Motto

„Ziarul nostru a făcut totdeauna, dela întemeere până astăzi, şi va face şi în viitor politică de apropiere, de înţelegere, de aplanare a divergenţelor [...] Întemeetorul ziarului nostru, Marele Şaguna, ne-a îndemnat şi ne-a impus să facem politica aceasta, singură corespunzătoare puterilor noastre”

sâmbătă, 29 iunie 2013

Telegraful Român – într-o nouă eră, cea a digitizării

† Dr. Laurenţiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

 

Astăzi am reuşit să facem o mare bucurie Sfântului Ierarh Andrei Şaguna pentru că ziarul pe care l-a iniţiat şi care a împlinit, în acest an, 160 de ani de apariţie continuă este cinstit printr-o lucrare deosebită, pe care am parafat-o printr-un parteneriat între mai multe instituţii de cultură sibiene, anume: Biblioteca Astra, Consiliul Judeţean Sibiu şi Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu. Datorită oamenilor binecuvântaţi de Dumnezeu a fost achiziţionat un scanner performant şi TR va fi păstrat în sistem electronic şi va fi pus la dispoziţia tuturor istoricilor, a cercetătorilor ce doresc să cunoască conţinutul anumitor perioade ale acestei foi de spiritualitate, de istorie şi de apărare a fiinţei neamului românesc din aceste ţinuturi.

Suntem obişnuiţi ca informaţiile să le primim azi pe cale electronică. Dar dacă mergem înapoi cu 160 de ani, vom vedea că oamenii nu aveau nevoie doar de informare, ci mai ales de formare. Ziarul acesta apărând săptămânal, transmitea întâi de toate pulsul evenimentelor, apăra neamul, întărea pe credincioşi, pentru că primul lucru pe care l-a făcut mitropolitul sfânt Andrei Şaguna a fost înfiinţarea de şcoli. Şi dacă aici învăţau să citească, iată că tot Sfântul Andrei Şaguna le oferea şi surse de culturalizare, precum Telegraful Român, cu apartiţia lui săptămânală sau Biblia. Trebuie subliniat faptul că, deşi avea o apariţie săptămânală, Telegraful Român cuprindea în paginile sale studii pe diverse teme, luări de poziţie cu privire la diverse evenimente ce se petreceau în Imperiu sau dispute între marile personalităţi ale diverselor epoci.

Ctitorii eclesiale constantiniene (II)

Pr. Prof. Dr. Nicolae Chifăr

 
Între anii 313 și 320, s-a zidit pe via Appia, în cinstea Sfântului Mucenic Sebastian, martirizat în anul 304, o basilică-martyrium (Basilica San Sebantiano fuori le Mura), care s-a numit şi Basilica Apostolorum pentru că au fost adăpostite acolo temporar moaştele Sfinţilor Petru şi Pavel. De proporţii mai modeste, basilica avea forma literei „U” pentru că nava centrală era înconjurată pe trei laturi de navele laterale. După reconstrucţia din secolul al XVII-lea, edificiul a păstrat multe elemente originare, constituind un model pentru identificarea formei iniţiale a celorlalte martyria constantiniene.
În perioada 315-326 a fost construită, pe via Labicana, o basilică în cinstea Sfinţilor Mucenici Marcel şi Petru (Basilica Beatis Martyribus Marcellino et Petro), care avea ataşat un mausoleu imperial în care a fost înmormântată Sfânta Elena, mama lui Constantin. Ruinele mausoleului se păstrază până astăzi, în timp ce vechea basilică a fost înlocuită cu o biserică nouă.
În afara acestora, împăratul Constantin a ridicat între anii 326 și 335 şi o basilică în cinstea Sfântului Mucenic Laurenţiu (Basilica Beato Laurentio Martyri), pe via Tiburtina, tot dincolo de zidul cetăţii, care a fost demolată şi reconstruită total, cu o altă arhitectură, în Evul Mediu. De asemenea, pe via Nomentana, la solicitarea fiicei sale Constantina, împăratul a construit o basilică în cinstea Sfintei Muceniţe Agnes (Basilica Sanctae Martyris Agnes), începută în anul 335. Ea nu a fost restaurată sau reconstruită, încât astăzi se pot vedea doar câteva ruine, care arată asemănarea ei cu basilica Sfântului Sebastian. S-a conservat mai bine mausoleul (Mausoleum Constantinae sau Santa Constanza) construit de Constantina ca loc de înmormântare pentru ea şi pentru mătuşa ei, Constanţia. Este un edificiu circular (o rotondă) cu o cupolă centrală al cărei tambur se sprijină pe 12 perechi de coloane împodobite cu capiteluri ce separă spaţiul central de culoarul de la exterior. Plafonul semicircular este împodobit cu mozaicuri din secolele IV-V.

