi un număr omagial al Telegrafului Român, în care personalitatea acestor împărați întocmai cu Apostolii să fie prezentată sub diverse aspecte.
Sfinții Împărați Constantin și mama sa Elena au fost niște aleși ai lui Dumnezeu într-o anumită perioadă din istoria Bisericii noastre. Cu ei s-a încheiat perioada prigoanelor împotriva Bisericii noastre și s-a deschis perioada libertății. Noi observăm acum, roadele libertății de după ’90 și nu le prea putem stăpâni. Ne scapă uneori de sub control și suntem atât de convinși că trăim libertatea și drepturile democratice. Biserica a făcut experiența aceasta în secolul al IV-lea prin acești mari împărați, pe care i-a pus alături de Apostoli.


Ctitorii eclesiale constantiniene

Pr. Prof. Nicolae Chifăr

 

Convertirea împăratului Constantin cel Mare la creştinism, care nu trebuie privită nici ca o decizie definitivă şi categorică în urma unei îndelungate căutări, dar nici ca un act de moment motivat politic, ci ca rezultat al descoperirii Divinităţii pe Care el a invocat-o înainte de confruntarea cu Maxenţiu la Podul Vulturului (28 octombrie 312), nu s-a manifestat doar prin crearea unui cadru legislativ protector şi favorizator pentru Biserică, faţă de celelalte culte existente în imperiu, debutul constând în ceea ce numim „Edictul de la Mediolanum”, din anul 313, ci şi printr-un program de construcţie a unor edificii impozante, care să asigure spaţii adecvate desfăşurării cultului divin creştin în toată măreţia lui.
Pentru realizarea acestui program, împăratul Constantin nu a recurs la măsuri discriminatorii şi restrictive confiscând şi transformând templele păgâne în edificii creştine. Pe de o parte, le considera nedemne de a se sluji în ele Dumnezeului Celui adevărat, acestea fiind întinate de idolatrie, iar pe de altă parte, confiscarea lor ar fi nemulţumit şi poate ar fi provocat revolte din partea aristocraţiei şi a poporului roman, în majoritate încă păgâni, chiar dacă el îşi dezvăluise opţiunea religioasă pentru Dumnezeul creştinilor încă de la intrarea triumfală în Roma, după victoria contra lui Maxenţiu. Prin urmare, el şi-a îndreptat privirea asupra unor edificii cu caracter laic şi s-a oprit la basilicile romane.

IN HOC SIGNO

Pr. Conf. Dr. Constantin Necula


Taina lui Constantin cel Mare, Împărat și Sfânt, străbate încă lumea. Nu doar o dată, la pragul Podului Vulturului, poartă peste Tibru a Romei imperiale, și nu doar în țesătura unui singur labarum, taina de lumină a Crucii a trecut peste întunericul lumii. Mereu când voievozii lumii s-au ridicat dimpotriva zăvozilor ce-și urlau hămesita foame de sânge creștin, un alt Pont Milvius și mii de labarum-uri s-au înălțat, dând sens rezistenței dimpotriva tiranilor. După Constantin, Împăratul biruit de Taina Cerului, orice principe purtător de Cruce a devenit „cel Mare”. Pentru noi, românii, cel mai relevant urmaș al bizantinului Împărat rămâne Ștefan cel Mare și Sfânt.
Căutător și găsitor al Crucii Mântuitorului Hristos, Împăratul Constantin se leagă prin Cruce nu doar de Dumnezeul cel Viu, ci și de maica sa Elena, icoana maternității ce naște credința fiului. Model de maică și împărăteasă, Elena se împlinește în sfințenia Bisericii, ținând, prin Cruce, parte fiului său întru mântuire. Taina unei astfel de maternități nu poate fi ruptă și nici anulată în vreun fel. Rămâne semn al fidelității și creșterii duhovnicești, semn de statornicie în iubire și mărturie creștină.



