Motto

„Ziarul nostru a făcut totdeauna, dela întemeere până astăzi, şi va face şi în viitor politică de apropiere, de înţelegere, de aplanare a divergenţelor [...] Întemeetorul ziarului nostru, Marele Şaguna, ne-a îndemnat şi ne-a impus să facem politica aceasta, singură corespunzătoare puterilor noastre”

sâmbătă, 10 decembrie 2016

Invitație la Cină


Pr. Dr. Cristian MUNTEAN
Una din temele mele recurente este cea legată de întâlnirea cu aproapele și de necesitatea dialogului ca măsură a unui posibil dialog spiritual. Și unde te poți întâlni mai lesne decât în proximitatea unei ,,cine” la care te împărtășești de prezența/bucuria celuilalt.

Am trecut printr-o perioadă de ospețe care mai de care mai bogate gastronomic, ne-am făcut loc printre mulțime de meseni (cunoscuți și necunoscuți), am socializat proto­colar dar, parcă, n-am reușit să ne împărtășim de prezența celuilalt. Și chiar dacă am fost prezenți la mese famili­ale, parcă rutina întâlnirii nu ne-a dat senzația bucuriei prezenței.

Ce mai reprezintă azi o cină? Poate fi una de afaceri în care ne căutăm un posibil partener economic, poate fi una de familie, în care singura interacțiune este legată de conexiunea la internet, sau poate fi una romantică, în care cei doi își caută frumusețea mărturisirii împreună.

Participarea la o cină reprezintă ceva mult mai profund. Este, în primul rând, o formă de comunicare/comuniune prin excelență. A împărți hrana cu cineva este o formă de comuniune care implică o relație. Nimeni nu împarte hrana cu dușmanul. A participa la o cină presupune și o invitație care implică dorința unei întâlniri.

Dincolo de aspectele legate de relație este și o proiecție spre viitor atât a relației înseși, cât și a pregătirii ingredi­entelor necesare unei reușite convivialități. În acest sens, gătitul devine o ,,metaforă euharistică” (Rubem A. Alves) pentru că face real ceea ce este ireal, face prezent ceea ce este absent. De aceea și bucătarul devine o ,,ființă esha­tologică”. Cred că s-ar impune, în acest context, lectura unei admirabile cărți a teologului și psihanalistului sud-american, de origine evreiască, Rubem A. Alves: ,,Cartea cuvintelor bune de mâncat sau Bucătăria ca parabolă teologică”, în care ni se amintește că bucătăria e un loc al transformărilor într-un spațiu definit. Gătitul desființează spațiul. Mirodeniile și gusturile latente înăuntru sunt obligate să iasă afară. Dulcele, acrul, amarul, săratul sunt silite să intre în combinații inexistente. Totul este o nouă creație (R.A. Alves).

Teologul sud-american ne dă și cheia: ,,Fiecare masă cină este o revelație, visele bucătarului date celor care o mănâncă: euharistie”, pentru că o cină este ,,sufletul bucătarului transformat în mâncare”.

Pornind din acest punct, ne-am putea reevalua cu toții poziția față de invitația la cină și, implicit, față de gazdă. În definitiv, bucătarul nu gătește pentru el, ci pentru alții. Bucătarul mănâncă bucuria pe care o vede pe fața celorlalți atunci când mănâncă, iar acea bucurie e o declarație tăcută de dragoste și o cuminecare de bucuria mesenilor.

Actul cuminecării/împărtășirii este, de fapt, actul pri­mirii lui Hristos prin gustare sub forma Sfintelor Taine, dar poate exprima, într-un sens mai larg, întreaga viață a Bisericii, care este una de continuă cuminecare cu Dum­nezeu, prin cuvânt, prin imagine-icoană, prin căutare, prin toată încărcătura harică, pe care Biserica o poartă către om prin actul de cult. Astfel, Biserica devine bucătăria vieții duhovnicești, acest spațiu de experimentare/transformare a oamenilor cu prezența dumnezeiască.

Cu cât omul se împărtășește mai profund de realitatea Bisericii lui Hristos, cu atât participă mai profund la viața pe care Însuși Hristos dorește să i-o împărtășească. Iar actul prin excelență al ,,grefării” duhovnicești este cel liturgic/euharistic.

Într-o lucrare absolut remarcabilă a teologului și filo­sofului Christos Yannaras: ,,Abecedar al credinței”, ni se atrage atenția că primii ucenici ai Mântuitorului aveau conștiința chemării la o ,,întrunire în unitate”, la o eccle­sia, explicând că ceea ce-i unește nu e acceptarea unor principii sau valori teoretice, ci acceptarea chemării care le schimbă radical viața: ,,transformă indivizii, monadele izolate într-un trup unitar, în Ecclesia”.

Astfel, Biserica este întrunire la Cina Euharistiei. Nici instituție religioasă, nici ierarhie administrativă, nici clădiri, nici birouri. Este poporul lui Dumnezeu adunat la ,,frângerea pâinii și binecuvântarea potirului (Yannaras). Iar unitatea acestui nou popor al lui Dumnezeu este dată de participarea la Cina Domnului, actul de acceptare a Noului Legământ, pecetluit cu sângele jertfei pe cruce a lui Hristos.

Dar, vorba părintelui Ioachim Parr, în fiecare zi tre­cem pe lângă Dumnezeu, neobservându-L, fiindcă nu Îl cunoaștem și, prin urmare, nu-L putem vedea. Parcă ne‑am pierdut aptitudinea de a vedea. E greu să înțelegem că lumea din jur există pentru noi, ca să-L dobândim pe Dumnezeu, să le slujim semenilor și să ne iubim unii pe alții. De aceea refuzăm cu atâta nonșalanță invitația la Cină.

Trupul și Sângele lui Hristos sunt lumea, creația, dar nu în stare de răzvrătire pentru existență autonomă. Sunt existența creată ca ofrandă adusă lui Dumnezeu, ca afirmare a mulțumirii adresate iubirii făcătoare de viață a Tatălui. Acestei realități îi suntem părtași prin împărtășire.

Frumos, spunea Yannaras, că împărtășirea este retră­irea și reînnoirea relației creatului cu necreatul care se realizează ,,în Trupul și Sângele lui Hristos”. Pâinea și vinul nu sunt obiecte neutre care slujesc spre hrănirea și supraviețuirea individualității muritoare, ci sunt creația care se comunică și se împărtășește ca relație dătătoare de viață cu Tatăl, sunt creatul în unitate de viaţă cu ne­creatul, sunt Trupul și Sângele lui Hristos, așa cum ne-a încredințat El Însuși.
Doar actul împărtășirii transformă existența noastră autonomă în viața cea adevărată, în care acceptăm să existăm numai iubind și fiind iubiți.
Dar, pentru aceasta, avem nevoie (preoți și credincioși) de o reașezare în duhul Bisericii, conștienți de chemarea la întrunirea în unitate sau, mai precis, de importanța unui răspuns afirmativ la invitația la cină, pentru că ,,fericit este cel ce va prânzi în Împărăția lui Dumnezeu”.

Pr. Dr. Cristian MUNTEAN

marți, 6 decembrie 2016

SFÂNTUL IERARH NICOLAE – apărător al dreptei credințe și dascăl al iubirii milostive

CUVÂNT PASTORAL CU OCAZIA PRAZNICULUI SFÂNTULUI NICOLAE

Cu ajutorul Preamilostivului Dumnezeu, trăim în aceste binecuvântate zile bucuria sfântă a Postului Crăciunului, perioada cea aleasă a anului bisericesc în care ne pregătim sufletește să întâmpinăm, așa cum se cuvine, Praznicul cel mare al Naşterii Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Cu toții suntem chemați, prin glasul Evangheliei și al imnelor bisericești, să ne „curăţim simţirile”, să ne înnoim duhovniceşte prin spovedanie, prin postire și prin împărtășanie, pentru a primi în peștera inimilor noastre Darul cel veșnic al Iubirii nemărginite a Tatălui Ceresc pentru noi, pe Pruncul mântuitor, venit în lume ca să ne ridice pe toți la slava cea dintâi, la viața cea nestricăcioasă a Împărăției lui Dumnezeu.

     Călătorim, așadar, asemenea magilor de la Răsărit, spre Taina Betleemului, iar Sfânta Biserică ne călăuzește la tot pasul, prin slujbele și prăznuirile ei, pentru ca această călătorie prin timpul liturgic să fie, cu adevărat, o „îmbogățire în Dumnezeu”, o luminare a chipului dumnezeiesc dinlăuntrul nostru și o ridicare a vieții noastre gârbovite de patimi și egoism la măreția și frumusețea asemănării cu Dumnezeu, prin săvârșirea iubirii milostive, „care este legătura desăvârşirii” (Col 3, 14). Suntem chemați să ne hrănim sufletește din Cuvintele vii ale Evangheliei Mântuitorului Hristos, din Taina izvorâtoare de viață veșnică a Sfintei Euharistii, din bucuria colindelor, dar și din pilda virtuților celor care au devenit în viața lor „evanghelii întrupate” – sfinții lui Dumnezeu. 

     Astfel, dacă acum câteva zile l-am cinstit pe Sfântul Andrei, întâiul chemat de Domnul Hristos la apostolat, cel care a încreștinat neamul românesc, și pe Sfântul Ierarh Andrei Șaguna, Mitropolitul Ardealului, cel care a fost „Apostolul” învierii Ortodoxiei și neamului românesc din Transilvania, iată că acum, la mijlocul postului, Biserica ne pune dinaintea sufletelor icoana luminoasă a virtuților unuia dintre cei mai populari şi mai iubiţi sfinţi ai creştinătăţii, pe Sfântul Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei. 




     Născut în jurul anului 260 în localitatea Patara din Asia Mică, într-o familie de oameni evlavioși, care i-au insuflat credința cea adevărată, dragostea față de Dumnezeu și față de semeni, Sfântul Nicolae a rămas orfan de tânăr. A cunoscut asprimea vieții creștine trăind o mare parte a vieții în timpul împăraților persecutori Dioclețian și Maximian. Încă de tânăr și-a dăruit viața întru totul slujirii lui Dumnezeu, iar multa avuție și-a împărțit-o săracilor. A viețuit într-o mănăstire din locurile natale, a fost hirotonit preot, iar frumusețea virtuților lui, curăția vieții, credința jertfelnică, dar mai ales puterea cuvântului și a faptelor de milostenie erau bine cunoscute în întreg ținutul. A ajutat o mulțime de oameni necăjiți, săraci, orfani și a devenit foarte iubit de concetățenii săi. Astfel, după moartea arhiepiscopului din Mira Lichiei, întreg popo-rul, într-un glas, l-a ales ca episcop al acestei cetăți pe Nicolae. Întreaga viață de arhipăstor și-a adus-o ca pe o ofrandă preacurată slujirii lui Dumnezeu printre oameni. A purtat de grijă în chip special de cei neajutorați, arătându-se pentru toți un părinte mângâietor, sprijinitor, plin de bunătate, blândețe și iubire milostivă. 

     Sfântul Nicolae a fost și un statornic apărător și mărturisitor al dreptei credințe. Pentru vrednicia credinței lui a fost invitat să participe la Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325, unde și-a adus, ca ierarh teolog, o semnificativă contribuție la apărarea învățăturii despre dumnezeirea Fiului, combătând cu fermitate învățăturile cele pierzătoare de suflet ale ereticului Arie. Toate aceste luminoase virtuți ale Sfântului Nicolae sunt roadele lucrării harului ceresc în viața lui neprihănită, închinată slujirii lui Dumnezeu. Virtuțile sale sunt cinstite cu multă evlavie, prin laude și cântări duhovnicești, de către Biserica noastră drept-măritoare, care exprimă toată frumusețea spirituală a vieții Sfântului Ierarh Nicolae în doar câteva cuvinte, numindu l îndreptător al credinţei, chip al blândeţilor și învăţător al înfrânării, care a câștigat cu smerenia cele înalte şi cu sărăcia cele bogate. Viața Sfântului Nicolae a fost o evanghelie vie, întruchipând însușirile fundamentale pe care ar trebui să le aibă fiecare creștin, fiecare dintre noi – cele trei forme ale iubirii: credinţa şi rugăciunea, pe de o parte, care cuprind legătura omului cu Dumnezeu, deoarece credinţa şi rugăciunea sunt formele iubirii de Dumnezeu; blândeţea şi milostenia, al căror chip a devenit Sfântul Nicolae și care sunt icoana vie a iubirii de semeni; precum și înfrânarea, asceza, care este întruparea adevăratei iubiri de sine. Creştinul se iubeşte pe sine cu adevărat atunci când se înfrânează de la patimile trupeşti, când se golește de lăcomie și de egoism, pentru ca inima lui să se umple de har și astfel în viața lui să înflorească şi să crească viaţa cea nouă și sfântă a Împărăției lui Dumnezeu. 