Personalitatea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena oglindită în opera Sfântului Ierarh Antim Ivireanul

 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu


Ierarhul care a făcut trecerea de la Cazanie la predica propriu-zisă a fost Sfântul Mitropolit Antim Ivireanul al Ţării Româneşti (1708-1716). Acad. Gabriel Ştrempel, cel mai bun cunoscător şi editor al operei sale, îl socoteşte drept primul mare orator bisericesc şi ierarhul care a înlocuit Cazania tradiţională cu predica propriu-zisă, o predică vie, legată de viaţa de toate zilele a păstoriţilor săi, cu necazurile lor. Între cele 28 de „didahii” şi cele şapte cuvântări ocazionale se numără şi două „Cuvinte de învăţătură la Sfinţii şi întocmai cu apostolii împăraţi Constandin şi Elena”. Fără îndoială că au fost rostite în catedrala mitropolitană din Bucureşti, care are ca hram tocmai pe Sfinţii Împăraţi, în prezenţa domnitorului Constantin Brâncoveanu, care purta acelaşi nume.
În primul „cuvânt” mitropolitul pornea de la cuvintele psalmistului: „Cu slavă şi cu cinste l-ai încununat pre dânsul” (Ps. 8, 5). În prima parte face o asemănare între chemarea la apostolie a Sfântului Apostol Pavel pe drumul Damascului, când a văzut o „lumină mare” şi crucea pe care a văzut-o împăratul Constantin pe cer.
În tratarea temei, mitropolitul răspunde pe larg la întrebarea: De ce i s-au atribuit împăratului Constantin „trei numiri” sau „tituluşuri”: 1. „de Dumnezeu încununat”; 2. „mare împărat” şi 3. „întocmai cu apostolii”? La prima întrebare răspunde că el n-a fost ales împărat de oameni, ci a fost ales de Dumnezeu Însuşi „pentru bunătatea şi curăţeniia inimii sale”, aşa cum a fost ales şi Pavel din mijlocul evreilor „cu glas ceresc”.

Un necrolog săsesc al mitropolitului Andrei Şaguna

Mircea-Gheorghe Abrudan


În urmă cu o sută patruzeci de ani, pe 16/28 iunie 1873, marele arhiepiscop şi mitropolit al românilor ortodocşi din Transilvania şi Ungaria, Andrei baron de Şaguna, se muta din lumea aceasta în Împărăţia Cerurilor. Tristul eveniment din viaţa românilor nu a fost trecut cu vederea nici de către intelectualitatea şi organele de presă maghiare şi săseşti, care în ediţiile lunilor iunie şi iulie ale anului 1873 au publicat nu numai numeroase ştiri despre desfăşurarea ceremoniilor înmormântării mitropolitului, ci şi o serie de editoriale despre viaţa şi activitatea acestuia. Un asemenea material a fost redactat de către episcopul Bisericii Evanghelice C.A. din Transilvania, Georg Daniel Teutsch, în paginile ziarului săsesc central Siebenbürgisch-Deutsches Wochenblatt (Gazeta săptămânală germană ardeleană) intitulat simplu: Andrei Baron de Şaguna.