De la începutul anului, atunci când hotărârea Sf. Sinod al Bisericii noastre s-a lăsat cuprinsă în programul prăznuirii Sfinților Împărați întocmai cu Apostolii Constantin și maica sa Elena, m-am întrebat, și m-am lăsat întrebat, de ce au fost aleși drept „martor” al sărbătorilor care cuprind anul 2013. Să fie numai coroborarea cu semnarea Actului de la Mediolanum, de la 313? Aproape profetic, la finalul unui an greu, urmat de unul și mai dificil, economic, social și politic, Sinodul a propus societății civile o lecție de reanimare. De revitalizare a capilariilor care comunică unui popor restaurarea valorilor sale. De ani buni, după Revoluția din 1989, asistăm la tot felul de reforme conforme unor sisteme democratice lipsite de finalitate.

Personalitatea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena oglindită în opera Sfinţilor Mitropoliţi Varlaam şi Dosoftei ai Moldovei

Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu


Personalitatea primului împărat creştin Constantin şi a mamei sale Elena au fost în atenţia tuturor istoricilor bisericeşti români, începând ca Andrei Şaguna (1860) şi Filaret Scriban (1869), continuând cu universitarii Dimitrie Boroianu de la Bucureşti (1894) şi Eusebiu Popovici de la Cernăuţi (1900, apoi în 1925-1928), Valerian Șesan de la Cernăuţi (1911), precum şi cu profesorii de teologie din a doua jumătate a secolului al XX-lea: Teodor Popescu, Teodor Bodogae, Milan Șesan, Ion Barnea, Emilian Popescu, Nicolae Chifăr, Emanoil Băbuş etc.

În genere, ei prezintă personalitatea Sfântului Împărat Constantin după cele două lucrări ale lui Eusebiu din Cezareea – Historia ecclesiastica şi Vita Constantini –, precum şi după lucrarea lui Lactantius De mortibus persecutorum1. Dar toţi au folosit şi „literatura de specialitate” străină, cunoscută la timpul respectiv.
Problema convertirii lui Constantin şi a rolului său în dezvoltarea Bisericii creştine a fost mai cu seamă în atenţia multor istorici bisericeşti şi bizantinologi europeni, mai ales după anul 1913, când s-au împlinit 1600 de ani de la emiterea aşa-numitului Edict de la Mediolanum, de către împăraţii Constantin „cel Mare”şi Liciniu2.
Nu vom stărui asupra acestor probleme – multe controversate –, ci vom reţine doar meritele incontestabile ale Sfântului Împărat Constantin cel Mare faţă de Biserică: Edictul de la Mediolanum, încetarea persecuţiilor, convocarea primului Sinod Ecumenic, întemeierea oraşului Constantinopol – „Noua Romă” –, zidirea de biserici în Ierusalim (după descoperirea crucii Mântuitorului), în Roma şi în Constantinopol, decretarea duminicii ca zi de odihnă, modificarea legislaţiei în „spirit creştin”, acordarea unor drepturi speciale pentru episcopi, dezvoltarea unor centre culturale creştine la Roma, Constantinopol, Ierusalim, care – în opinia lui A.A. Vasiliev – erau „simboluri ale triumfului Bisericii creştine pe pământ”3.