Iubiți credincioși,

     Sfântul prăznuit de noi astăzi cu multă evlavie și bucurie sfântă ne dăruiește o lecție de suflet și prin numele primit de la părinții săi credincioși. Nicolae înseamnă „popor biruitor” sau „popor care biruie”. Aşadar, înțelegem un lucru minunat ascuns în numele Sfântului Nicolae. Născut în vremea persecuțiilor (anul 260), părinții Sfântului i-au dat numele pruncului lor ca o rugăciune tainică, o nădejde sfântă, că poporul lui Dumnezeu – care este Biserica alcătuită din creştini – va fi, până la urmă, biruitor asupra necazurilor şi persecuţiilor la care era supus în acea vreme. Sfântul Nicolae a avut în nume o rugăciune și o nădejde sfântă, care s-a şi împlinit, de altfel, pentru că, prin viaţa sa, a arătat faptul că întotdeauna oamenii credincioși biruie prin rugăciune şi nădejde sfântă toate necazurile și încercările ce vin asupra lor. 
    Astăzi, în această zi de aleasă sărbătoare, suntem chemați să-l cinstim cu evlavie pe Sfântul Nicolae și să ne aducem aminte că și noi, românii ortodocși, am fost de-a lungul istoriei noastre un popor biruitor prin credință, prin rugăciune, prin dragostea și ascultarea față de Dumnezeu. Am fost pe vremea Sfinților Voievozi, a Sfinților Ierarhi, care au sfințit pământul acestei țări cu rugăciunile și mijlocirile lor; am fost pe vremea atâtor martiri, cuvioși, preoți sau simpli credincioși; tineri sau vârstnici, care au înțeles măreția identității de credință și neam și și-au dat viața pe câmpuri de luptă, pe baricade sau în închisori pentru libertate, pentru apărarea credinței străbune, a valorilor morale ale Ortodoxiei și românismului. Astăzi, când Biserica noastră strămoșească, în care sălășluiește tot sufletul neamului românesc, este denigrată și discreditată în mod susținut și organizat, când se caută demolarea familiei creștine tradiționale, iar în școală, cei interesați se străduiesc să introducă în educația copiilor noștri o materie a imoralității, suntem chemați să fim un popor demn, biruitor prin puterea credinței și a rugăciunii, care să poarte cu vrednicie numele de „Nicolae” și să mărturisească cu smerenie și fermitate adevăratele valori ale neamului, adânc înrădăcinate în comoara neprețuită a dreptei credințe. 
     În vremurile acestea de restriște pe care le trăim, se cuvine ca împreună, preoți și credincioși, cu adâncă smerenie, postire și nădejde sfântă, să ne rugăm ca Preabunul Dumnezeu să ocrotească țara și Biserica noastră, să ne rânduiască ocârmuitori luminați de darul credinței și al fricii Sale, să reverse harul înțelepciunii și binecuvântare peste toți copiii și tinerii noștri, ocrotire cerească peste familiile noastre, mângâiere, mult sprijin și întărire sufletească pentru cei vârstnici. 

Iubiți credincioși,

     Sfântul Ierarh Nicolae este și rămâne, pentru noi toți, un dascăl al apărării și mărturisirii ortodoxiei credinței, al sfințeniei, dar și un mare luminător al vieţii creştine prin frumusețea și bucuria milosteniei, mai ales în această perioadă de pregătire pentru Praznicul Naşterii Domnului, când şi noi trebuie să învăţăm să răspundem cu daruri Darului mântuirii pe care Dumnezeu Tatăl ni-L face prin trimiterea în lume, spre Jertfă și Înviere, a Fiului Său Preaiubit – Domnul nostru Iisus Hristos. 
     În acest sens, în Arhiepiscopia noastră s-a statornicit de mulți ani o frumoasă tradiție a realizării, cu prilejul sărbătorii Sfântului Nicolae, a unei Colecte generale, pe întreaga eparhie, pentru constituirea Fondului Filantropic Eparhial. Scopul acestui fond, care vine în continuarea colectei de alimente și îmbrăcăminte realizate la îndrumarea Sfântului Sinod, în prima Duminică a acestui post, este acela de a sprijini lucrarea social-filantropică și misionară a Arhiepiscopiei Sibiului, mai ales în aceste vremuri dificile pe care le trăim şi în care mulți dintre semenii noştri sunt lipsiţi de cele necesare traiului, solicitându-ne ajutorul. 
     În acest an, 2016, din fondul realizat anul trecut (55.398 lei), au fost acordate, prin Departamentul de asistenţă socială al Arhiepiscopiei noastre, ajutoare substanţiale familiilor sărace, nevoiaşe, unor copii orfani, oamenilor bolnavi care aveau nevoie de sprijin pentru procurarea de medicamente, precum şi unor elevi şi studenţi cu o situaţie materială precară, care aveau nevoie de sprijin pentru continuarea studiilor. 
     Avem încredințarea deplină că şi în acest an dragostea și dărnicia credincioșilor noștri va fi mare, la fel ca şi în anii precedenţi, şi că vor dărui cu credință pentru ajutorarea celor aflaţi în nevoi, bine ştiind că milostenia este dovada și măsura vieţii noastre creştine, că rugăciunile personale și nevoințele noastre duhovniceşti își găsesc împlinirea în faptele iubirii milostive, care „acoperă mulţime de păcate” (I Petru 4, 8) și biruiesc în fața judecăţii (Iacov 2, 13), făcându-ne și pe noi după chipul Tatălui Ceresc, Care este atotmilostiv (Luca 6, 36). 
     Cu nădejdea că îndemnul nostru pastoral va fi o întărire în credinţă şi o chemare la fapta cea bună în folosul semenilor bolnavi şi neajutoraţi, ne rugăm Domnului Iisus Hristos, de la Care vine „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit” (Iacob 1, 17), să vă binecuvânteze pe toţi cu iubirea, mila şi bunătatea Sa dumnezeiască, spre a arăta, mai ales în vremea acestei binecuvântate călătorii spre Taina Betleemului, multă rugăciune şi grijă pentru cei bolnavi, precum şi milostenie faţă de cei neajutoraţi. 
     Tuturor acelora care poartă numele binecuvântat al Sfântului Ierarh Nicolae le adresăm călduroase urări de sănătate, pace sufletească și alese împliniri duhovnicești!

vineri, 4 noiembrie 2016

100 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial. Jertfele preoțimii


Pr. Academician Mircea Păcurariu

La 15/27 august 1916, România a declarat război Austro-Ungariei, în vederea eliberării teritoriilor intracarpatice de sub dominația Imperiului Austro-Ungar. România va lupta alături de „Puterile Antantei”: Franța, Anglia, Italia și Rusia, împotriva „Puterilor Centrale”: Germania, Austro-Ungaria, Turcia și Bulgaria. De îndată trupele românești au trecut Carpații, pe Valea Prahovei, Valea Oltului și Valea Jiului, reușind să cucerească anumite teritorii din Nordul Transilvaniei. Din nefericire, bucuria a fost de scurtă durată, căci forțele germane și austro-ungare au reușit să forțeze armata română să se retragă la sud de Carpați; în același timp, armatele bulgare au reușit să ocupe Dobrogea. Cu alte cuvinte, forțele armate române au fost înfrânte în câteva luni de forțele „centrale”, care au reușit apoi să ocupe Oltenia și Muntenia, inclusiv Capitala. Guvernul României a fost nevoit să se refugieze la Iași, iar armata noastră a putut să stabilizeze frontul în Sudul Moldovei, unde, în vara anului 1917, vor avea loc cunoscutele lupte de la Mărăști, Mărășești și Oituz ș.a. Din nefericire, în pofida acestor strălucite victorii militare, România a fost nevoită să încheie o pace separată cu Puterile Centrale, care ar fi dus – dacă ar fi câștigat ele războiul – la însemnate pierderi teritoriale. Spre sfârșitul anului 1918, Puterile Antantei au reușit să schimbe mersul evenimentelor, încât, în final, Austro-Ungaria s-a destrămat, fiind nevoită să ceară pace.


