Motto

„Ziarul nostru a făcut totdeauna, dela întemeere până astăzi, şi va face şi în viitor politică de apropiere, de înţelegere, de aplanare a divergenţelor [...] Întemeetorul ziarului nostru, Marele Şaguna, ne-a îndemnat şi ne-a impus să facem politica aceasta, singură corespunzătoare puterilor noastre”

luni, 18 aprilie 2016

Misiunea Bisericii azi: raportul între teologie și cultură

Ciprian Iulian Toroczkai


În perioada ce a urmat căderii comunismului în România, Biserica a evitat implicarea în polemici culturale. Unii intelectuali au văzut în acest fapt un semn de indiferență sau chiar de slăbiciune. Departe de a reprezenta o neadaptare la noile realități, Biserica a înțeles însă să-și ducă misiunea ei în conformitate cu valorile perene ale Evangheliei. Nu a fost vorba de o atitudine negativă față de cultură, ci de o valorificare a acesteia prin mijloace conforme cu spiritul creștin. În fapt, imediat după 1990, unii teologi au subliniat importanța unui raport deschis, bazat pe dialog, între clerici și intelectuali, exemplul cel mai concludent fiind cel al Pr. Ion Bria.
Raportul credinţei cu postmodernitatea ridică şi problema ambiguităţii „întoarcerii religiosului”, adică acea căutare a unui răspuns la întrebarea fundamentală: va fi secolul XXI religios sau umanist? În fapt, orice polemică în jurul caracterului „religios” al secolului ce începuse, poate fi considerată inutilă, de vreme ce toate Bisericile au iniţiat noi proiecte de evanghelizare pentru a înfrunta secularizarea sau descreştinarea societăţii în epoca actuală.
Fiecare epocă istorică a pus probleme specifice credinţei. Totuşi lumea noastră oferă credinţei creştine posibilităţi noi, care trebuie descoperite graţie discernământului critic, a „seminţelor” Verbului, prezente între „buruieni”, precum căderea multor mituri ca acela al progresului aducător de fericire prin intermediul dezvoltării ştiinţei şi tehnicii, acela al raţiunii iluministe, acela al ideologiilor totalitare. Aceste mituri deveniseră „religii secularizate” şi aspirau să ia locul credinţei creştine. Dispariţia lor lasă un sentiment de gol şi de dezorientare. Aceste mituri se forţau să acrediteze ideea conform căreia creştinismul este un reziduu al trecutului, depăşit definitiv de progres, o religie mitică şi iraţională, neiluminată de Raţiune, o negare a marilor Forţe ale Naturii şi ale Istoriei, precum Rasa, Naţiunea, Proletariatul, Spiritul războinic şi Lupta de dominare.
În lumea postmodernă, celui care se întreabă asupra sensului vieţii lui şi a sensului istoriei, privind la viitor îngrozit, aceluia credinţa creştină i-L prezintă pe Iisus Hristos ca pe Acela Care, cu moartea şi Învierea Sa, dă sens – nobil şi grandios – întregii existenţe umane. Ca exemplu concludent, este afirmată lupta Bisericii contra neognosticismului prezent în lumea contemporană. În general, gnosticismul are o viziune ciclică asupra lumii, iar istoria şi cultura trebuie să se înscrie acestei ciclicităţi naturale şi imanente. Curentul new-ageist tocmai această ciclicitate o afirmă, depărtându-i pe creştini de la perspectiva eshatologică pe care ne-a adus-o Hristos, perspectivă pe care – în contextul diferitelor alternative postmoderniste – nimeni nu ar trebui să o poată interzice, propunând o altă viziune despre însuşi conceptul de religie (I. Bria 2002:59).
Pentru Biserica Ortodoxă, „provocarea modernităţii” presupune în mod necesar „redresarea hermeneuticii teologice”, deoarece această provocare are nevoie de explicaţii şi clarificări pe care numai teologia le poate face. În special învăţământul teologic trebuie să fie adaptat în funcţie de mutaţiile lumii contemporane; se cere o mai mare atenţie unor noi direcţii, de natură pastoral-vocaţională (cultivarea vocaţiei şi a misiunii), didactică (cultivarea competenţei teologice) şi educaţional-culturală (sintaxa dintre teologie, societate, cultură, civilizaţie).