O icoană a Sfinţilor Împăraţi de la Zenovie Hagi Constantin Pop

Lect. Ioan Ovidiu Abrudan


Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a decretat anul 2013 drept an omagial al Sfinţilor Împăraţi  Constantin şi Elena, luând, desigur, în considerare importanţa Edictului de la Milan, din 313 care punea capăt unei îndelungate perioade de persecuţii şi martiriu pentru fiii tinerei Biserici creştine.
În semn de recunoaştere, faţă de aceste două ilustre personalităţi ale istoriei creştine primare, numele lor a fost înscris în calendarul sfinţeniei creştine iar Bisericile răsăritene, între care şi Biserica Ortodoxă Română, au găsit de cuviinţă să rânduiască sub ocrotirea lor nu doar persoane luate individual, care la Botez au fost însemnate cu preacinstitul lor nume, ci şi multe edificii de cult, care au primit ca hram tot aceste sfinte nume.
Între bisericile româneşti ale Sibiului, doar una se află sub patronajul Sfinţilor mari împăraţi Constantin şi Elena. Mai există totuşi un lăcaş de închinare, se întâmplă că este şi cel mai vechi, din seria zidirilor ortodoxe ale oraşului, în care cultul acestor venerabili protectori ai creştinilor s-a celebrat cu o pioasă stăruinţă. E vorba de Biserica din Groapă, în vechiul cartier Iosefin, care a fost închinată dintru început Blagoveşteniei, numirea de odinioară a praznicului „Bunei Vestiri”, dar unde se mai păstrează şi tradiţia, inaugurată chiar de ctitorii din secolul al XVIII-lea, de a se invoca, spre folosul credincioşilor acestei parohii, ocrotirea particulară din partea sfinţilor prăznuiţi, în fiecare an, de 21 mai.
* Icoana realizată în cea de-a doua ori a treia decadă a secolului al XIX-lea a fost restaurată de pictoriţa Doina Papp, în 1962, însă intervenţia ei se cuvine socotită mai curând o repictare, decât o încercare de recuperare fidelă a originalului.

Sfântul Împărat Constantin cel Mare. Schița unui portret de împărat creștin din perspectiva secolului al IV-lea

Pr. Lect. Dr. Ovidiu Panaite

Faptele sfinte pentru care au slujit aceste mâini își au originea în credința curată și adevărată în Dumnezeu.
(Constantin, Oratio ad Coetum Sanctorum 26)
Într-o contemporaneitate marcată din ce în ce mai mult de secularizare, de minimalizare și implicit relativizare a valorilor, în cadrul progresiei tot mai îngrijorătoare a curentelor demitologizării în favoarea raționalismului scientist (noi nu vrem să credem, vrem să știm), apare ca urgență identificarea și operaționalizarea acelui tip de memorie istorică arhetipală a Bisericii în cadrul căreia sfinții, aflați pe poziții sociale diferite, de la săraci la împărați, dau mărturie de forța interioară a creștinismului. Într-o altă cheie de lectură este vorba de funcția revelatoare a relației sfântului cu istoria, atitudine exprimată de întreaga teologie patristică și surprinsă magistral în cuvintele cu care Christoph von Schönborn își prefața lucrarea dedicată monahismului palestinian: sfinții sunt revelația mișcării profunde a istoriei, sunt rodul acelor locuri în care oamenii ating zilnic Adevărul cu mâna...
Personaj controversat, calificat de unele direcții de cercetare ca posedând un simț istoric aparte în baza căruia a punctat decisiv reconfigurarea vechiului spirit roman într‑o cheie de lectură creștină, un om cu deosebite capacități politice prin prisma cărora a socializat religios comunitatea de supuși realizând o nouă geografie spirituală a Imperiului Roman, evaluat de teologii și cercurile de cercetare ale Bisericii Ortodoxe ca fiind întru tocmai cu Apostolii, descriind astfel un moment de haghiografie în cadrul căruia sfântul este împărat și împăratul este sfânt, Constantin cel Mare fundamentează nu numai istoricul sau cronologia unei vieți la nivel particular, ci creează o paradigmă nouă pentru teologia creștină și pentru filosofia politică a vechii romanități. Aceste evaluări pornesc de la importanța epocii convențional numită renovatio constantini, importanță care a generat declararea anului 2013 ca an omagial pentru Sfinții Împărați Constantin și Elena. Acest fapt produce o provocare la nivelul responsabilității în fața aprofundării memoriei istorice arhetipale a Bisericii de care vorbeam la început, precum și în dimensionarea conștiinței istorico-dogmatice a Bisericii din perspectiva etapei constantiniene.