A urmat bucuria revenirii unor teritorii românești înstrăinate la țara-mamă: Basarabia (27 martie 1918), Bucovina (28 noiembrie 1918) și Transilvania, cu Banatul, Crișana și Maramureșul, la 1 decembrie 1918. Se realiza statul național „România Mare”.
În cursul acestei prime conflagrații mondiale, țara a suferit sute de mii de jertfe omenești, nenumărate distrugeri, jafuri etc. Era firesc ca și Biserica Ortodoxă să cunoască astfel de suferințe.
Încă din vara anului 1915, s-a creat „Serviciul religios al armatei române”, subordonat Marelui Cartier General al Armatei. Acest serviciu era condus de preotul Constantin Nazarie, profesor la Facultatea de Teologie din București († 1926), ajutat de preotul Vasile Pocitan din București.
Au fost mobilizați aproximativ 300 de preoți de pe întreg cuprinsul Vechii Românii (cu gradul de locotenent), pentru perioade mai scurte sau mai îndelungate. Mulți dintre ei au însoțit trupele pe câmpurile de luptă, acordând asistență religioasă ostașilor, fiii lor sufletești.
Din numeroasele rapoarte pe care le-au înaintat șefului Serviciului religios, părintele Constantin Nazarie, rezultă că preoții militari au îndeplinit cu cinste o serie de slujbe, dar și alte îndatoriri, specifice misiunii lor pastoral-militare: Sfânta Liturghie (atunci când era posibil, de regulă în bisericile unor parohii în care era staționată o unitate militară), sfințirea apei, cu stropirea ostașilor cu agheasmă, Te-deum-uri, prohodirea celor căzuți la datorie, slujbe pentru cei bolnavi sau răniți, spovedania și împărtășirea ostașilor, predici la slujbele amintite sau la înmormântări, botezul unor soldați evrei, încurajarea permanentă a ostașilor, ajutor dat în infirmerii pentru îngrijirea celor răniți, cursuri de scris-citit, aritmetică, istorie și geografie pentru soldații neștiutori de carte (când era posibil), organizarea unor șezători culturale (cu recitări și coruri ostășești), grija față de copiii orfani din satele în care era staționată unitatea lor și multe altele.
Câțiva dintre acești preoți și-au jertfit viața pentru apărarea pământului țării lor, pentru întregirea hotarelor ei firești. Preotul Nicolae Armășescu din Tomșani – Vâlcea, de la Regimentul 2 Vânători, a fost rănit mortal pe câmpul de luptă chiar la începutul campaniei; a murit la Spitalul Colțea din București, fiind înmormântat cu onoruri militare în Cimitirul Ghencea. Preotul Nicolae Furnică din Urziceni – Ialomița, de la Regimentul 75 Infanterie, a luptat vitejește la Turtucaia, fiind străpuns cu baionetele de ostașii armatei inamice. Bătrânul preot Ștefan Ionescu-Cazacu din Poiana – Olt, înrolat în Regimentul 3 Olt, a murit la 1 ianuarie 1918, în urma rănilor primite în cursul luptelor de la Mărășești. Moartea lui a fost anunțată printr-un ordin de zi, semnat de generalul I. Vlădescu, comandantul Diviziei a Doua, care se încheia cu aceste cuvinte emoționante: „Aduceți-vă aminte de el cu toată evlavia, iar când vă închinați, rugați-vă lui Dumnezeu pentru el”. Osemintele sale au fost depuse în mausoleul de la Mărășești.
Câțiva preoți militari au fost luați prizonieri și deportați, ca: Ion Florescu-Dâmbovița, de la Biserica Stejarul, profesor de religie și duhovnic la Internatul Facultății de Teologie din București, Constantin Sădeanu, deportați în Bulgaria, Vasile Ionescu din Groșerea – Gorj, Gheorghe Jugăreanu din Mizil, Emanuil Mărculescu din Corabia, deportați în Germania, și alții. Rapoartele pe care le-au prezentat după eliberare, privitoare la suferințele lor, sunt de-a dreptul cutremurătoare.
Toți preoții militari și-au făcut din plin datoria față de patrie și de ostașii lor, fiind unanim apreciați de comandanții armatei. În primul rând, îl consemnăm pe protosinghelul Iustin Șerbănescu de la Mănăstirea Cernica, fost „copil de trupă” în Regimentul 21 Ilfov, în care și-a satisfăcut stagiul militar ca soldat, caporal și sergent. S-a călugărit apoi în Mănăstirea Cernica, fiind hirotonit ieromonah, apoi hirotesit protosinghel. De prin 1912 făcea onorific slujba de confesor în cadrul aceluiași regiment, ca apoi să activeze pe front, între anii 1916 și 1919.
Pentru faptele lor de arme, pentru modul exemplar cu care au îngrijit răniții, mulți dintre ei au fost avansați la gradul de căpitan sau decorați cu ordinele: „Avântul Țării”, „Serviciul Credincios”, „Răsplata Muncii pentru Biserică”, „Meritul Sanitar” și „Coroana României”.
Pe lângă acești preoți care au activat în mijlocul ostașilor pe câmpurile de luptă ori i-au îngrijit în spitale, nu pot fi trecuți cu vederea nici călugării și călugărițele – mai ales din mănăstirile Moldovei –, care au lucrat cu multă abnegație, cu dăruire de sine, pentru îngrijirea soldaților răniți sau bolnavi. Un merit deosebit a revenit mitropolitului dr. Pimen Georgescu al Moldovei, care a stăruit pentru înscrierea lor ca voluntari în serviciile sanitare ale armatei române și pentru pregătirea lor în vederea acestei misiuni. Mai trebuie notat că a pus la dispoziția armatei clădirile din incinta unor mănăstiri pentru adăpostirea și îngrijirea răniților și bolnavilor. La îndemnul mitropolitului s-au înscris peste 200 de călugări și călugărițe, organizându-se astfel Misiunea Călugărilor Infirmieri, pusă sub conducerea arhimandritului Teoctist Stupcanu. Toți și-au făcut din plin datoria, activând în diferite spitale; cei care erau hirotoniți preoți funcționau și în calitate de confesori (duhovnici) în spitalele respective. Unii dintre ei s-au îmbolnăvit – mai ales de tifos exantematic – și au murit la datorie.
Multe călugărițe – îndrumate de maica Eupraxia Macri – au făcut cursurile speciale pentru infirmiere la spitalul din Târgu-Neamț, de unde au fost repartizate la spitalele din Moldova, în care au îngrijit mii de răniți. Altele – îndrumate de maica Ana Ghenovici – au urmat cursuri speciale la Institutul Surorilor de Caritate din București, fiind repartizate apoi la diferite spitale. Câteva călugărițe au făcut cursuri de infirmiere chiar în mănăstirile lor, lucrând apoi în serviciile sanitare ale armatei române. Unele dintre ele și-au pierdut viața din cauza tifosului exantematic.
În afară de acești preoți de mir și călugări aflați în serviciul activ al armatei române, cei din teritoriile ocupate vremelnic au îndurat alte suferințe. Aproximativ 20 de preoți și-au pierdut viața, fie împușcați de soldați din armata germană, fie în urma schingiuirilor îndurate, fie în lagărele din Germania în care au fost deportați. Sute de preoți au fost bătuți, anchetați, jefuiți de bunurile lor materiale ori alungați din parohii.
Alți aproximativ 20 de preoți din județele Tulcea, Constanța și Ialomița au fost împușcați – ori au murit în urma suferințelor îndurate – de către soldați din armata bulgară de ocupație. Câțiva preoți și călugări de aici au fost deportați în sudul Bulgariei, alții jefuiți sau alungați din parohii.
*
O soartă asemănătoare au avut și preoții din Transilvania, aflată până atunci între granițele Imperiului Habsburgic. Peste o sută de preoți din părțile Sibiului, Făgărașului și Brașovului au fost nevoiți să-și părăsească locurile natale, odată cu retragerea trupelor române, în a doua jumătate a lunii septembrie 1916. Alți aproximativ 150 de preoți au fost aruncați în închisorile maghiare – mulți fără judecată – din Cluj, Târgu-Mureș, Odorhei, Oradea, Timișoara, Caransebeș și Seghedin. Câțiva au fost condamnați la moarte, dar sentința n-a fost executată. Alți peste 220 de preoți, vreo 15 preotese și câțiva studenți teologi au fost deportați – chiar din august 1916 – în județul Șopron, din Vestul Ungariei, unde li s-a impus domiciliu forțat, unora chiar până în vara anului 1918. Șapte preoți și doi absolvenți de teologie – mai ales din părțile de vest ale Transilvaniei – au fost uciși de unități bolșevizate ale armatei maghiare în primele luni ale anului 1919.
Câțiva preoți ardeleni, refugiați în Vechea Românie, s-au înrolat în armata română: Iosif Comănescu-tatăl și Iosif Comănescu-fiul din Codlea, Ion Nan din Râșnov, Zenovie Popovici din Satulung, Ioan Rafiroiu din Poiana Sărată (localități din jud. Brașov). Alți doi, Ion Agârbiceanu, cunoscutul scriitor, pe atunci preot în Orlat – Sibiu, și Andrei Gâlea din Turnu Roșu – Sibiu, mai târziu consilier arhiepiscopesc la Sibiu, s-au înrolat în regimentele de voluntari ardeleni „Turda” și „Alba-Iulia”, organizate în 1918 în vechea Românie.
Unii preoți ardeleni, după ce au zăcut un timp în închisorile maghiare, au fost eliberați, dar înrolați imediat în armata austro-ungară și trimiși pe diferite fronturi – în Italia și Galiția –, ca preoți militari, urmând să acorde asistență religioasă soldaților români care luptau pentru o cauză cu totul străină de aspirațiile neamului lor (până atunci pentru soldații din Viena funcționa doar un preot român în armata habsburgică).
Între aceștia s-au numărat Sebastian Rusan din Vulcan – Hunedoara (spre sfârșitul vieții a ajuns episcop, arhiepiscop și apoi mitropolit al Moldovei), Pompei Morușca din Șeica Mare – Sibiu, mai târziu episcop al Americii, sub numele de Policarp, Andrei Moldovan din Hendorf (azi Brădeni) – Sibiu, mai târziu preot și episcop în America, Ioan Dăncilă din Râpa Râmețului – Alba, după 1919 preot în armata română, Constantin Moldovan din Cristian – Sibiu, Coriolan Buracu din Mehadia – Banat, mai târziu preot militar în armata română.
A mai fost înrolat și profesorul dr. Aurel Crăciunescu, de la Institutul Teologic-Pedagogic din Sibiu, mai târziu consilier patriarhal. Același lucru s-a întâmplat cu preotul dr. Ioan Felea din Pecica – Arad, fost un timp profesor la Institutul Teologic-Pedagogic din Sibiu, trimis pe frontul rusesc, apoi pe cel italian. După 1 Decembrie 1918, Consiliul Dirigent l-a trimis în fruntea unei delegații în Italia, pentru a face înscrieri de voluntari între prizonierii români din fosta armată austro-ungară. Mai târziu, a fost numit de guvernul român reprezentant al Crucii Roșii Române, însărcinat cu aducerea osemintelor ostașilor români din Transilvania, Banat și Bucovina, care, din cauza împrejurărilor vitrege ale istoriei, luptaseră în armata austro-ungară împotriva trupelor italiene.
Un rol însemnat în evenimentele din toamna anului 1918 a revenit preotului Gheorghe Oprean, mai târziu protopop în Târnăveni, care a fost ales secretar al așa-numitului Senat Central al ofițerilor și soldaților români, cu sediul la Viena. Preotul Laurențiu Curea din Deva a organizat, tot atunci, o unitate de voluntari români la Praga.

Este cazul să mai notăm aici că, în cursul anului 1918, mai mulți preoți militari – din vechea Românie, dar și din Ardeal –, au activat în diferite unități militare din Basarabia. Prin slujbe, dar mai ales prin predicile lor, și-au adus o modestă contribuție la românizarea acestui străvechi pământ românesc. Deși erau subordonați tot Serviciului Religios de pe lângă Marele Cartier General al Armatei Române, ei au activat acolo, în Basarabia, sub îndrumarea directă a preotului Constantin Partenie, confesorul Garnizoanei Chișinău, care slujise până atunci în armata țaristă.
În sfârșit, nu putem trece sub tăcere faptul că un număr de preoți au activat în armata română chiar și în timpul cunoscutei „campanii de la Tisa” (martie-august 1919), când oștile române au intrat în Ungaria, până la Budapesta, pentru a distruge armatele bolșevice ale lui Bela Kun. Între preoții care au însoțit trupele noastre, câțiva activaseră în fosta armată austro-ungară (ca Ioan Dăncilă) sau în armata vechii Românii, ca arhimandritul Iustin Șerbănescu de la Cernica și ca bucovineanul Ioan Partenie (luat în captivitate de unguri timp de 56 de zile) sau erau ardeleni refugiați în România (ca Iosif Comănescu) etc.
Așadar, în cursul Primului Război Mondial numeroși preoți și-au făcut datoria către țară, slujind în armată în calitate de „confesori militari”. Au contribuit și ei – unii prin jertfa propriei vieți – la realizarea unității noastre naționale.
În august 1921 s-a înființat Episcopia Armatei (Inspectoratul Clerului Militar), cu sediul în București, apoi în Alba-Iulia, în incinta noii biserici „a încoronării”. Deși părintele Constantin Nazarie slujise atâția ani în armata română, acum au fost preferați alții pentru postul de „inspector al clerului militar”, cu rang de episcop (era preot văduv, deci putea fi numit). A fost condusă de episcopii Iustinian Teculescu (1923-1924), ales apoi la Ismail, dr. Ioan Stroia (1925-1937), amândoi ardeleni, și de dr. Partenie Ciopron, originar din părțile Dorohoiului (1937-1948), mai târziu episcop de Roman. O serie de preoți de vocație au activat în perioada interbelică în cadrele armatei, ca dr. Constantin Nițescu, profesor la Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu, Dimitrie Lungulescu la Craiova, Ioan Dăncilă la Sibiu, Coriolan Buracu, la Făgăraș, și mulți alții. Oricum, preoții români de pretutindeni și-au făcut datoria față de neam și țară în anii viforoși ai războiului pentru întregirea țării.

