Motto

„Ziarul nostru a făcut totdeauna, dela întemeere până astăzi, şi va face şi în viitor politică de apropiere, de înţelegere, de aplanare a divergenţelor [...] Întemeetorul ziarului nostru, Marele Şaguna, ne-a îndemnat şi ne-a impus să facem politica aceasta, singură corespunzătoare puterilor noastre”

luni, 29 iulie 2013

Că sfânt ești Dumnezeul nostru și întru sfinți Te odihnești…

† Dr. Laurenţiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului


Suntem obişnuiţi ca în fiecare duminică şi sărbătoare să urcăm câte o treaptă a călătoriei noastre cu Hristos, căutând să înţelegem, din textul Sfintei Evanghelii rânduite mesajul pe care Dumnezeu ni-L transmite. Când privim calendarul bisericesc observăm că duminicile sunt rânduite într-o ordine, pentru ca pregătirea noastră duhovnicească, în şcoala lui Hristos, să se poată realiza continuu. Iată, că după Pogorârea Duhului Sfânt avem două duminici închinate sfinţilor: prima, a tuturor sfinţilor şi cea de-a doua, a tuturor sfinţilor români, instituită de către Sfântul Sinod în 1992 şi care are menirea de a prelungi sărbătorirea din duminica precedentă. Acest lucru se datorează faptului că Pogorârea Duhului Sfânt este ziua întemeierii Bisericii lui Hristos, iar scopul Bisericii este sfinţirea credincioşilor ei. Nici o Biserică ce nu are sfinţi nu este o Biserică vie, sfinţitoare. Dacă ar trebui să dăm definiţia sfinţeniei, raportându-ne la Dumnezeu, am putea spune că ea este „acordul dintre voinţă şi fiinţă”, care se împlineşte în mod deplin numai în Dumnezeu. Dumnezeu este deja în fiinţa Sa tot ceea ce doreşte voia Sa, este deplinătatea sfinţeniei şi reprezintă modelul desăvârşit pentru om. Dobândirea asemănării cu Dumnezeu, pe calea sfinţeniei, prin conlucrarea cu harul Duhului Sfânt, este ţinta vieţii noastre pe acest pământ.

Personalitatea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena oglindită în opera Sfântului Ierarh Andrei Șaguna

Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu


În Transilvania cultul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena era tot atât de puțin dezvoltat ca şi în ţările româneşti extracarpatice. De pildă, „Sinodul” de preoţi şi mireni convocat de mitropolitul Dosoftei la Bălgrad, la 4 iulie 1627, stabilea şi numărul sărbătorilor de peste an, între care şi ziua de 21 mai1. Tot în Transilvania circula un „Cântec al lui Constantin împărat”, după cum rezultă dintr-un manuscris (miscelaneu) din satul Cuzap, jud. Bihor, de la mijlocul secolului al XVIII-lea2. În mai multe volume de predici tipărite de cărturari transilvăneni şi bănăţeni spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi prima jumătate a celui următor apar şi predici la sărbătoarea Sfinţilor Împăraţi.
Primul mare predicator în Biserica Transilvaniei a fost Sf. Ierarh Andrei Şaguna de la Sibiu (1846-1873). Se ştie că în anul 1855 a reeditat în tipografia sa „diecezană” Chiriacodromionul la duminici al arhiepiscopului Nichifor Theotochis, după traducerea călugărilor nemţeni Gherontie şi Grigorie Dascălul, viitorul sfânt mitropolit al Ţării Româneşti (probabil după ediţia de la Iaşi din 1840-1841). În această ediţie sibiană a Chiriacodromionului, Şaguna a inclus şi 26 de predici proprii, cu titlul: Adaos de cuvântări bisericeşti pentru sărbătorile domneşti de peste an, cu 134 de pagini3. Între acestea se numără şi un „Cuvânt la sărbătoarea Sfinţilor marilor împăraţi şi întocmai cu apostolii Constantin şi Elena”. Merită să fie reţinut şi faptul că Şaguna a editat, tot în „tipografia diecezană”, patru cuvântări din Adaosul său sub titlul Predigkten (48 p.), şi anume: predicile la Sf. Gheorghe, la Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, la Buna Vestire şi la Înălţarea Domnului. Izvoarele folosite de Şaguna la întocmirea predicilor sale erau Sfânta Scriptură, iar în cazul sărbătorilor închinate sfinţilor – sinaxarul zilei respective din Mineiele tipărite de el însuşi între anii 1853 şi 18564.
Predica lui Andrei Şaguna pentru ziua de 21 mai se intitula „Cuvânt la sărbătoarea Sfinţilor marilor împăraţi şi întocmai cu apostolii Constantin şi Elena”, având subtitlul „Despre biruinţa Bisericii creştine asupra păgânismului”. Pornind de la cuvintele Mântuitorului: „Nu te teme turmă mică, pentru că bine a voit Tatăl vostru să vă dea vouă împărăţia” (Luca 12, 32), Sfântul Ierarh sibian îşi începe predica prezentând pe scurt propovăduirea Sfinţilor Apostoli, care „a adus în scurtă vreme mii de oameni la lumina cunoştinţei, atât din neam mare, cât şi din neam de rând”.