Despre relevanţa „Edictului de la Milan” astăzi

Pr. Lect. Dr. Daniel Buda


Este unanim acceptat că în cadrul Ortodoxiei împăratul Constantin cel Mare (306-337) şi mama sa Elena joacă un rol aparte. Sunt cinstiţi ca sfinţi, având o sărbătoare dedicată lor (21 mai). Anul acesta, când se împlinesc 1700 de ani de la Edictul de la Milan, a fost declarat de către Biserica Ortodoxă Română drept „anul omagial al Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena”. La Niş, locul de naştere al lui Constantin cel Mare, Biserica Ortodoxă Sârbă a organizat manifestări de amploare în cinstea acestei aniversări. În întreaga lume ortodoxă, şi nu numai, de-a lungul acestui an au loc manifestări ştiinţifice menite să cerceteze rolul şi locul lui Constantin cel Mare în cadrul istoriei universale. Poate numai despre Mântuitorul Iisus Hristos şi Sfântul Apostol Pavel s-a scris mai mult decât despre Constantin cel Mare. Anual apar câteva monografii dedicate acestuia şi o puzderie de studii. Împăratul născut la Niş are parte de critici virulenţi, dar şi de apologeţi dedicaţi. Se fac pe seama vieţii şi politicii lui religioase atât de multe speculaţii şi se emit ipoteze atât de ingenioase încât la multe dintre ele cu siguranţă că Constantin însuşi nu s-a gândit vreodată. De ce atâta interes, religios, politico-religios, academico-ştiinţific, faţă de Constantin cel Mare? Răspunsul pare a fi simplu: pentru că el a fost cel care a dat libertate creştinilor prin Edictul de la Milan din 313 şi a iniţiat o politică religioasă care, continuată de urmaşii săi – o excepţie notabilă fiind doar Iulian Apostatul (361-363) –, a făcut repede ca creştinismul din religie sporadic persecutată anterior să devină în câteva decenii de facto religie de stat. Neapărat mai trebuie adăugată o completare acestei explicaţii a interesului faţă de Constantin cel Mare: relaţia dintre Biserică şi stat aşa cum a gândit-o Constantin cel Mare, cu alte cuvinte moştenirea constantiniană în materie de politică religioasă, îşi are urmările ei până astăzi. Cu toate amendamentele şi schimbările operate de-a lungul istoriei în relaţia dintre Biserică şi stat – unele schimbări fiind, cel puţin la prima vedere, revoluţionare – putem afirma că astăzi încă trăim sub puternica influenţă a moştenirii constantinene în materie de politică religioasă.

CRUX CHRISTIANA

Crucea funerară sau de înmormântare (IX)

Diac. Dr. Ştefan L. Toma/ Dr. Raimar Kremer


Dacă este adevărat faptul că Evanghelia e chemată să transfigureze cultura contemporană (Anastasie Yannoulatos), tot la fel de adevărat trebuie să fie și faptul că, în acest proces de transfigurare a lumii, Evanghelia (și prin ea, Biserica) se folosește de simboluri, ca un fel de ancore, care leagă rațiunea timpului de eternitate. Între aceste simboluri, Crucea are o însemnătate primordială, iar nenumăratele forme de reflectare a ei, în viața Bisericii, în spațiul religiozității populare, ca și în conștiința de zi cu zi a creștinilor, poate constitui sursa unor demersuri de cercetare, precum cel prezent.
Înainte de a încerca să înțelegem fenomenul „Crucii funerare”, e necesar să conștientizăm faptul că acest cult al morților nu ne apare ca un element singular, ci el se integrează într-un sistem, din care fac parte convingerea în existența sufletului, credința în veșnicie, precum și o serie de practici de manifestare, aparținând sferei religiozității populare. Viața omului de la sat este marcată, în general, de datini și ritualuri, care personalizează scurgerea vremii și trecerea omului prin timp. Din cadrul acestor ritualuri face parte și ritul funerar, în cadrul căruia crucea funerară ocupă un loc mai mult sau mai puțin important, în funcție de natura spiritualității, culturii unei anumite zone. Observăm și în această situație că ritul este o formă intrinsecă (profundă) de comunicare, în contextul în care societatea însăși este un sistem de comunicare sau, mai precis, un ansamblu de sisteme de comunicare (Cl. Lévi-Strauss).
Descoperirile arheologice din toate timpurile și locurile arată că umanitatea întotdeauna a avut un cult al morților, care, în funcție de zone, de popoare, de culturi, a avut o serie de particularități. Dincolo de particularități însă mormântul este receptat (în general) ca și transpunere spațială a individualității persoanei decedate.
Cruci funerare din arealul religios popular al zonei Gorj, prezente in Muzeul Civilizatie Populare din Dumbrava Sibiului (ASTRA)