[Telegraful Român, nr. 37-40 / 1 și 15 octombrie 2016, p. 1 și 7]

Clerici în închisoare şi exil. Un secol de la instituirea „graniţei culturale”, arestarea, încarcerarea şi deportarea preoţilor români transilvăneni în Vestul Ungariei

Drd. Mihai-Octavian GROZA



Anul acesta se împlineşte un secol de la intrarea Regatului Român în Primul Război Mondial, un secol de la campania armatei române în Transilvania, dar şi un secol de la declanşarea prigoanei împotriva slujitorilor altarelor, împotriva preoţilor transilvăneni, „vinovaţi” de faptul că „au ţinut vie flacăra focului credinţei naţionale în poporul românesc”. În cele ce urmează, vom încerca, în limitele impuse de formatul revistei, să analizăm faţetele unui episod aproape necunoscut din istoria Transilvaniei, consumat în intervalul 1916-1918, şi anume ridicarea, încarcerarea şi deportarea preoţilor români în Vestul Ungariei, având ca suport documentar mărturiile culese şi publicate în perioada interbelică de preoţii Sebastian Stanca, Romulus Cândea şi Grigore N. Popescu.
Pe fondul desfăşurării Primului Război Mondial, al intrării Regatului României în război de partea Triplei Înţelegeri, al ofensivei trupelor române în Transilvania, campanie soldată însă cu un eşec din cauza înfrângerilor suferite de români pe frontul de sud, al derutei şi al panicii provocate de trupele române în rândul maghiarilor şi saşilor, respectiv a euforiei trăite de românii transilvăneni, autorităţile austro-ungare au dispus, prin ordinul ministrului de interne cu numărul 4845, din data de 31 august 1916, supravegherea şi urmărirea „mişcărilor naţionaliştilor români”. A doua etapă a măsurilor guvernamentale maghiare a avut un caracter represiv, deoarece a prevăzut, pe de o parte, arestarea, încarcerarea şi deportarea intelectualilor transilvăneni, acuzaţi de „trădare de patrie”, „spionaj în favoarea României”, „instigare împotriva autorităţilor”, iar, pe de altă parte, numirea unor comisari ministeriali maghiari în toate „preparandiile confesionale române”, precum şi instituirea unei „graniţe culturale” de-a lungul arcului carpatic, de la Orşova până la Vatra Dornei, ce însemna de fapt etatizarea şi maghiarizarea şcolilor confesionale româneşti ortodoxe şi greco-catolice, în interesul „siguranţei statului”. Cu alte cuvinte, autorităţile maghiare au intenţionat reţinerea, încarcerarea şi alungarea din mijlocul comunităţilor româneşti a liderilor formatori de opinie, în mod special a preoţilor. În acest sens, conform istoricului Ioan Bolovan, autorităţile austro-ungare au procedat la înfiinţarea unor instituţii şi la adoptarea unor măsuri speciale pentru coordonarea arestărilor şi internărilor, în cadrul Ministerului de Interne de la Budapesta activând o secţie specială a deportaţilor şi internaţilor români, condusă de consilierul ministerial Jekelfallussy Zoltán.
Trebuie precizat că un astfel de sistem represiv fusese gândit încă din anul 1907, când Antal Huszar, funcţionar al secţiei politice din guvernul de la Budapesta, a publicat o carte, destinată exclusiv membrilor guvernului, intitulată Cartea neagră, în paginile căreia autorul îi prezintă pe toţi „daco-românii”, preoţi şi mireni, care urmau a fi încarceraţi în cazul izbucnirii unui conflict în zonă.
Din statisticile realizate în perioada interbelică de preoţii Sebastian Stanca, Romulus Cândea, Grigore N. Popescu, precum şi din cea realizată de părintele academician Mircea Păcurariu, rezultă că 1 din 4 preoţi au avut de suferit, fiind arestaţi, încarceraţi, internaţi, refugiaţi, maltrataţi sau ucişi, acest procent dovedind că slujitorii altarelor, liderii incontestabili ai poporului român din Transilvania, au plătit, alături de alţi intelectuali, un preţ mult prea mare pentru faptul că şi-au iubit limba, neamul şi credinţa.
Sursele documentare consultate oferă o serie de mărturii ale preoţilor români transilvăneni referitoare la reţinerea, încarcerarea şi deportarea în Ungaria, precum şi la despărţirea de familie, tratamentul şi condiţiile de încarcerare, alimentaţia sărăcăcioasă a celor deţinuţi etc.
Majoritatea preoţilor, pentru a spori efectul produs de măsurile autorităţilor austro-ungare, au fost ridicaţi în timpul serviciului divin, metodă dovedită de mărturiile păstrate: „[…] unii preoţi au fost ridicaţi chiar din altar, în timpul Sf[intei] Liturghii. Nu i-au lăsat nici să termine serviciul divin, săvârşind nu numai o nelegiuire, ci şi un sacrilegiu”.
Înainte de a fi internaţi în Ungaria, preoţii au fost încarceraţi şi anchetaţi în închisorile Clujului, Odorheiului sau Seghedinului, fiind maltrataţi şi înjosiţi „ca cele mai urgisite animale, alături de toţi tâlharii, vagabonzii, bicherii, haimanalele”. Odată scăpaţi de furia anchetatorilor, cei mai mulţi preoţi au fost expulzaţi în interiorul Ungariei, memoria colectivă reţinând condiţiile inumane în care aceştia au călătorit, precum şi umilinţele la care au fost supuşi.
Ajunşi la destinaţia finală, aceştia au fost pur şi simplu abandonaţi în necunoscut, obligaţi să se descurce singuri, să îşi găsească un adăpost, o sursă de alimentare: „Zdrobiţi, amărâţi, flămânzi şi nenorociţi ne târâm la poliţia de graniţă, de aici la pretură […] ne ia naţionalul şi ne dă libertatea să ieşim singuri în oraş. Scăpaţi de tutela urgisită a agenţilor secreţi care ne-au purtat pe la icoane, ca pe cei din urmă tâlhari, răsuflăm mai uşor”.
Sursele documentare descriu viaţa exilaţilor („expuşi primejdiei de a pieri aici de foame”), relaţia cu autorităţile maghiare (cărora „suferinţa noastră le oferă prilej de plăcere şi satisfacţie”), lipsa de ocupaţie a celor internaţi („lipsiţi de orice ocupaţie fizică şi intelectuală nu ne rămâne alta decât să hoinărim vagabonzi pe uliţi, pe malul lacului şi prin vii”), precum şi alimentaţia precară („cu alimentaţia o ducem tot mai rău. Voluminoasa noastră cârciumăriţă ne înăspreşte tratamentul din zi în zi. Carnea de bou bătrân pusă la fiert la 11 ni se aşterne caldă la ora 12, garnisită cu legume crude, stropite cu apă rece şi oţet. Zgârciurile de stomac ne silesc adeseori să postim ziua întreagă”).
Izolarea, lipsa unor activităţi fizice sau intelectuale, contactele sporadice cu familia prin intermediul corespondenţei, precum şi atenta supraveghere a autorităţilor îi determină pe internaţi să îşi găsească diferite căi de refugiu (plimbări, literatură). Încercările repetate de ocupare a unor posturi rămase vacante din cauza războiului, care să le permită preoţilor un minim de decenţă, au fost primite cu ostilitate de autorităţile maghiare, singura posibilitate fiind aceea a colaborării cu populaţia locală în sectorul agricol.
Unul dintre cei mai mari duşmani a fost, folosind o sintagmă consacrată de istoriografie, „generalul iarnă”, asprimea iernii influenţând comportamentul preoţilor români internaţi în Ungaria, nevoiţi să îşi asigure singuri, prin orice mijloace, sursa de încălzire.
După părerea noastră, deţinerea, încarcerarea şi deportarea preoţilor români transilvăneni în Ungaria a fost exagerat comparată, de unii istorici, cu sistemul concentraţionar din perioada comunistă. Trebuie precizat că cei deţinuţi şi deportaţi au beneficiat de o „pensie” de internare (care varia de la câteva coroane, până la câteva zeci de coroane şi care îi permitea celui deţinut asigurarea unui minim alimentar), de colete cu alimente expediate de familii sau de diferitele bănci şi asociaţii româneşti (băncile „Albina” din Sibiu, „Victoria” din Arad şi „Ardeleana” din Orăştie fiind cele mai active în acest sens), puteau trimite şi primi corespondenţă, aveau acces la diferitele periodice ale vremii, inconvenientul, pentru un intelectual, fiind arestul la un domiciliu stabilit, într-un teritoriu străin, condiţiile improprii, ocara populaţiei maghiare, precum şi limbajul aspru şi jignitor utilizat de autorităţile de ordine austro-ungare în raportul cu deţinuţii.
La începutul anului 1917, în urma numeroaselor intervenţii ale populaţiei locale, depăşită de situaţie şi incapabilă să întreţină numărul mare de încarceraţi, autorităţile maghiare au procedat la eliberarea unui însemnat număr de deţinuţi. Cu toate acestea, eliberarea nu le-a adus preoţilor uşurarea situaţiei, dimpotrivă, odată întorşi acasă şi-au aflat avutul „pustiu”, în „jaf şi mizerie”, fiind obligaţi să se prezinte săptămânal la poliţie şi să suporte supravegherea fiecărei acţiuni de către organele de ordine maghiare.
Demn de menţionat este şi faptul că de aceste măsuri nu a fost scutită nici conducerea superioară a celor două Biserici româneşti transilvănene, în intervalul 1916-1917 atât membrii Consistoriului ortodox de la Sibiu, cât şi ai celui greco-catolic de la Blaj, fiind mutaţi în „refugiu”, împreună cu cele două seminarii teologico-pedagogice, la Oradea Mare, departe de linia frontului, de unde activitatea acestora putea fi mai uşor supravegheată.
Prăbuşirea fronturilor în toamna anului 1918, destrămarea monarhiei austro-ungare, izbucnirea revoluţiei, preluarea puterii politico-administrative de către români, prin intermediul consiliilor naţionale, şi realizarea actului unirii cu Regatul României nu îi vor scuti pe preoţi de suferinţe, aceştia căzând victimă trupelor bolşevice maghiare ce operau pe teritoriul Transilvaniei, situaţia acestora înrăutăţindu-se pe măsura înaintării armatei române. De asemenea, după ocuparea Banatului de către trupele sârbeşti, în urma convenţiei de armistiţiu dintre Antanta şi Ungaria, după refuzul preoţilor de a pomeni pe regele Petru al Serbiei, în locul regelui Ferdinand al României, la Sfânta Liturghie, sârbii, comportându-se ca o adevărată armată de ocupaţie, au iniţiat o serie de persecuţii antiromâneşti, preoţii fiind cei mai vizaţi, un număr semnificativ fiind arestaţi şi închişi la Vârşeţ şi Belgrad.
Instituirea „graniţei culturale”, arestarea, încarcerarea şi deportarea preoţilor români transilvăneni în Ungaria s-a resimţit atât la nivelul comunităţilor româneşti, lipsite de liderii spirituali şi politici, cât şi la nivelul individului simplu, rămas fără îndrumare spirituală, pradă diferitelor tentaţii şi deprecierii moravurilor. La un veac de la consumarea evenimentelor, în limitele impuse de formatul revistei, am încercat prezentarea unui episod foarte puţin cunoscut din istoria noastră naţională, care înfăţişează experienţa individuală şi colectivă din perioada Primului Război Mondial a unui segment social-profesional şi vocaţional-cultural ce a exercitat în istoria românilor o influenţă majoră asupra comunităţilor româneşti şi a naţiunii în ansamblul său, în speranţa că viitoare materiale vor completa cele relatate.
BIBLIOGRAFIE:
1. Audoin-Rouzeau, Stéphane; Becker, Annette, Războiul redescoperit (1914-1918), traducere de Cristina Popescu, Elena-Tudora Duţă, îngrjirea ediţiei şi prefaţă de Florin Ţurcanu, Bucureşti, Editura Corint, 2014.
2. Bolovan, Ioan, Primul Război Mondial şi realităţile demografice din Transilvania. Familie, moralitate şi raporturi de gen, Cluj-Napoca, Editura Şcoala Ardeleană, 2015.
3. Cândea, Romulus, „Biserica ardeleană în anii 1916-1918”, în Candela. Revistă teologică şi bisericească, an XXXVII, număr 10-11, 1926, pp. 244-253.
4. Groza, Mihai-Octavian, „Din istoria mai puţin cunoscută a Marelui Război. Instituirea „graniţei culturale”, arestarea, încarcerarea şi deportarea preoţilor români transilvăneni în Ungaria (1916-1918)”, în Astra Salvensis, an III, număr 6, 2015, pp. 43-61.
5. Groza, Mihai-Octavian, „Displacements of Population in the Years of the Great War. The Arrest, the Incarceration and the Deportation of the Romanian Transylvanian Priests in the West Hungary (1916-1918)”, în volumul Między Geopolityką a Emigracją, coordonat de Robert Mieczkowski, Varşovia, Editura Armagraf, 2016, pp. 11-32.
6. Păcurariu, Mircea, Politica statului ungar faţă de biserica românească din Transilvania în perioada dualismului (1867-1918), Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1986.
7. Popescu, N., Grigore, Preoţimea română şi întregirea neamului, volum II, Temniţe şi lagăre, Bucureşti, Tipografia Vremea, 1940.
8. Stanca, Sebastian, Contribuţia preoţimii române din Ardeal la Războiul pentru Întregirea Neamului (1916-1919), ediţie, studiu introductiv, note şi indici de Mihai-Octavian Groza, Mircea-Gheorghe Abrudan, Deva/Cluj-Napoca, Editura Episcopiei Devei şi Hunedoarei/Editura Argonaut, 2015.
9. Torrey, E., Glenn, România în Primul Război Mondial, traducere din limba engleză de Dan Criste, Bucureşti, Editura Meteor Publishing, 2014.