Raportul dintre cultură şi credinţă reprezinta în gândirea Părintelui Bria o problemă misionară critică pentru viitorul creştinismului în Europa; vizată era atât partea ei centrală şi răsăriteană, care a cunoscut ateismul militant, ofensiv, agresiv, ce a scos în mod intenţionat religia din sfera intelectuală şi educaţională, cât şi partea ei apuseană, care era marcată de un secularism latent, subtil, perfid, ce urmărea în mod sistematic, în numele unei societăţi „laice”, despărţirea Bisericii de stat nu numai administrativ, ci şi valoric (I. Bria 1993:214).
Făcând o evaluare a situaţiei din România deopotrivă în perioada comunistă şi în perioada imediat post-comunistă, teologul misionar român expunea principalele caracteristici ale acestor perioade, pentru ca apoi să extragă câteva linii directoare în ceea ce priveşte acest raport al credinţei şi culturii. În perioada comunistă, influenţa religiosului asupra culturii a fost foarte limitată. Chiar dacă era proclamată oficial, libertatea religioasă era strict limitată la sfera individuală, sau cel mult a familiei şi a parohiei. Misiunea şi educaţia creştină erau interzise Bisericii, care nu avea dreptul să se manifeste la nivel social, ci doar să-şi rezume lucrarea la exercitarea cultului. În acea perioadă, „patrimoniul cultural, artistic, literar, de inspiraţie creştină, a fost ignorat şi interpretat în mod fals. S-a impus o exegetică falsă a monumentelor istorice, în special a frescelor de pe bisericile din Bucovina şi Moldova. (...) Prin distrugerea a 30 de biserici din Bucureşti, monumente istorice şi de artă, dar şi centre de evlavie şi de educaţie creştină, puterea politică a urmărit în mod intenţionat să şteargă amprentele creştine din capitala ţării” (Ibid., p. 215). Negarea sistematică a religiei, marcată prin restricţii de tot felul la nivelul practicii şi mărturisirii publice a credinţei, nu a putut însă să distrugă fondul religios al poporului român.
Prăbuşirea comunismului a deschis calea unei noi realităţi socio-istorice. Acum, o sarcină importantă este de a face din Biserică „un interlocutor valabil al societăţii române în problemele de fond ale culturii şi eticii umane”. (Pr. Bria nu se sfia chiar să folosească un termen teologic consacrat pentru a descrie noua realitate a raportului dintre Biserică şi societate: „sinergie”.) Punctul de plecare este însă unul dificil. Sunt dificultăţi care nu pot fi depăşite decât printr-o interpretare critică a moştenirii spirituale, precum şi prin redactarea unui plan de lucru pentru viitor. Astfel, pe de o parte, Biserica nu trebuie să-şi nege elementele tradiţiei sale (credinţe, instituţii, moravuri, simboluri, practici culturale etc.), dar nici să-şi recupereze trecutul în numele unei ideologii sau puteri politice. Celebrarea şi cinstirea trecutului nu trebuie să se facă în detrimentul experienţelor contemporane ale credinţei, în antiteză cu formele de cultură creştină din epoca prezentă.
Principala sarcină a Bisericii rămâne, aşadar, edificarea unei culturi creştine. Aceasta este definită ca „exprimarea Evangheliei şi a credinţei creştine în gândirea intelectuală (filosofie), în manifestarea artistică (poezie, artă, muzică), în organizarea socială (etică, moravuri), în viziunea istorică (regim politic, formă de stat)”. Tot despre cultura creştină se mai spune că este „tot ceea ce dă identitate unei comunităţi umane, prin fidelitate faţă de origini şi deschidere faţă de viitor. Ea rodeşte din întâlnirea – critică şi profetică – dintre Evanghelie, care se transmite (ea însăşi rezultată din confluenţa dintre mesajul revelat şi cultura timpului, moştenită mai ales din surse biblice), şi formele de exprimare ale societăţii, forme hrănite de diverse forţe. Ea ia forma unui patrimoniu spiritual, metaforic şi istoric în acelaşi timp, în jurul căruia se definesc identitatea şi continuitatea unei familii, unei persoane, unei comunităţi, unei naţiuni” (Ibid. p. 218-219).
Din punct de vedere al conţinutului, cultura se deosebeşte de credinţă, şi ambele de teologie. Cu toate acestea, cultura, credinţa şi teologia formează un tot coerent. Acest fapt este evident în cult, cel care oferă mediul pentru unitate spirituală şi integrare culturală şi constituie un mijloc real de extindere a activităţii misionare a Bisericii. Acest proces este unul de transfigurare, care îmbracă un dublu sens: pe de o parte, transformarea credinţei în cultură, pe de altă parte, transformarea şi sfinţirea culturii prin Evanghelie (I. Bria 2000a:84; I. Bria 1995:151 ș.u.). „Cultura creştină afirmă mai presus de orice conexiunea istorică a divinului cu umanul, şi este ecoul, interpretarea acestei conexiuni istorice. Pe de o parte, ea crede în transcendenţa lui Dumnezeu, sursa existenţei şi a eticii; pe de altă parte, ea mărturiseşte că divinul a intrat în istorie, că deci e vorba de o transcendenţă revelată, întrupată. Spaţiul metafizic şi spaţiul mioritic se întrepătrund în dimensiunea istorică a lui Hristos şi a Bisericii” (I. Bria 1993:219).