Georg Daniel Teutsch – o scurtă biografie

G.D. Teutsch s-a născut la 12 decembrie 1817 în Sighişoara, a studiat la gimnaziul din oraş, la Facultatea de Teologie Evanghelică din Viena şi la Universitatea din Berlin. Între anii 1846 și 1863 a activat ca profesor de istorie şi limbi clasice la Gimnaziul săsesc sighişorean. Concomitent, a desfăşurat o activitate istoriografică şi culturală fructuoasă, publicând mai multe lucrări dedicate istoriei saşilor ardeleni, colaborând cu diferite ziare săseşti şi participând la înfiinţarea şi dezvoltarea „Asociaţiei de studii transilvane” (Verein für siebenbürgische Landeskunde). În anul 1861 a fost ales membru al Consistoriului Evanghelic, pe 21 aprilie 1863 presbiter al comunităţii luterane din Agnita şi în data de 19 septembrie 1867 episcop al Bisericii Evanghelice C.A. din Transilvania. Respectatul episcop sas a trecut la cele veşnice la Sibiu în 2 iulie 1893. Meritele sale culturale, politice şi bisericeşti au fost recunoscute de către saşii ardeleni la scurt timp după moartea sa, în 19 august 1899 fiindu-i inaugurată în curtea catedralei evanghelice din Sibiu o statuie de bronz monumentală, care domină până astăzi întregul spaţiu pietonal al incintei bisericeşti1.

Constantin cel Mare primul „imperator Christianus”

Dr. Constantin Ittu


Ca şi cu o porfiră te-ai îmbrăcat, mărite, cu milostivirea, şi ca şi cu o hlamidă cu bunele blândeţi te-ai împodobit. Drept aceea, cinstind pomenirea ta, preaslăvim pe Dumnezeu, zicând: Aliluia!
(Acatistul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, condacul al 6-lea)
Odată cu înlăturarea adversarilor politici, Constantin pune capăt sistemului inaugurat de Domiţian – iniţial tetrarhie, domnia colegială a patru împăraţi, ulterior diarhie, domnia colegială a doi suverani – devenind, după aproape patruzeci de ani, împărat unic al unui Imperiu unic, al celui roman. Desigur, ajungând în această nouă fază de domnie, Constantin îşi va identifica nişte priorităţi ale mandatului său. Una dintre acestea, singura care ne interesează în acest moment, dat fiind profilul articolului, este păstrarea unităţii imperiului graţie unei religii unice, una pusă în slujba Statului. În consecinţă, va anula toate restricţiile impuse creştinismului din partea de Răsărit a Imperiului, parte care îi revenise, la un moment dat, lui Licinius, introducând şi aici legislaţia favorabilă pe care el o promovase şi o implementase în partea sa, în Occident. De acum încolo, creştinii romani vor avea acces la funcţiile şi demnităţile publice, lucru de neconceput cu câtva timp în urmă.
În a sa Vita Constantini, Eusebius afirmă că funcţionarilor publici li s-a interzis să mai aducă jertfe zeilor, în schimb, împăratul a sponsorizat comunităţile creştine în vederea ridicării sau refacerii lăcaşelor de cult. Episcopii care erau consideraţi a fi personalităţi au devenit consilierii lui Constantin, un exemplu fiind cel al lui Osius/Hosius de Cordoba.

ECUMENICA

Comitetul Executiv al Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB) s-a întrunit la Bossey (Elveţia) între 5 și 8 martie a.c. S-au luat o serie de decizii legate de organizarea Adunării Generale a CMB, care va avea loc anul acesta în Busan, Coreea de Sud, şi s-a emis o declaraţie cu privire la pacea şi securitatea din America Latină. Documentul constată cu îngrijorare creşterea violenţei, a instabilităţii şi insecurităţii pentru populaţia care trăieşte în America Latină. Cele mai vulnerabile categorii sunt tinerii, femeile şi populaţiile băștinașe. În final, declaraţia cheamă bisericile din regiune, societatea civilă, organizaţiile internaţionale şi neguvernamentale să-şi unească eforturile pentru a promova pacea şi securitatea pe acest continent. Comitetul Executiv al CMB este format din 25 de membri şi se întruneşte la fiecare 6 luni. Biserica Ortodoxă Română este reprezentată în acest Comitet de Înaltpreasfinţia Sa Mitropolitul Nifon de Târgovişte.