ECUMENICA

În perioada 3-8 iulie 2013 a avut loc la Budapesta cea de-a paisprezecea Adunare generală a Conferinţei Bisericilor Europene (CEC), având ca temă versetul din Fapte 22, 16: „Şi acum de ce zăboveşti?”. Au participat în jur de 500 de delegaţi reprezentând Bisericile membre CEC, oaspeţi reprezentând diferite organizaţii ecumenice, jurnalişti, oficiali ai autorităţilor locale şi centrale ungare etc. Principala sarcină a acestei Adunări generale a fost revizuirea constituţiei CEC. Un proiect de constituţie formulat de un grup de revizuire format în urma unei decizii a celei de-a treisprezecea Adunări generale a CEC de la Lyon (15-21 iulie 2009) a fost discutat paragraf cu paragraf, delegaţii putând propune amendamente la fiecare articol. Discuţiile au fost uneori tensionate, intenţia fiind de a avea o constituţie bine formulată care să scoată CEC din criza în care se află. Pentru tradiţia ortodoxă a fost importantă consemnarea în noua constituţie CEC a faptului că Bisericile Ortodoxe (Orientale şi Răsăritene) vor fi reprezentate cu cel puţin 25% în toate structurile CEC. De asemenea, s-a decis ca, cel târziu până în decembrie 2015, sediul central al CEC să fie mutat din Geneva, Elveţia, la Bruxelles, Belgia.

În căutarea unui pământ al făgăduinţei

Drd. Dragoş Boicu

Începutul acestui an a adus pe marile ecrane din România un film care devine pe zi ce trece mai actual, şi anume: Promised Land (Tărâmul făgăduinţei – 2012), câştigător al menţiunii speciale din partea juriului la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin (2013). Eşecul proiectului Nabucco şi discursul politic autohton care insistă pe independenţa energetică a statului român readuc în discuţie problema exploatării gazelor de şist de către grupul american Chevron. Tocmai această chestiune constituie subiectul de fond al scenariului redactat de către John Krasinski şi Matt Damon, pornind de la textul lui Dave Eggers.
Filmul, regizat într-o manieră inconfundabilă de către Gus Van Sant, se concentrează pe evoluţia lăuntrică a lui Steve Butler (Matt Damon), un prădător corporatist al cărui loc de muncă îl face să aibă puternice mustrări de conştiinţă.
Omul nostru se pricepe să vândă şi, mai ales, să se vândă: să fie amabil, să se prezinte drept persoana potrivită şi motivată să vândă şi să facă acest lucru cu conştiinţa împăcată. Provenit dintr-un orăşel nimicit de recesiune, protagonistul, angajat de un colos energetic, are convingerea că întregul demers este perfect legitim: „Nu vând gaz natural, ci singura cale de a-şi reveni din situaţia lor […] Sunt un om bun […] Nu sunt un tip rău…”.
Poate ar trebui menţionat că acest film, cel puţin din punctul meu de vedere, nu are ca obiectiv să fie pro sau contra exploatării gazelor de şist prin fracţiunea hidraulică ori prin alte procedee mai mult sau mai puţin dăunătoare (pentru acest subiect le recomand amatorilor documentarele GasLand – 2010 şi GasLand II – 2013, în regia lui Josh Fox), ci se focalizează pe maniera în care personajul poate creşte şi îşi poate depăşi anumite limite morale.

Despre cum ne învață școala vieții să (supra)viețuim în lume

Pr. Vasile Gafton


Pentru toți cei care au ratat, asemeni lui Adam, atingerea de pomul vieții și s-au situat, prin alegerea lor liberă, într-o existență marcată de pendularea permanentă între avatarurile binelui și răului, viața nu este întotdeauna ușoară. Ba, am putea spune, este chiar grea. Unii, adaptându-se din mers la cerințe și oportunități diverse și adoptând cameleonic culoarea mediului ambiant, au reușit și reușesc să supraviețuiască mai mult decât acceptabil, însă, pentru alții, mai precis, pentru cei care nu reușesc să se adapteze la viața dură și extrem de agitată cu care iau contact zilnic în lume, nu rămân prea multe șanse. Pentru ei ar trebui, probabil, să fie cert un lucru: n-au școala vieții.
Ce-o fi însemnând această școală!? Ce se învață în cadrul ei, din moment ce vocile care îi acordă o mai mare importanță decât oricărei alte școli nu sunt deloc puține? În principiu, școala vieții te învață cum să te descurci, cum să trăiești în lume. Dar, firesc, ne putem întreba: cum să trăiești și cum să te adaptezi la o lume în care, la un moment dat, vei muri? Simplu. Îmbolnăvindu-te de nervi. De ce? Deoarece, constatarea lui C.G. Jung, părintele psihologiei analitice, este aceea că oamenii se îmbolnăvesc de nervi atunci când se mulțumesc cu răspunsuri insuficiente și false la întrebările vieții. Ei caută poziție, căsătorie, reputație, succes exterior și bani și rămân nefericiți și nevrotici, chiar dacă au obținut ce căutau (...) viața lor n-are destul conținut, n-are sens1. Au pierdut credința.