Cele afirmate mai sus constituie baza teologică a recunoaşterii consistenţei şi valorii creaţiei, a umanului, a materiei. Finalitatea fiind transfigurarea lumii, Revelaţia creştină nici nu degradează materia, nici nu distruge produsele naturale şi umane. Un frumos proverb românesc este citat de Ion Bria: „omul sfinţeşte locul”. Acest proverb presupune relaţia indisolubilă a creaţiei, a mediului înconjurător, cu omul; acesta din urmă o marchează cu imaginaţia şi tehnica sa, o integrează într-o logică a sfinţeniei şi a conservării. Cultura creştină recunoaşte, aşadar, diversitatea lumii şi a contextului istoric, dar şi universalitatea ce se reflectă din diversitate.
Optimismul ce se degajă din viziunea creştină asupra destinului omului şi al cosmosului, nu este sinonim însă cu utopismul. Cu toate că divinul s-a unit cu umanul, „istoria actuală nu poate să evite păcatul, această sincopă existenţială. Istoria, ca şi spiritualitatea, nu e ca un urcuş continuu, ci ca un parcurs marcat de suişuri şi coborâşuri”. Păcatul se manifestă şi ca o profanare a creaţiei, o smulgere a omului din mediul înconjurător în diverse moduri: prin schimbarea câmpurilor agricole în terenuri industriale şi militare, prin poluarea solului şi apelor, prin aglomerarea populaţiei în blocuri colective, imorale şi inestetice (Ibid., p. 220).
Una dintre principalele întrebări la care trebuie găsit răspuns este aceasta: Cum se transmite Revelaţia lui Dumnezeu în istoria unui popor şi cum o modifică, cum se respinge această Revelaţie? Iarăşi, Părintele Bria se referă la cazul concret al Ortodoxiei româneşti, ca un caz de la care pornind se pot extrage câteva reguli generale.
În cazul poporului român, cultura creştină exprimă şi întreţine sentimentul de fidelitate faţă de origini. Există la ei forme de tradiţie creştină ce au devenit adevărate instituţii comunitare, sociale (de exemplu adunarea liturgică, sărbătorile, procesiunile sau hramurile bisericeşti). Înseamnă că românii şi-au creat tradiţii permanente în care se recunosc, un mod de viaţă propriu care reflectă identitatea lor. Canonizarea Sfinţilor Români, făcută la 20-21 iunie 1992, ar reflecta tocmai faptul că „credinţa lucrează efectiv în viaţa oamenilor şi, prin ei, schimbă istoria unei naţiuni” (Ibid., p. 220-221).
Regula generală este că Biserica nu încreştinează societatea prin forţă sau prin decrete, şi chiar atunci când porţile societăţii se închid, deoarece cetăţenii ei nu doresc să audă adevărul, ei îi rămâne calea mărturisitoare, profetică. „Cultura creştină nu este un scop în sine – precizează Pr. Ion Bria. Ea este opera tuturor creştinilor, dar nu pentru o instituţie şi interesele ei, ci pentru Iisus Hristos şi misiunea Lui în lume. Ea este un instrument de căutare şi descoperire a adevărului, a adevărului unul şi universal, în fiecare epocă istorică”. Desigur, în acest proces de „încreştinare” (Pr. Bria va utiliza, cu alt prilej, termenul de „inculturaţie”), de sfinţire a unei culturi, există şi elemente distructive ce trebuie să fie respinse. „Opţiunea pentru iubire şi adevăr este fundamentală pentru cultura creştină care modelează societatea. Tocmai de aceea, cultura creştină are o valoare simbolică pentru toţi, şi nu un scop elitist. (...) Lumea toată, fără excepţie, are nevoie de această speranţă” (Ibid. p. 221).