Marginalii la filosofia presocratică

Lect. Univ. Dr. Vasile Chira


Nu trebuie să vedem în filosofii presocratici nişte teoreticieni, obsedaţi de sistemicitate, ci, dimpotrivă, cu excepţia lui Leucip din Milet şi Democrit din Abdera, toţi se exprimă într-un stil poetic care imită uneori tonul profeţiei. Filosofii milesieni caută prin mijloace raţionale cauza primă a lucrurilor, fiind animaţi de o incurabilă nostalgie după Adevărul absolut pe care illo tempore omul l-a adulmecat faţă către faţă. Ei voiau să găsească acel principiu (arhe, initium rerum) care să explice originea a tot ceea ce există, încercând să reducă pluralitatea realităţii fenomenale la o unitate. Cu alte cuvinte, primii filosofi ionieni erau interesaţi de acel ceva care rămâne egal cu el însuşi în condiţiile în care ochii noştri asistă zilnic la spectacolul metamorfozării realului. Această perpetuă schimbare analizată de milesieni va genera mai târziu o tensiune metafizică în gândirea greacă prin cele două soluţii opuse propuse de Heraclit din Efes şi Parmenide din Elea.


Primul dintre cei trei milesieni, Thales (aprox. 640-558 î.Hr.), afirmă că începutul tuturor lucrurilor este apa. Oricât ar fi de naivă ontologic această idee, rămâne totuşi genială încercarea de surprindere a unui principiu la care s-ar putea reduce existenţa. În virtutea unei conştiinţe a unităţii cosmice, filosoful din Milet investeşte un element pur fizic cu „semnificaţie metafizică”1. Motivul care l-a determinat pe Thales din Milet să aleagă apa ca temei ultim al lumii este incert. E posibil ca acest lucru să-i fi fost sugerat de abisul marin pe care-l scruta zilnic, de caracterul fluid, permeabil şi omniprezent al apei, de capacitatea de transformare, dar şi de indispensabilitatea acestui element în ecuaţia vieţii. Întrebarea lui Thales se opreşte aici, el nu se întreabă asupra începutului acestui pretins început pentru că-l considera etern. De aici putem deduce faptul că pentru Thales apa nu avea doar un sens strict material, nu reprezenta ceea ce reprezintă, de pildă, H2O pentru moderni, ci avea un înţeles mai profund, metafizic. Pentru vechii greci graniţa dintre material şi imaterial nu era încă suficient de bine marcată. Înţelegem astfel de ce pentru Thales din Milet întreaga materie era însufleţită.

Lumea științei interesează spațiul eclesial

Pr. Răzvan Ionescu


Rezultatele științei și aplicațiile ei în viața concretă influențează trăirea noastră până la măsuri care ne obligă la exercitarea unui discernământ duhovnicesc1. În măsura în care este căutat prin Biserică, acesta din urmă este în ultimă instanță harismă, nicidecum simplă competență naturală a omului. Cu alte cuvinte, cere prezența lucrătoare a harului dumnezeiesc care fortifică și înnobilează propriile noastre posibilități. Nevoia unei abordări duhovnicești a științei pleacă deci de la faptul că ceea ce provocăm prin exercițiul științelor în lume ne influențează la nivel existențial, nivel la care Hristos Se arată prin excelență lucrător în ființa noastră.
Constatăm deopotrivă o depășire a modernității prin aceea că (unii dintre) oamenii de știință se deschid dialogului cu tradițiile religioase așa cum nu o făceau în trecut. Nu pentru că sunt neapărat mult mai toleranți privitor la valorile trăirii religioase, au existat în toate epocile trăitori creștini cu rezultate excepționale în spațiul științelor, ci pentru că asistăm la o mutație în însuși interiorul științei care îi îndeamnă pe truditorii ei în această nouă direcție: conștiința tot mai pregnantă a propriilor limite.