Imp. Constantinus A. Consulibus, praetoribus, tribunis, plebis, Senatui salutem dicit – Personalitatea împăratului Constantin cel Mare din prisma legislaţiei sale

Dr. Emanuel Tăvală



Figura şi personalitatea împăratului Constantin cel Mare comportă o prezentare şi din perspectiva legislaţiei promovate de către acesta, având în vedere că evenimentele programate a avea loc în acest an nu numai în Patriarhia Română, ci şi în alte părţi ale Europei au ca punct de pornire tocmai un act legislativ al împăratului Constantin, şi anume: Edictul de la Milano din 313.
Popularitatea împăratului nu necesită aducerea de argumente suplimentare în cadrul acestui material, dar conform părerilor cercetătorilor istoriei Romei, în istoria multiseculară a Imperiului Roman Constantin poate fi aşezat pe drept cuvânt în rândul întemeietorilor Romei, alături de Romulus, Brutus sau Augustus, oraşul care a preluat numele întemeietorului său, Constantinopolul, fiind capitala ce a succedat Romei şi a supravieţuit căderii Imperiului Roman de Apus. Deschizător al Antichităţii târzii, Constantin cel Mare este cel care va creiona diverse faţete ale vechii şi noii Rome. Chiar şi după 1700 de ani, influenţa sub diverse aspecte poate fi regăsită în lumea europeană apuseană şi răsăriteană. Influenţa lui Constantin asupra creştinismului rămâne una dintre moştenirile cele mai importante ale împăratului, socotit de către Biserică întocmai cu Apostolii. Jakob Burckhardt este cel care se îndoieşte de sinceritatea convertirii şi botezului lui Constantin, deschizând la final de secol XIX dezbaterile din lumea modernă pe această temă (Jakob Burckhardt, Die Zeit Constantins des Großen, ed. 2, Leipzig, 1898). Burckhardt este cel care îl caracterizează pe Constantin ca un politician abil, care a îmbrăţişat creştinismul din dorinţa sa mare de a deţine puterea şi apoi de a o şi păstra. Aceasta nu este însă tema materialului de faţă, motiv pentru care nu voi insista, ci voi încerca să prezint câteva dintre caracteristicile legislaţiei constantiniene. Pentru acest lucru trebuie făcute referiri la legislaţia realizată în timpul împăratului Teodosie II, anume Codex Theodosianus. Împăratul Teodosie II a cerut juriştilor ce se ocupau de opera legislativă să identifice legislaţia constantiniană şi să o utilizeze pentru realizarea scopului lor, anume o colecţie unitară de legi din imperiu.

Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena

† VISARION, Episcopul Tulcii


La 21 mai, în fiecare an, Biserica Creştină face pomenirea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi maica sa Elena.
Pentru rolul lor important în viaţa creştină din vremea lor, pentru faptul că Biserica şi-a căpătat sub ei deplina libertate, aceasta le-a acordat titlul de „împăraţi întocmai cu apostolii”. Şi aceasta pe bună dreptate pentru că prin tot ceea ce au înfăptuit ei pe plan bisericesc, moral şi social s-au situat la înălţimea chemării şi a slujirii apostolilor Domnului.
Sfânta împărăteasă Elena era originară din Bitinia (Turcia de astăzi) şi se trăgea dintr-o familie modestă, dar pentru calităţile ei deosebite a fost luată în căsătorie de către tribunul Constantin Clorus, care, mai târziu, va ajunge împărat al Imperiului Roman, împreună cu Galerius. Se pare că ea era creştină din tinereţe, dar credinţa şi-o manifesta doar pe ascuns din cauza persecuţiilor iniţiate de împăraţii romani.
Împăratul Constantin cel Mare s-a născut în anul 285, iar în anul 306 este proclamat „augustus” şi mai târziu împărat. În ajunul bătăliei cu Maxenţiu la porţile Romei, acesta fiind un crud persecutor al creştinilor, împăratul Constantin cel Mare a văzut pe cer, ziua în amiaza mare, o cruce strălucitoare care avea deasupra cuvintele „in hoc signo vinces” adică „în acest semn vei învinge”. În timpul nopţii i s-a arătat chiar Mântuitorul Hristos în vis îndemnându‑l să pună semnul crucii, care i s-a arătat, pe steagurile de luptă pentru că va ieşi biruitor.
Toate acestea le-a mărturisit împăratul Constantin – sub jurământ – în faţa episcopului Eusebiu al Nicomidiei. Cu toate că avea o oaste mică, de numai 20.000 de ostaşi, faţă de 150.000, câţi avea adversarul său, Constantin devine victorios, intră în Roma şi este proclamat împărat. Din acel moment atitudinea lui faţă de creştini se schimbă radical.

Constantin cel Mare. Edictum Mediolanense: pro christianae religionis libertate

Dr. Constantin Ittu


Cu mare râvnă te-ai străduit, Sfinte Împărate Constantin, să răspândeşti creştinismul în tot imperiul tău, precum şi în toată lumea; drept aceea, multe şi drepte hotărâri ai luat pentru a aduce la bun sfârşit acest act creştinesc, precum şi de a curăţi diferitele eresuri ce, odată cu creştinismul întemeiat, au răsărit ca neghinele în holda dreptei credinţe; pentru aceasta, împreună cu tine, cântăm lui Dumnezeu cu dragoste: Aliluia!
Edictul de la Milano sau Edictum Mediolanense este rezultatul victoriei constantiniene de la Pons Milvius, victorie în urma căreia Constantin cel Mare rămăsese singur suveran în Occident1. La începutul lui februarie 313, el se va întâlni cu Licinius, suveranul părţii Orientale a Imperiului, iar întâlnirea va avea greutatea şi semnificaţia unei înţelegeri politice, una consfinţită prin căsătoria lui Licinius cu Constantia, sora vitregă a lui Constantin, rezultată din mariajul dintre tatăl acestuia şi Theodora. Numai că această întâlnire a rămas cunoscută în istoria universală în special prin Edictul de la Milano din 313, iar nu prin aranjamentele politico-matrimoniale ale celor doi Augusti. Prin edict se acorda libertate tuturor religiilor din Imperiu, cu alte cuvinte, şi creştinismului, ordonându-se restituirea lăcaşurilor de cult ori a bunurilor confiscate anterior Bisericii. În plus, Conferinţa imperială de la Mediolanum (Milano) a introdus o nouă jurisprudenţă referitoare la bunurile ecleziastice, iar noile dispoziţii au fost comunicate în provinciile orientale ale imperiului, unde se simţea mai multă nevoie, prin rescripte (scrisori circulare).