Exemplul Ortodoxiei româneşti nu reprezintă un caz izolat în istoria creştinismului. Dimpotrivă, este un caz paradigmatic. Un alt exemplu la care apelează Părintele Bria este cel al creştinătăţii orientale (ne-calcedoniană: Bisericile: Armeană, Coptă-Egipteană, Etiopiană, Siriană, Indiană). Afirmând că „noi avem nevoie de sfinţi locali, nu de misionari străini”, orientalii şi-au precizat puternica orientare evanghelică, care are mai multe explicaţii: ei „au reuşit să scoată definiţia Bisericii din termenii dreptului canonic şi să o descrie folosind cu precădere limbajul biblic şi liturgic; au reuşit să dezlege eclesiologia de o cultură dominantă (calendar, limbă liturgică, instituţii), adoptând cultura autohtonă a unei Biserici locale; s-au concentrat asupra sfinţeniei sau calităţii vieţii creştinilor, în care au găsit cea mai eficace metodă misionară” (I. Bria 2000b:8).
Importanţa exemplului Bisericilor Orientale survine din aceea că ele au reuşit să se desprindă de cultura dominantă bizantină. Prin exercitarea funcţiei inculturaţiei, s-a reuşit desprinderea faţă de un dogmatism retoric, autoritar. De asemenea, s-a putut constitui o Biserică locală cu un nou model de relaţie între Evanghelie şi o anumită cultură specifică. Acest fapt se cere continuat şi în viitor, căci pătrunderea Ortodoxiei în ţările asiatice şi africane (Australia, Indonezia, Japonia, Coreea, Kenya, Tanzania, Uganda, Ghana etc.) reclamă chiar mai mult decât acomodări culturale şi lingvistice (traducerea Liturghiei) sau de ordin administrativ şi disciplinar (organizarea diocezelor, formarea preoţilor, transferarea conducerii eparhiilor în seama episcopilor autohtoni). De exemplu, riturile locale capătă aici mai multă importanţă decât cele bizantine, dependente de „simfonia” politică în care funcţiona o comunitate creştină recunoscută în Imperiul Roman; cultul cosmic acoperă cultul imperial, dezvoltându-se o spiritualitate doxologică în raportul creștinilor cu mediul uman şi cel al creaţiei; maximalizarea practicii cuminecării în cadrul Liturghiei, ce orientează toată viaţa eclesială. Aceste aspecte ne duc însă spre un alt „capitol” al misiunii, cel al raportului între Biserică și stat în perspectivă ortodoxă.
Bibliografie (selectivă): Ion Bria (2002), „Spre plinirea Evangheliei”. Dincolo de apărarea Ortodoxiei: exegeza şi transmiterea Tradiţiei, Reîntregirea, Alba Iulia; Idem (1993), „Cultura creştină – un comandament misionar actual”, în Ioan I. Ică jr (ed.), Persoană şi comuniune. Prinos de cinstire Părintelui Profesor Academician Dumitru Stăniloae la împlinirea vârstei de 90 de ani, Editura şi Tiparul Arhiepiscopiei Ortodoxe Sibiu, Sibiu; Idem (2000a), Comentariu la Catehismul Ortodox, Editura „Oastea Domnului”, Sibiu; Idem (1995), Ortodoxia în Europa. Locul spiritualităţii române, Trinitas, Iaşi; Idem (2000b), Biserica istorică pe căile Împărăţiei lui Dumnezeu. Misiologia ortodoxă 2000, Geneva.


Întoarcerea din exilul păcatului, la viața în Hristos 

† LAURENȚIU,
Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului



În călătoria noastră cu Hristos, spre Postul Mare, am ajuns în Duminica Întoarcerii Fiului Risipitor, adăugând la temele duminicilor care au trecut: foamea şi setea după Dumnezeu a vameşului Zaheu, credinţa smerită a Cananeencei, rugăciunea smerită a Vameşului, tema acestei duminici, „Întoarcerea din exilul păcatului”, pentru a lua parte la Masa Împărăţiei.
La Sfânta Liturghie a acestei duminici am ascultat două texte biblice atât de pilduitoare şi de potrivite acestui pelerinaj spiritual cu Hristos, ele constituind mesajul divin pe care trebuie să-l împlinim în viaţa noastră. Prima lectură biblică a Apostolului, din Epistola I-a către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel (6, 12-20), ne îndeamnă să ne ferim de păcatul desfrânării, folosindu-ne libertatea după voia lui Dumnezeu, cuprinsă în poruncile Sale: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos” (6, 12). Apostolul neamurilor face o apologie a trupului omenesc, care, datorită sufletului cu care vieţuieşte, este „templu al Duhului Sfânt” (6, 19) şi aparţine Domnului, nu nouă înşine. De aceea se întreabă retoric: „Au nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Luând deci mădularele lui Hristos, le voi face mădularele unei desfrânate? Nicidecum” (6, 15).