[Telegraful Român, nr. 37-40 / 1 și 15 octombrie 2016, p. 6]



T eo l o g i e ş i s p i r i t u a l i t a t e o r t o d o xă

La Editura Humanitas a apărut lucrarea lui Vladimir Tismăneanu, Efigii ale unui coşmar istoric, în care este prezentată toată pleiada conducerii comuniste a României. Portretele realizate de Tismăneanu pun accentul pe pregătirea celor care au condus România timp de aproape jumătate de secol, dar cu precădere este subliniată modalitatea lor de alegere şi valorile care erau promovate în rândul elitei comuniste. Totodată prin personajele din această carte se poate realiza şi o caracterizare a instituţiilor cheie ale sistemului, cu precădere a partidului şi a organelor de control şi represiune. Este o lucrare interesantă chiar şi pentru cei care au trăit acele vremuri, autorul scoţând în evidenţă lucruri care erau necunoscute pentru unii sau aspecte pe care nimeni nu le putea articula referitor la aceste persoane.

Sub egida Editurii Agnos din Sibiu a apărut integrala Părintele Arsenie Boca în Arhivele Securităţii, reprezentând trei volume, şi anume: vol. 1, Sâmbăta de Sus (1943-1949), vol. 2, Prislop (1950-1959) şi vol. 3, Alungarea din monahism, calomniile şi filajul. Bucureşti, Drăgănescu, Sinaia (1960-1989). Astfel, dacă până acum au apărut fragmentar documente din cele 6 volume ale dosarului de securitate al Părintelui Arsenie Boca unde acesta se regăseşte notat cu diferite nume sau diferite scrieri ale numelui, ceea ce a îngreunat identificarea tuturor acestor surse –, acum cercetarea istorică are drum liber la analizarea situaţiei în care un slujitor al altarului străbun îşi desfăşura activitatea în perioada comunistă, asta cu tot contextul de factori pe care îl presupunea părintele Arsenie Boca. Volumele sunt, desigur, de un real folos şi pentru comisia mitropolitană care se ocupă cu studierea vieţii părintelui Arsenie Boca şi care în aceste volume are un veritabil sprijin în găsirea argumentelor privind o posibilă viitoare propunere de canonizare.


Sub egida Editurii Astra Museum a apărut lucrarea Imperium et sacerdotium. Dinamica raporturilor Biserică-Stat în Imperiul Romano-Bizantin (303-867), coordonată de Pr. Prof. Nicolae Chifăr, decanul Facultăţii de Teologie „Andrei Şaguna” din Sibiu şi mai tânărul său ucenic Dr. Dragoş Boicu. Dascălul de vocaţie şi-a strâns o parte din ucenici şi discipoli într-o acţiune editorială prin care prezintă din perspectivă istorică, şi nu numai, evoluţia raporturilor dintre cele două entităţi în cursul primelor secole de creştinism manifest. După cum se arată şi în Cuvântul înainte, lucrarea a fost pusă sub motoul unitate în diversitate, fiecare dintre autori raportându-se în stil propriu la tema raporturilor dintre Biserică şi Stat în cursul celor peste cinci secole studiate. Tocmai prin diversitatea abordărilor şi prin unitatea impusă de temă lucrarea la care facem referire este cu atât mai interesantă, iar aportul pe care îl aduce la cercetarea istorică şi teologică cu atât mai mare.

[Telegraful Român, nr. 33-36/2016, p. 2]

Mitropolitul Laurenţiu

Biserica nu este spațiul democrației indolente, și numărul celor care strigă nu este niciodată mai mare decât al celor care se roagă



Pr. Conf. Dr. Constantin Necula

De ani buni urmăresc, nu cu înfrigurare, dar atent, cum presiunea secularistă este dublată, pe comunitatea Bisericii, de presiunea extremismului perfecționist. Nu, nu trăim într-un laborator canonic, unde toate merg conform lucrării Părinților Bisericii, dar cum să spui aceasta unora care se cred direct din Duhul Sfânt. 
I-am auzit cum povestesc despre o conferință la care aveam să particip ca și cum ar fi participat deja, cum comentează la orice lucru pe care-l faci ca slujitor al Bisericii sub teribila platoșă a anonimatului de pe Facebook. Ne-au virusat teologia cu traduceri ieftine din gândirea greacă sau rusă, au descoperit trunchierea citatelor cu barda propriei dreptăți, i-am descoperit cultivați de către cei care expun Ortodoxia cu orice preț.
Exemplul cel mai la îndemână este situarea pe un site de actualități al unui ziar cu pretenții de adevăr a unei diatribe anti-ierarhie care se încadrează, cu minimă decență, în linia discursului obsesiv. Au tăcut doar când era nevoie reală de ei. În apărarea orei de religie și la momentul #Colectiv. Și bine au făcut. Pentru că prea le-au îndrăcit apoi pe toate. 
Discursul ne-monahului on-line mi-a adus aminte de limbajul unor jurnaliști cu ștaif, cu nimic mai presus în conținutul denigrator decât supăratul cetățean înveșmântat în haine negre. O doamnă pune la punct și ea ierarhii, pornind de la experiențe personale cu sublinieri de aport ale unor teologi, nenumiți și neștiuți, dar acoperiți ca niște surse de teologie ilicită. E președintă de asociație. O alta, apărându-și părintele duhovnic, spune ea, înjură, jignește și urlă în cuvinte necuvenite. Ba o echipă de rakeți aruncă vorbe grele unui Mitropolit, stricându-i pacea Liturghiei. 
Adevărul este că nu suntem datori să-i băgăm în seamă. Poate i-aș fi ascultat mai atent dacă nu le-aș fi văzut reacția pre-sinodală. Au publicat chiar și un volum de documente traduse din greacă, deși sinodalii noștri au mers cu propria soluție în documentele Sinodului de la Creta. Și tot pe documente grecești au continuat să vorbească și să aducă mereu injurii ierarhilor.
Ca preot de Ardeal, partea din ortodoxie mereu acuzată de nacealnicii purității ca fiind ecumenistă, disperarea lor mă duce la gândul că greșim grav dacă nu-i ascultăm cu răbdare. Mecanismele unei schisme sunt vizibile și pot afecta Biserica. O fac deja de ani buni, de când s-au născut cuiburi de ortodoxie care mărturisește infailibilitatea unei gândiri împotriva unei Ortodoxii dinamice, alonjată în pretențiile misionare ale unei lumi moderne. Se trece ușor de la democrația opiniei la democrația emoției, opiniile devin convingeri, iar locul dialogului este luat de scandal. Să ne înțelegem. Biserica nu este spațiul democrației indolente și numărul celor care strigă nu este niciodată mai mare decât al celor care se roagă. Meteahna secularistă asumată sub dictonul „e mai ușor să mobilizezi împotrivă decât să aduni pentru” pare să aibă efect. Astfel de atitudini amplifică frica de reacție, dezvoltă valori de intoleranță și violență atitudinală extrem de periculoase. Creștinismul scandalizează ordinea lumii, deseori arătându-ne nedemni de numele și chemarea de creștin.
Funcția critică a credinței este în pericol atunci când lucrării duhovnicești i se substituie violența nesimțirii, contondența îmbrâncelii ca răspuns dat îmbrățișării. Da, una din harismele Duhului Sfânt este bunul-simț. Când se pierde bunul-simț se pierde prezența Duhului Sfânt, oricât de pedagogic ne-ar fi mesajul. Una dintre soluțiile contestatarilor unor documente de la Creta, dacă le vor fi citit, este lepădarea de Ierarhul locului. Mai ales se cere nepomenirea lui la Liturghie. Or, pomenirea o face preotul slujitor, nu poporul, oricât de nedemocratic ar părea. Preotul e hirotonit de arhiereu și slujește din încredințarea Arhiereului, semn fiindu-i Antimisul care se află pe Masa Altarului cu semnătura Episcopului în jurisdicția căruia se află locașul de cult. Sugerăm un scenariu. Nu pomenim pe arhiereul locului că nu ne place semnătura lui pe un act care privește o atitudine de viață, și nu un conținut dogmatic. Atunci, din start, pierdem sensul comunitar al Liturghiei. Tot le plac unora canoanele mai mult decât rugăciunile. Recitind textul Liturghiei, vedem că ea nu există fără Antimis și fără Scaunul cel de Sus. Adică fără Hristos. Celor care vor să slujească unei biserici fără Hristos le stă la îndemână gălăgia, virulența și subiecte de teologie inventată: dacă spunem sau nu „La mulți ani” de Adormirea Maicii Domnului, dacă mâncăm sau nu varză de Tăierea capului Sfântului Ioan...
Desigur că Biserica Ortodoxă Română plătește pentru greșeli de comunicare, bineînțeles că avem nevoie să modificăm atitudini pastorale sau să resuscităm valențele misionare ale Bisericii primare. Cred că presiunea de acum e un lucru trezvitor. Dar în același timp cultivarea vreme îndelungată a mediocrității ca sens al mărturisirii devine extrem de rănitor pentru Biserică. Pentru cel care iubește pe ierarhul său, om în cele din urmă, deci supus ispitei, greșelii și păcatului, lucrurile sunt simple. Ierarhul tău e tatăl familiei tale duhovnicești. 
Te pot durea atitudini, te pot răni acțiuni ale sale, poți să nu înțelegi mecanismele gândirii sale. Dar nu poți înceta să te rogi pentru el. Făcând pomenirea lui, rămâi înaintea lui Dumnezeu rugător. La vremea de cumpănă de acum nu avem nevoie de instigatori ori urâtori. De-ajuns ni-i greutatea lumii în care respirăm. Cred că avem nevoie unii de alții mai mult decât ne închipuim. Decenți, cuminți și înțelepțiți de iubire. Este motivul pentru care am scris rândurile acestea. Din nevoia de pace ziditoare. Vor fi multe de refăcut în relațiile din comunitatea bisericii. Poate că și mai multe în încercarea de a ține societatea civilă aproape de idealurile morale ale Mântuitorului Hristos. Anatematizând și comunicând prin dezacord nu însemnăm nici sarea pământului și nici lumina lumii. Și ce nevoie ar fi de sare duhovnicească și de lumină de limpezire la ceasul de acum.

[Telegraful Român, nr. 33-36/2016, p. 2]

marți, 13 septembrie 2016

A dăruit Mitropolitul Antim Ivireanu un tipar clandestin Bisericii Sf. Nicolae din Șcheii Brașovului?