CRUX CHRISTIANA

Crucea în semne convenţionale ale societăţii umane (X)

Diac. Dr. Ştefan L. Toma/Dr. Raimar Kremer


Pe lângă aspectul de simbol creştin pur sau obiect de cult, întâlnim semnul crucii şi în anumite semne/embleme convenţionale ale societăţii umane. Indiferent de felul cum s-a ajuns ca semnul crucii să aparţină acestor simboluri de instituţii sau fundaţii (din raţiuni religioase sau fără conexiuni cu aspectul religios) sau să apară chiar pe steagurile unor ţări sau provincii (până în vremea noastră), în mod indirect, răspândirea acestor „semne convenţionale” la scara întregii societăţi umane, la nivelul mentalităţii generale a oamenilor, nu e lipsită de conexiunea cu aspectul religios al Crucii.
În cele ce urmează, ne vom referi, pe larg, la modul cum s-a ajuns ca în simbolul Organizaţiei Internaţionale a Crucii Roşii să apară semnul crucii, precum şi la alte organizaţii, care au incorporat acest semn în emblemele lor: Asociaţia Crucea Albastră; Asociaţia Crucea Albă; Fundaţia Crucea Alb-Galbenă; Crucea Verde – simbolul farmaciilor – sau Crucea „Sfântului Andrei” – la trecerile de cale ferată.
Istoria semnului distinctiv al Crucii Roşii începe în anul 1864, când, la Geneva, are loc o conferinţă internaţională pentru adoptarea unui sistem de protecţie a militarilor răniţi din forţele armate în campanie. Conferinţă la care au participat 12 state (Marele Ducat de Baden, Belgia, Danemarca, Elveţia, Franţa, Marele Ducat de Hessa, Italia, Olanda, Portugalia, Prusia, Spania, Wurtenberg) şi care a fost organizată de Guvernul elveţian, ca urmare a iniţiativei Comitetului celor cinci [1], o organizaţie cu scopuri umanitare, creată la iniţiativa lui Henry Dunant [2], după ce acesta asistase la dezastruoasa bătălie de la Solferino, din anul 1859 [3].

Enciclica Patriarhiei Ecumenice la împlinirea a 1700 de ani de la Edictul de la Milan, privind libertatea credinţei creştine

Diac. Dr. Ştefan L. Toma


Comemorarea a 1700 de ani de la proclamarea Edictului de la Milan (313-2012), prin diverse manifestări spirituale sau culturale, în cuprinsul tuturor Bisericilor Ortodoxe Autocefale, dar şi la nivel intercreştin, poate că nu ar fi fost deplină, fără prezenta Enciclică a Patriarhiei Ecumenice, în cadrul căreia aflăm cât de actuală este militarea pentru libertatea religioasă, chiar şi după atâtea secole de la demersul providenţial al Marelui Constantin.
Dacă filosoful creştin Constantin Noica afirma faptul că Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325) reprezintă actul de naştere a unităţii de conştiinţă europeană, textul prezentei Enciclice ne vorbeşte explicit despre Edictul de la Milan ca act de naştere a conceptului de drepturi ale omului. Nu în cele din urmă, documentul pe care îl prezentăm (purtând în registratura Patriarhiei Ecumenice nr. 144/19 mai 2013) ne înfăţişează o Biserică Ortodoxă hotărâtă să continue, pe mai departe, dialogul interreligios şi intercreştin asumat în mod oficial, începând cu debutul secolului al XX-lea. Iată, atâtea motive pentru care prezenta Enciclică constituie un document de actualitate pentru întreaga creștinătate ortodoxă!
„† Bartolomeu, din mila lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Constantinopolului, Noua Romă şi Patriarh Ecumenic, întregii plerome a Bisericii, har şi pace de la Dumnezeu!
Binecuvântat este Dumnezeul nostru, Care a rânduit aşa” şi a aşezat toate lucrurile pentru toţi oamenii, Care ne-a adus la această zi a Învierii, când „toate s-au umplut de lumină, cerul şi pământul deopotrivă”.