ECUMENICA

Doi mitropoliţi au fost răpiţi în Siria la 22 aprilie a.c. Este vorba de Înaltpreasfinţia Sa Paul (Boulos) Yazigi, mitropolit ortodox de Alep şi Alexandretta, fratele actualului patriarh ortodox al Antiohiei, Ioan al X-lea, şi de Înaltpreasfinţia Sa Ioan (Ibrahim), mitropolit sirian-ortodox de Alep. Ambii se aflau într-o maşină care se întorcea la Alep după ce au îndeplinit o misiune umanitară în afara oraşului. În timpul răpirii un diacon, care conducea maşina, a fost ucis. Într-o declaraţie comună emisă la 23 aprilie, patriarhul ortodox al Antiohiei, Ioan al X-lea, şi Patriarhul sirian-ortodox al Antiohiei Ignatius Zakka I Iwas, ambii cu sediul la Damasc, Siria, condamnă răpirea şi cer răpitorilor să-i elibereze pe cei doi ierarhi care prin misiunea lor sunt „mesageri ai păcii în lume”. La scurtă vreme după răpire a fost lansată ştirea că ierarhii ar fi fost eliberaţi, însă aceasta s-a dovedit la scurtă vreme a fi falsă. De la începutul războiului civil din Siria, mai mulţi preoţi şi multe lăcaşuri de cult au căzut victime ale violenţelor. Este însă pentru prima dată când înalţi ierarhi au de suferit în mod direct de pe urma conflictului. Până la închiderea acestei ediţii nu exista nicio informaţie sigură legată de identitatea răpitorilor sau de locul unde s-ar putea afla cei doi ierarhi. Ciudat este faptul că Bisericile celor doi ierarhi nu au fost contactate de nimeni spre a pretinde că-i deţin pe aceştia şi spre a formula condiţiile unei eventuale eliberări, aşa cum se întâmplă de obicei în cazurile clasice de răpire. Creştinii din întreaga lume sunt îndemnaţi să se roage pentru cei doi mitropoliţi răpiţi.

Cruce şi misiune. Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena – promotori ai libertăţii religioase şi apărători ai Bisericii, vol. I, Basilica, Bucureşti, 2013

Drd. Dragoş Boicu


Printre manifestările organizate în cadrul Congresului Internaţional de Teologie dedicat Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena (Bucureşti, 21-23 mai a.c.) s-a numărat şi lansarea volumului Cruce şi misiune. Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena – promotori ai libertăţii religioase şi apărători ai Bisericii, care cuprinde textele comunicărilor prezentate la Sesiunea de Comunicări Ştiinţifice a Comisiei de Istorie Bisericească a Patriarhiei Române, desfăşurată în perioada 17-19 septembrie 2012 la Mănăstirea Tismana, cu tema Aniversarea a 1700 de ani de la convertirea împăratului Constantin cel Mare şi de la Edictul de la Mediolanum.
Deşi nu sunt clar delimitate în secţiuni anume cele 20 de studii culese şi editate de către Acad. Prof. Dr. Emilian Popescu şi Pr. Dr. Mihai Ovidiu Căţoi sub atenta supraveghere a Preafericitului Părinte Daniel, apar în mod fericit grupate astfel, încât se pot distinge 3 teme majore şi anume: probleme de istorie şi ideologie imperială, impactul politicii creştine a Sfântului Constantin asupra teritoriilor nord-dunărene, respectiv valenţele liturgice ale cultului Sfinţilor Împăraţi, aşa cum este el receptat în iconografie şi imnografie.
Consistentele contribuţii debutează cu materialul Pr. Dr. Mihai Ovidiu Căţoi, care evidenţiază parcursul creştinismului: „De la sectă la religie. Scurtă privire asupra relaţiei creştinismului cu autorităţile romane până în anul 311” (p. 11-38), în vreme ce ieromonahul Policarp Pîrvuloiu tratează „Convertirea lui Constantin cel Mare. Pons Milvius 312. Pronie şi istorie” (p. 39-86) şi pune o serie de întrebări de bun-simţ care arată cât de ridicole sunt, în fond rezervele „academice” privind realitatea convertirii marelui împărat, general acceptată de autorii contemporani lui, fie ei creştini sau păgâni.