Întrebarea noastră este sugerată de un document aflat în arhiva istorică din Muzeul Primei Școli, un document din 1722 septembrie 1, constând dintr-o scrisoare a mitropolitului muntean Daniil, adresată tocmai fostului elev al lui Antim Ivireanul, protopopului Radu Tempea din Șchei, prin care atenționa că „popa Sava tipograful ne-au arătat o scrisoare de la molitva ta, întru care scrie pentru meșteșugul tiparului care iaste la popa Ivan de la Făgăraș, pus de Dionisie acolo, cum că ai sili în tot chipul cu multe făgăduințe și prin priatini ți l-au făgăduit cum că-l va da”. Este vorba de un tipar clandestin păstrat de fostul dascăl din Șchei, de dascălul Ivan de la Făgăraș, aflat la acea dată în Muntenia. Ca urmare, mitropolitul Daniil cere categoric „să iei acel meșteșug așa pecetluit de Dionisie …să ni-l trimiți. Popei Ivan – se precizează în continuare în scrisoare – i-am scris că așa socotim că va sili și el, iar pentru episcopul Damaschin, ce au zis că nu-i iaste acolea, că are datorie la Dionisie, cât pentru aceasta dă va avea zapis să-l trimiță aicea... căci tipografia nu a fost aici a lui Antim, nici a lui Dionisie, ci a fost a Domnului (n.n., Brâncoveanu) și a țării și a Mitropoliei și pentru toate acestea pune nevoința să le scoateți și să ni le trimiteți...”. (Arhiva muzeului, Fond „Documente”/ 1 septembrie 1722.)
Citind printre rânduri din document, trebuie să înșelegem că Ivan Făgărășanu primise acest tipar prin îngăduința Mitropolitului Antim Ivireanul pentru a sluji cauza românilor ortodocși din Transilvania. Nu știm ce cărți s-au tipărit cu acest tipar, dar știm că în Șcheii Brașovului în această perioadă apăruseră „clandestin” Calendarele almanah ale dascălului Petcu Șoanu, care au fost interzise de autorități în condițiile în care fusese desființată și Mitropolia Ardealului, subordonând episcopia transilvăneană Karlovițului sârbesc. Atunci a fost interzisă și vechea tipografie din Șcheii Brașovului, în care se tipăriseră calendarele lui Petcu Șoanu. Acest dascăl, hirotonit pentru biserica din Șchei în 14 decembrie 1735, avea să slujească biserica până în 31 mai 1741, când moare, timp în care servea și dăscălia în cadrul școlii din Șchei, unde Ioan Făgărășanu fusese dascăl.
În anul 1737 îl găsim pe Ioan Făgărășanu la Episcopia Râmnicului și în calitate de eclesiarh este trimis de episcopul Climent pentru a sfătui pe românii din Șchei să reziste în fața presiunilor făcute de „Uniație”.
La Academia Română se păstrează un manuscris al lui Ioan Făgărășanu (ms.1159), un „Miscelaneu” terminat în 24 decembrie 1705, care, în cele 580 de pagini, cuprinde și un „Cuvânt funebru”, precum și cunoscuta scriere a lui Grigore Țamblac „Viața lui Vasile cel Nou”, cu mențiunea din subtitlu „Cuvânt de folos celor ce vor citi”, precum și un text din Sfântul Efrem Sirul. O însemnare marginală confirmă prezența manuscrisului în Șcheii Brașovului în 1812, aparținând dascălului șecheian Vasile Nergeș, care a condus școala din Șchei mai mult de 20 de ani, fiind cunoscut sub porecla de „dascălul Lacâhe”.
Apelând la cronicile oficiale ale Brașovului, aflăm alte mărturii, care ne conving de prezența acestui tipar în Șchei.
„1731 – scria cronicarul contemporan, protopopul Radu Tempea II din Șchei – au început a face tipografie Petcu Soanu, dascălul, lucrul, care el nu văzuse nicăiri şi au tipărit nişte calendare în care au pus nişte lucruri a zodiilor, cine când se va naşte cum va fi, care izvod l-au luat de la popa Statie”. (Arhiva muzeului, C.V. 40, f. 60 v.)
Mărturii în plus ne oferă cronicarul german Thomas Tartler, şi el contemporan dascălului şcheian:”Papa Valah… a învăţat să toarne litere latine în matrice de cum arată proba. Nu prea sunt acurate, de aceea rămâne la literele româneşti, astfel dacă litera ar fi mai acurată, d. Sauler şi-ar fi primenit toată tipografia sa prin acest popă”. (Quellen zur Geschichte der Stadt Brasso, 1886-1926, vol. V, p. 227)
Într-un alt pasaj, cronica germană-braşoveană ne oferă amănunte privind tehnologia tipăririi: „un preot valah, cu numele de Petre, aici în Şchei, fără nici o îndrumare, a început să facă tipografie şi să taie litere în plumb, însă nu în mod obişnuit, ci foarte scurt, deoarece le-a lipit pe o scândură şi aşa a tipărit calendarul valah fără ajutorul presei, ci numai cu un vălătuh, deşi acesta e un fel anevoios de tipărit şi întârzietor: totuşi se vede că el era invenţios. El, cel dintâi a tipărit un calendar român pe 3 coale şi vinde exemplarul cu 60 den(ari). După aceea a început să toarne litere, învăţându-l puţin Michael Helzdorfer de la Sauler de aici. A turnat şi litere latineşti care însă nu sunt destul de acurate”.(Ibidem)
Mărturiile de cronică, aparţinând anilor 1731, 1737 şi 1739, confirmă mai puţin conţinutul acestor calendare şi mai mult apreciază ineditul acestei realizări, pentru ca „fără nici o îndrumare, lucru care el nu văzuse, confecţionându-şi un tipar, a editat în mai mulţi ani calendare româneşti”.
Păstrat doar în 2 exemplare, la Academie, ambele cu menţiunea, pe foaia de titlu, a anului 1733, s-a considerat că Petcu Şoanu a tipărit un singur număr, apreciindu-se acest an ca primul an al apariţiei calendarelor româneşti. Or, citit cu atenţie, titlul lasă să se înţeleagă cu uşurinţă că exemplarul din 1733 este o reeditare: „Calendari, acumu românescu, alcătuitu de pre cel sârbescu. Aşezatu-s-au pe limba rumânească ca întru 100 de ani să slujească, ca şi celu slavonescu, întru acestu chipu au fostu, fiind de un mare strologu, la Kievu scosu de un mare muscalu, sau talmacit într-acest chip, precum acum s-au izvoditu. Și precum în izvod am aflatu acumu, în straba noao (s.n.) s-au datu în Braşov, 1733 fev. 20)”. Reproducând foaia de titlu, Emil Micu („Tipografia lui Petcu Șoanul din Șcheii Brașovului și primele calendare în limba română”, în „Cumidava”, an. IV, Brașov, 1970, p. 470) dovedeşte că exemplarul din 1733 nu este primul număr, nu numai pentru că la acest an tipărea „în stamba noua”, dar Radu Tempea, contemporan evenimentelor, îi menţionează apariţia în anul 1731, iar cronicarul german Tartler, de asemenea contemporan, remarcă apariţia sa şi în anii 1733, respectiv, 1739. Deci nouă ani s-au editat aceste calendare în Șcheii Brașovului.
După cum mărturiseşte Petcu Şoanu, a folosit ca izvor un text adus din Rusia. Cronicarul german atribuie procurarea lui de către „popa Statie”, adică Eustatie Grid, protopopul bisericii din Şchei (tatăl grămăticului Dimitrie Eustatievici), care adusese de la Elisaveta Petrovna a Rusiei „un crug de cărţi”, aflate şi azi în Şcheii Braşovului.
Confruntarea textelor de epocă permite istoricului Mircea Tomescu (Calendarele românești, 1733-1830, București, Editura Academiei, 1957, p. 95) să stabilească ca izvor al calendarelor lui Petcu Şoanu” O tipăritură kieviană, care la rândul său era o adaptare după una occidentală, având în conţinut o serie de texte astrologice şi hronologice, în care sunt menţionate date istorice importante din trecutul omenirii, ca invenţia prafului de puşcă, a tiparului” etc. Faptele nu erau cu totul noi, căci cu jumătate de secol înainte, dascălul Costea din Şchei îşi scrise Gromovnicul său, în care includea informaţii similare. (Vasile Oltean, Prima școală românească din Șcheii Brașovului, Brașov, 2013, p. 93.)
Cu siguranţă că Petcu Şoanu, editând în mai mulţi ani calendare, a folosit mai multe izvoare ruseşti, faptă înlesnită, desigur, de protopopul Eustatie Grid, care a fost de mai multe ori la curtea împărătesei Elisaveta Petrovna, când fiul său, Dimitrie Eustatievici, studia la Academia din Kiev, bucurându-se de protecţia împărătesei. Ori, în acel timp circula, la Moscova, Calendarul tipărit în anul 1710, care conţinea sfaturi de sănătate şi boală. De asemenea, circula calendarul rusesc tipărit în anul 1709, din care Petcu Şoanu ia mai ales informaţiile despre „singerare”, „despre boli”. Nu este exclus ca Petcu Şoanu să fi folosit şi calendarele lui Petru cel Mare al Rusiei, intitulate Prognesticon (Mircea Tomescu, op. cit, p. 32), traduse în anul 1698 la Târgovişte din porunca lui Constantin Brâncoveanu.
Bineînţeles că, la început, această nouă iniţiativă a surprins şi, ca atare, în anul 1772, autorităţile locale, nemulţumite de interesul pe care-l stârneau calendarele în popor, au emis, prin decret semnat de Maria Tereza, dispoziţie de sechestrare a cărţilor scrise sub forma unor specii de cronologie, în valahă, calendare date la lumină în Şchei (Gavril Ștrempel, Copiști de manuscrise românești până la 1800, p. 136-137). Probabil că aceasta este cauza rarităţii lor (doar două exemplare la Academie). Aceasta nu înseamnă că nu s-au bucurat de popularitate în epocă, ci dimpotrivă. Ca dovadă sunt numeroasele copii răspândite în toate regiunile ţării. Dintre acestea, menţionăm:
a) Manuscrisul 5454 din Biblioteca Academiei Române, un miscelaneu, constând din 188 file, copiat între anii 1754 şi 1762, de ieromonahul Pahomie, stareţul mânăstirilor Lapos (Bacău), care, alături de calendarul lui Petcu Şoanu, conţine un Gromovnic, un Trepetnic de sămne omeneşti şi o Pascalie.
b) Manuscrisul 3561 din aceeaşi Bibliotecă, constând din 78 f., scris în anul 1773 de dascălul Marcu Romanescu, „fiindu dascălul sau învăţător de copii în satul Brebului, în proţăşulu Poganiciului, fecioru alu preotului Erei Alexie de la sudu Gorjiu de Sus, de pe apa Jiului Romanaescu”. Manuscrisul a circulat şi în Banat, fiind donat Bibliotecii Academiei Române de către Emilian Micu din Vlaicovăţ Banat.
c) Manuscrisul 4655 din Biblioteca Academiei Române constând din 73 f. , tot un miscelaneu, care cuprinde, alături de calendarul din 1733 a lui Petcu Şoanu şi un Gromovnic, un Trepetnic, o Pascalie, o Pravilă de învăţătura năravului şi diverse însemnări, fiind copiat în anul 1786 de către Gavril Galer în Cernăuţi.
d) Manuscrisul I. 2. din Biblioteca „Nicolae Bălcescu” din Iaşi, conţinând 63 f., este copiat în anul 1764 de Mihail Lupşor, cuprinzând, alături de calendarul braşovean, un Gromovnic, Leacuri, Molitvă de friguri.
e) Manuscrisul 1845 din Biblioteca Academiei Române, copiat în anul 1798 de Miron Toachi din Suceava, a fost dăruit Academiei de către Mitropolitul Iosif Naniescu al Moldovei în anul 1894.
f) Manuscrisul 2379 din Biblioteca Academiei Române, conţine 86 f., copiat pentru Mosu Ioan Popa, căpitan de mazili, în anul 1810, de către Iordachi Savu, conţinând, de asemenea, şi alte texte între care Întrebarea înţeleptului cu lumea, a lui Dimitrie Cantemir, Istoria poamelor, Istoria di un părinte şi di ai săi, Istoria di un Domn şi di o slugă, di un bărbat şi di o muiere, şi Pilda di un crai. A aparţinut lui N. Istrati din Rotopăneşti.
g) Manuscrisul 2124 din Biblioteca Academiei Române, este copiat în anul 1796, „în zilile prealuminatului domnu Ţării Moldavascoi, Io Alixandru Ioan Calimach Vodă, la Leat 1796 şi acest calindar – se spune în însemnarea autografă – este a dumnealui coconului Neculai, fiind dumneaei, cocoanei Elenii Sturdza, paharnic”.
h) Manuscrisul 3742 din Biblioteca Academiei Române, copiat în anul 1835 de Alexie Erimia din Banat.
i) Manuscrisul 11 din Biblioteca Academiei Română, filiala Cluj-Napoca, copiat între anii 1733 și 1783 de Mihail Arsenie, gramatic, provenit de la „logofătul George de la Curci”.
j) Manuscrisul V. 15 din Biblioteca „Nicolae Bălcescu” a Universităţii din Iaşi, copiat în 3 noiembrie 1775.
Aceste manuscrise, cât şi altele, au contribuit la lărgirea orizontului cultural al unei categorii de oameni, răspândind cunoştinţele utile pentru această perioadă istorică. Prin conţinutul lor au avut şi o importantă funcţie formativă.
O impresionantă informație privind legăturile pe care marele ierarh, Sfântul de azi, Antim Ivireanu le avea cu românii din Șchei, ne-o oferă protopopul Șcheian Teodor Baran, înscriind la 1710 pe filele unui manuscris inedit „Izvod românesc cu praznice” (ms. 462, aflat în Șchei), următoarea mărturisire: „1708. În vremile ceste de acu, fiind domn Țării Rumânești Io Costantin Voevod, iar în partea de loc a Râmnicului, care iaste Olt, fiind episcope Antim Ivireanul (și vlădică Kir Teodosie) și poftind Sfinția Sa (n.n. Antim Ivireanu) ca să ție școală de învățătură pentru pomană (s.n.) a adus pe dascălul Ivan Făgărășanul, aflându-se dascăli foarte buni (sic!) să fie Sfinției Sale dascăl pentru învățatura școlii Sfinții Sale – mai nainte încă învățând dumnealui copii în școală la Câmpulung, învățând și noi Teodor snă (fiu) pop Florea (n.n. Baran) i (și) Radu snă pop Radu (n.n. Tempea) ot Brașov și altele, deci, mergând dumnealui (Ivan Făgărășanu) la Râmnic – 1708 iunie dni 24, de care lucru și noi dorind ca să afle la sfânta biserica noastră a Brașovului, slujba praznicelor de peste an, românește și Octoihul, am mers și noi la Râmnic și am învățat slujba văscreseniei cu canoane cu tot românește și iar ne-am apucat a învăța la slujbele praznicelor de peste an și am învățat până la slujba Sfântului Mucenic Dimitrie – iar pristăvindu-se (murind) Kir Teodosie, mitropolitul Ungrovlahiei…1709 febr. 21, au mutat în scaunul Mitropoliei Țării Rumânești pre părintele Kir Antim (Ivireanul) să fie mitropolit Țării Rumânești – după aceia poftind iar Sfinția sa și mai mult cu îndemnarea orășanilor Câmpulungului, s-au dus iar dumnealui, dascălul Ivan aici în orașul Câmpulungului în școala domnească (s.n.) să învețe de pomană copii, iar cu toată purtarea de grije și cheltuiala părintelui Kir Antim (Ivireanul), mitropolitul Ungrovlahiei (sic!), așijderea iarăși noi cei ziși mai sus fiind merși acasă la Brașov, 1709 iun. 15 iarăși ne-am întors în Câmpulung și am învățat de unde lăsasem, până la sfârșit, cu cheltuială a părinților noștri și întru pomana Sfinției Sale, Părintele Kir Antim, mitropolitul Țării Românești – neplătind învățătura noastră nimeni, nimic–și mai mult întru iubirea ostenelii dumisale, dascălului nostrum Ivan snă Stâncă Cristea de la Făgăraș…pis (am scris) văliat 1710 mai 17”.
Deosebita mărturisire ne îngăduie să descifrăm realități necunoscute:
l. O „Școală de pomană” (gratuită), înființată de Sfântul Martir Antim Ivireanul la Râmnicu Vâlcea în anul 1705, pentru care aduce din școala domnească de la Câmpulung Muscel „ca dascăli foarte buni”, pe Ivan Făgărășanul, care „mainte încă învățând copii la școala de la Câmpulung”.
2. O a doua „școală de pomană” este înființată tot de marele ierarh, Sfântul Martir Antim Ivireanul la Câmpulung în anul 1708, tocmai în anul în care avea să fie acceptat de voievodul Costantin Brâncoveanu ca mitropolit al Țării Românești, iar dascăl este tot Ivan Făgărășanul, „cu îndemnarea orășenilor Câmpulungului”, care cu siguranță îl apreciau, având să învețe „de pomană copii, iar (n.n. din nou) cu toată purtarea de grijă și cheltuiala părintelui Chir Antim”.
3. La această „școală de pomană” erau acceptați și elevi ardeleni, care erau pregătiți pentru a putea depăși vremuri tulburi pricinuite de „Uniație”, atât de puternic implantată de autoritățile din Transilvania. Aceștia învățau la Râmnic „slujba vascreseniei cu canoane cu tot rumânește”, iar la Câmpulung „de unde lăsasem, până la sfârșit, neplătind pentru învățătura noastră nimărui nimic” – mărturisea copistul, recunoscând contribuția jertfelnică a marelui ierarh. Între cei care învățau, după cum reiese din însemnarea citată, se număra și Radu Tempea II – viitorul cronicar din Șcheii Brașovului (1691-1742), component al unei familii de protopopi cărturari din Șchei, autor al „Istoriei Sfintei Beseareci a Șcheilor Brașovului” (manuscris de la 1742 păstrat în muzeul școlii), traducător al unui monumental „Tâlc de Evanghelii, după Teofilaht al Bulgarilor (aflat tot în muzeu), dascăl și la școala din Șchei, hirotonit la 1716 de Antim Ivireanu pentru biserica din Șchei. Cel de al doilea elev al școlii muntene, Teodor Baran, autorul însemnării, fiul protopopului Florea Baran din Șchei, care, după absolvirea școlii din Câmpulung funcționează și el ca dascăl al școlii din Șchei, coleg de catedră cu Radu Tempea II și apoi hirotonit de același ierarh, slujind sfânta Biserică din Șchei, copiind vechiul catastif în care se consemnau valorile bisericii (cărți, odoare, obiecte de cult etc). Îndeplinește totodată misiuni diplomatice la curtea voievodului Grigore Ghica al Moldovei, de la care obține hrisov de danie pentru românii din Șchei (12.000 aspri anual). Vechiul catastiv al bisericii ne asigură că Teodor Baran „multe cărți au scris, întorcându-le (n.n. traducându-le) de pe sârbie (n.n. slavă) pre romaine”. Dintre acestea n-am aflat decât manuscrisul prezentat mai sus. Un alt catastif de la 1713 menționează însă „un Minei scris cu mâna de popa Teodor snă pop Florea Baran cu slujba sfinților ce să prăznuiește peste tot anul și al praznicelor”, iar un alt catastif menționează: „părintele Teodor Baran a copiat un Minei cu praznicele rumânește și unul cu alte slujbe, un Octoih și altul pentru săptămână” (pentru amănunte v. Vasile Oltean „Prima școală românească din Șcheii Brașovului”, Ed. Typo Moldova, Iași, 2009, p. 155-165).
4. Însemnarea de mai sus are meritul de a stabili prezența la cele două școli „de pomană”, înființate de Mitropolitul Martir Antim Ivireanul a necunoscutului dascăl Ivan Făgărășanul, fiul negustorului făgărășean Stâncă Cristea. Din 1705, pentru trei ani conduce școala de la Râmnic, unde marele ierarh desfășura o bogată activitate tipografică. După 1708, când ierarhul Antim se stabilește la București, dascălul Ivan Făgărășanul revine la Câmpulung, cu siguranță la îndemnul ierarhului, și conform însemnării, încă se mai găsea acolo la 1710. Nu cunoaștem ce s-a întâmplat apoi, dar documentul din 1 septembrie 1722, consemnat mai sus, constând dintr-o scrisoare a mitropolitului muntean Daniil, adresată lui Radu Tempea, tocmai fostului elev al lui Ivan de la Râmnic și Câmpulung, confirmă pe deplin prezența acestei tiparnițe în Șchei.
Împrejurări fericite fac să descoperim recent „Izvodul” calendarului tipărit în Șchei de Petcu Șoanul cu tiparul dăruit de Mitropolitul Antim Ivireanu. Constând din 70 de pagini, nenumerotate, format 11×18 cm., strânse în 5 caiete nenumerotate, a 8 file (ultimul caiet doar din 4 file), supracopertat în piele, manuscrisul (expus azi în muzeul școlii) se păstrează în condiții destul de bune. După fila de titlu, urmează o cronologie a istoriei lumii (de la potop, de la zidirea monarhiei Babilonului), iar începând cu fila 3 se redau tabele cronologice cu zodiacuri pentru diferite planete („învățătura plantelor”), începând cu planeta Saturn, continuând cu planeta Jupiter (f. 11), Marte (scris Mars, f. 20), Soarele (f. 27), Mercur (f. 41), Luna (f. 48). Începând cu fila 55 se prezintă „altă învățătură”: „Pentru semințe arătare” cu deosebite îndrumări privind cultivarea ogorului. În continuare se oferă „spre știință”: „ce zi și ce ceas stăpânește” fiecare planetă în parte (f. 65), precum și „Arătare pentru ceasurile zilei și a nopții, ce planetă, ce ceas stăpânește și ce putere are” (f. 66), pentru ca în final să se ofere un tabel care permite cititorului „la aceste 6 planete să caute în care ceas, ce-i bine a lucra sau a face și a căuta” (f. 69.). Interesantă este și foaia de titlu, care comportă mici diferențe față de foaia de titlu a calendarului tipărit: „Caliundariu acum întâe rumănesc, așezat de pre cea sărbească pre limbă rumănească pre o sumă de ani, că și cel slovenesc într-acesta chip au fost, fiind de un astrolog la Kiev scos, de un mare dohtor muscal, s-au tălmăcit într-acesta chip, acum izvodit. Și precum am aflat într-acee limbă noao s-au dat în Brașov, fevruar 20, 1733”. Remarcăm în manuscris exprimarea mai greoaie, care avea să fie corectată în textul tipărit. Manuscrisul folosește ca forzaț două file dintr-un text coresian încă neidentificat, acesta făcând obiectul cercetării ulterioare. Mulțumim senatorului Nicolae Vlad Popa, care a creat posibilitatea financiară de achiziționare a acestui manuscris, care ne-a fost adus la muzeu, spre identificare, de o profesoară foarte în vârstă, găzduită la Azilul de bătrâni, și care, din modestie, refuză să-i facem public numele.
Pr. prof. dr. Vasile Oltean

Activitatea Sf. Ierarh Antim Ivireanul în tiparniţa de la Râmnic


Activitatea culturală a gravitat, începând cu secolul al XVIII-lea, în jurul tiparniţei de la Râmnic, unde marii cărturari ai timpului au contribuit din plin, prin cuvintele zămislite, „la strălucita opera de păstrare, de înaintare în frumuseţe a graiului naţional şi unificare a conştiinţelor româneşti” [Dumitru LAZĂR, Costea MARINOIU, Petre MATEIESCU, Catalogul preliminar al colecţiilor de carte veche din judeţul Vâlcea, Rm. Vâlcea, 2001, p. 382]. Împrejurul acesteia s-au format monahi-cărturari, copişti, tipografi, grămătici, care au transcris sau tipărit în slavonă şi, apoi, în româneşte, cărţile fundamentale de cult, scrierile patristice etc., care au circulat nu doar în ţările române, ci în întreaga lume ortodoxă. Prin tot ce s-a realizat aici cu trudă şi migală, prin valorile culturale răsărite, prin eleganţa literelor şi calitatea traducerilor, putem vorbi, pe drept cuvânt, despre o adevărată „capitală a tipografilor”, care s-a plămădit în aşezarea de pe malul bătrânului Alutus, după cum ne încredinţează Nicolae Iorga [Nicolae IORGA, Tipografia la români, în: „Almanahul graficei române”, Craiova, 1930, p. 50]. Este meritul de neuitat al meşterilor tipografi, dar mai ales al Sfântului Ierarh Antim Ivireanul.
Om de carte, apreciat de contemporani, „egumenul chir Antim de la Snagov”, ales, la 16 martie 1705, episcop al Râmnicului, a înfiinţat aici o tipografie – prima în oraş –, care, cu mici întreruperi, a funcţionat pe lângă scaunul episcopal până aproape de zilele noastre.
Făcută „nu atât din veniturile casei, cât din sudorile feaţei mele” [† Atanasie MIRONESCU, Sfânta Episcopie a eparhiei Râmnicului Noului Severin în trecut şi acum, Bucureşti, 1906, p. 91], după cum declara însuşi ierarhul, cu o parte din utilajul românesc şi grecesc folosit la Snagov, tiparniţa a fost instalată în partea de miazăzi a oraşului, sub dealul Capela, unde se mai păstra încă în fiinţă în 1880, sub numele de „casa tipografului”. Aici, „singurul Vlădică de mai multe ori artist” [† FIRMILIAN, mitropolitul Olteniei, 250 de ani de la moartea mitropolitului Ţării Româneşti Antim Ivireanul Cuvânt de pomenire a lui Antim Ivireanul mitropolitul Ţării Româneşti, în: „Mitropolia Olteniei”, an XVIII (1966), nr. 9-10, p. 764 (se va cita MO)], cum îl descrie istoricul bisericesc Nicolae Dobrescu, a tipărit, în mai puţin de trei ani, nouă cărţi, dintre care trei greceşti, trei slavo-române şi trei româneşti, meşter tipograf fiind Mihail Ştefan Iştvanovici, ucenicul său. Apărute în condiţii grafice deosebite, aceste tipărituri se remarcau îndeosebi prin calitatea tipografică şi aspectul grafic interesant, fiind „legate trainic, în piele peste tot, folosind tăblii masive, cu un dichis decorativ, presat cu fier sec, dar cald, dispunând de fileturi şi ştrempeluri specifice” [Costea MARINOIU, Istoria cărţii vâlcene, secolele XVII-XVIII, Craiova, 1981, p. 44].
Considerând că „slăvitul meşteşug al tipografiei să nu fie folosit împotriva Bisericii şi Legii; ci pentru folosul ţării”, „talentatul tipograf […] cărturar cu o largă cultură teologică şi umanistă” [Prof. A. F. NICOLESCU, Prof. Gh. RĂDULESCU, La 275 de ani de la înfiinţarea tipografiei râmnicene: Rm Vâlcea, vechi centru tipografic, în: MO, an. XXXII (1980), nr. 3-6, p. 487] a socotit că este bine ca prima carte scoasă de noua sa tipografie să fie Tomul bucuriei (1705), imprimată cu cheltuiala patriarhului Dositei al Ierusalimului. Apariţia acestei lucrări de dogmatică, în limba greacă, de aproape 800 de pagini, îndreptate împotriva romano-catolicilor, care încercau să dezbine Ortodoxia în Transilvania, îl face pe Gabriel Ştrempel să presupună că a început să fie tipărită înaintea aducerii tipografiei la Râmnic. Sub îndrumarea sa, „episcopia de Râmnic începe să-şi asume o misiune pe care o va exercita multă vreme: «punct» de sprijin pentru ortodocşii români din Transilvania, loc al producerii şi difuzării (dincolo de Carpaţi) al cărţilor atât de necesare” [Dan Horia MAZILU, Introducere în opera lui Antim Ivireanul, Bucureşti, 1999, p. 31; Dumitru LAZĂR, Forţa iradiantă a cărţii vâlcene, în „Studii Vâlcene”, VIII, 2003, p. 383 (se va cita SV)].
În acelaşi an, 1705, a mai tipărit o mică lucrare originală, în limba română, cu profil pastoral-liturgic, cu titlul Învăţătură pe scurt pentru taina pocăinţii, necesară duhovnicilor în scaunul spovedaniei. Difuzată tuturor preoţilor, lucrarea menţionează că oamenii s-au depărtat de Dumnezeu şi s-au făcut robi ai păcatului, deoarece sunt inculţi şi neinstruiţi, „pentru că nu iubim să cetim şi să învăţăm carte […] Că omul carele nu ştie carte să citească Sfânta Scriptură şi cărţile beserecii noastre şi sfintele pravile […] să asamână cu dobitoacele cele necuvântăreţe, carele nu ştiu ce face de vreme ce n-au minte”. Cât priveşte duhovnicii, aceştia trebuie să îndeplinească neapărat câteva cerinţe impuse de legile Bisericii: să fie în vârstă, să se bucure de o bună reputaţie, să fie cărturar şi „să priceapă sfintele cărţi şi canoanele” [Dr. Gabriel ŞTREMPEL, Din activitatea lui Antim la Episcopia Râmnicului, în: Episcopia Râmnicului 500 de ani de la înfiinţare (1503-2003), Rm. Vâlcea, 2005, pp. 319-321].
Aplecat spre o rodnică activitate tipografică, în 1706 a mai publicat două cărţi în limba greacă, purtând titlul: Cuvânt la patima Domnului, lucrarea lui Gheorghe Maiota, şi Cuvânt panegiric la Sfântul Niculae, rostit de Radu, fiul lui Constantin Brâncoveanu, în amintirea lui Preda Brâncoveanu. Probabil în 1707, tipografia de la Râmnic a tipărit traducerea românească a cuvântării lui Gheorghe Maiota, având următorul titlul: Cuvânt la mântuitoarea patimă a Domnului nostru Iisus Hristos. [Niculae ŞERBĂNESCU, Strădanii…, pp. 730-731]
Conştient de misiunea sa printre credincioşii de neam român, care ascultau slujbele în slavonă, ierarhul a scos de sub teascuri şi câteva lucrări menite să ducă la triumful deplin al limbii române în biserică. Pentru început, el a continuat vechea tradiţie de editare a unor cărţi bilingve, cu îndrumările tipiconale, lecturile biblice şi sinaxarul în româneşte, iar cântările şi rugăciunile în slavoneşte. Astfel, în mod deosebit reţin atenţia: Antologhionul (1705), o carte cu slujbele din Mineie, pentru vecernia de sâmbătă seara şi utrenia de duminică, Octoihul mic (1705) şi Slujba Adormirii Născătoarei de Dumnezeu cu paraclisul (1706) [Pr. Acad. Mircea PĂCURARIU, Tiparul în Biserica Ortodoxă Română, Sibiu, 2016, p. 98].
Paralel cu acestea, a iniţiat şi tipărirea unor cărţi liturgice numai în româneşte. Astfel, în 1706, a tipărit Evhologhion sau Molitvelnic, în două volume distincte: primul era de fapt un Liturghier (îl va fi cunoscut pe cel tipărit de protopopul Ioan Zoba din Vinţ, din 1687), iar al doilea, Molitvelnicul propriu-zis, ambele reprezentând primele ediţii româneşti în Muntenia.
Tradus tot de Antim după ediţia grecească a lui Nicolae Glykis, editată la Veneţia în 1691 [Mircea PĂCURARIU, Tiparul…, p. 99], Molitvelnicul a rămas cel mai complet din literatura religioasă – păstrat şi reeditat –, cu modificările impuse de scurgerea timpului, până în zilele noastre. [Gabriel ŞTREMPEL, Din activitatea lui Antim…, p. 317] Impresionat de măreţia acestui pionier al limbii vechi româneşti, profesorul Dan Horia Mazilu remarcă faptul că „Antim Ivireanul […] n-a fost un «deschizător de drum» în prefacerea în româneşte a textelor liturgice. El a fost însă, categoric, veritabilul performer în acest plan. Contribuţia lui la desăvârşirea limbajului românesc este covârşitoare”. [Dan Horia MAZILU, Introducere…, p. 178; Prof. Dr. Ioan St. Lazăr, Semnificaţia anilor de păstorire la Râmnic pentru viaţa şi opera Sfântului Antim Ivireanul, în: Episcopia Râmnicului. Prea Sfinţitul Gherasim Cristea, Episcopul Râmnicului la 90 de ani, Rm. Vâlcea, 2004, p. 296]
În felul acesta, tipărirea cărţilor sale a dus la desăvârşirea procesului de românizare a slujbelor bisericeşti şi făurirea unei limbi liturgice folosită până azi. Pe bună dreptate, se poate spune că prin cărţile româneşti date la lumină, începând de la Râmnic, Antim „a pus temelia vechii noastre limbi bisericeşti”. Cu alte cuvinte, el este „adevăratul creator al limbii liturgice româneşti”, pentru că de atunci încoace, textul lor a rămas aproape neschimbat, eliminându-se, în timp, doar anumite cuvinte cu înţeles „regional” sau ieşite din uz [Mircea PĂCURARIU, Episcopia Râmnicului 500 de ani de existenţă 1503-2003, Drobeta Turnu Severin, 2003, pp. 24-25]. Deşi a întreprins o acţiune similară celei iniţiate de mitropolitul Dosoftei, limba folosită de el este superioară faţă de cea a ierarhului moldovean, chiar celei pe care o va folosi mitropolitul Veniamin Costachi al Moldovei peste mai mult de un secol [Mircea PĂCURARIU, Cultura…, p. 135], deoarece el o „dezbracă de topica frazei străine în care o încătuşaseră cărturarii de mai înainte” [Niculae ŞERBĂNESCU, Strădanii…, p. 762]. În patria de adopţie, va ajunge „cu anii, iar mai ales cu o stăruinţă neînduplecată […] să vorbească şi să scrie o limbă, poate cea mai frumoasă dintre a tuturor cărturarilor ţării’’, remarca în februarie 1956, Mihail Sadoveanu [Gheorghe PÂRNUŢĂ; Nicolae ANDREI, Istoria cărţii, presei şi tiparului din Oltenia, Craiova, 1994, p. 92, nota 5].
Ceea ce a lăsat posterităţii ne arată că avem în faţă un ierarh înţelept, cu alese însuşiri de păstor, predicator şi cărturar, care n-a cruţat nicio osteneală pentru luminarea credincioşilor săi. Se poate afirma că „între ceilalţi învăţaţi, mulţi, care au făcut gloria «monarhiei culturale brâncoveneşti», hipermitropolitul – cum l-a numit Nicolae Iorga – a fost de departe cea mai preţioasă nestemată în coroana Brâncoveanului” [Dan Horia MAZILU, Introducere…, p. 13]. Prin tiparniţa şi cărţile tipărite la Râmnic, cât şi prin înfiinţarea unei şcoli româneşti, gratuită pentru copii, a înnobilat oraşul, pregătindu-l, într-un timp destul de scurt, să devină în secolul al XVIII-lea „capitală a tipografilor”. Aşa se explică de ce, de sub teascurile tipografiei din Râmnic, au ieşit, până în 1827, 157 de cărţi cunoscute până în prezent [A. F. NICOLESCU, Prof. Gh. RĂDULESCU, La 275 de ani…, p. 487; Dan Horia MAZILU, Introducere…, p. 187. („Cunoaşterea limbii române este uimitoare la Antim”, afirma G. Călinescu)].
Activitatea de la Râmnic avea să-l ducă pe treapta cea mai înaltă a ierarhiei bisericeşti, în scaunul de mitropolit al Ungrovlahiei, unde va desfăşura, vreme de peste opt ani, o muncă la fel de prodigioasă, tipărindu-se cu binecuvântarea lui peste 60 de cărţi. Nu este exclus ca el să fi dus instalaţia tipografiei la Târgovişte, deoarece după plecarea sa din oraşul de la poalele dealului Capela, nu se mai găseau aici nici teasc, nici tipograf, care să dea noi tipărituri, după cum susţin cercetătorii. [Barbu TEODORESCU, Circulaţia vechii cărţi bisericeşti – Contribuţii la un catalog cumulativ, în: BOR, an. LXXIX (1961), nr. 1-2, 1961, p. 17].
Pr. Dr. Laurenţiu RĂDOI