Aceste elemente de antropologie paulină din cuprinsul Apostolului acesta ne ajută la înţelegerea celei de-a doua lecturi biblice, cea a Sfintei Evanghelii a Întoarcerii Fiului Risipitor (Luca 15, 11-32) din exilul pierzător de suflet al păcatului, către dragostea părintească a tatălui.
Unele lucruri mari şi tainice ale Împărăţiei Cerurilor, care nu sunt uşor de înţeles pentru noi, oamenii, ne sunt explicate de Mântuitorul Hristos în pilde sau parabole, luând exemple din viaţa cea de toate zilele, pe care le pune în legătură cu Dumnezeu. În acest sens, prin parabola Fiului risipitor, Mântuitorul ne arată nemărginita iubire a Tatălui ceresc faţă de noi, cei rătăcitori pe căile pierzării. Dumnezeu ne respectă libertatea, ca un dar al Său, primit de la creaţie, dar ne şi aşteaptă cu braţele deschise pentru a primi întoarcerea noastră, pentru că: „Și în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă” (Lc. 15, 7).
Pilda aceasta, a Fiului risipitor, este, poate, cea mai sugestivă, cea mai impresionantă, dar şi cea mai folositoare dintre pildele pe care Mântuitorul le-a rostit. În descrierea ei, această parabolă o putem împărţi în trei părţi componente: despărţirea fiului celui mic de tatăl său, întoarcerea lui din exilul păcatului şi bucuria întoarcerii, etape care corespund în viaţa noastră cu: îndepărtarea de Tatăl ceresc, prin păcat, întoarcerea, prin pocăinţă şi Spovedanie, şi efectele împăcării cu Dumnezeu, culminând cu primirea la Masa Împărăţiei.
Prima parte a parabolei, care cuprinde începutul neascultării fiului celui mic, este descrisă pe scurt, amintindu-se doar solicitarea lui de a primi partea cuvenită din avere şi împlinirea acestei cerinţe de către tatăl său. Se observă încă de la început înţelepciunea tatălui şi dragostea lui părintească, respectând libertatea fiului său, prin evitarea oricărei discuţii contradictorii şi, mai ales, prin depăşirea oricăror motivaţii sau tradiţii, pe care le-ar fi putut invoca. Ne-am fi aşteptat cu toţii să fi reacţionat tatăl său şi să nu-i dea averea, pentru că ştia că o va risipi. Dumnezeu ştie şi aşteaptă ca noi liberi să consimţim, să ne apărăm de căderea în păcat, cerând ajutorul Lui şi conlucrând cu Harul divin. Dar dacă vrem cu tot dinadinsul libertatea aceasta, atunci El ne îngăduie să ajungem până în ultima treaptă a păcatului, pentru ca să putem fi responsabili pentru faptele săvârşite şi să dăm seama în faţa Lui. Iată de ce tatăl n-a zis, de exemplu: „Nu îţi dau, pentru că vreau să-ţi păstrez averea ta pentru familia ta viitoare!”, ci i-a zis: „Ia ceea ce ţi se cuvine!”
Dacă ne folosim fără limită de libertatea noastră, observăm cum săvârşim păcatul foarte rapid şi uşor, într-o clipă, însă revenirea pe calea cea dreaptă cere hotărâre, efort şi stăruinţă pentru ca să fie deplină şi statornică întoarcerea noastră. Păcatul te îndepărtează de Dumnezeu, aşa cum neascultarea faţă de părinţi, faţă de tată şi mamă, te îndepărtează de dragostea familiei. Vedem şi noi cât de uşor putem cădea, cât de uşor ne putem îndepărta de dragostea lui Dumnezeu, şi apoi observăm până unde putem ajunge, care este extrema păcatului, cea mai de jos treaptă a lui.
Mântuitorul pune accent, în această pildă, pe partea a doua a ei, pe latura ei pozitivă, pe întoarcerea sau revenirea Fiului rătăcitor şi pe schimbarea lui totală, pe convertirea și pe transformarea lui, după o experienţă a neascultării şi a îndepărtării de dragostea părintească a tatălui său, înnoire care a adus mare bucurie, după cum tatăl îi mărturiseşte fiului celui mare: „fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat” (v. 32). Această pildă ne oferă nouă, ca exemplu, calea întoarcerii spre Hristos, prin iertarea păcatelor, în Sfânta Spovedanie, şi pregătirea noastră pentru Masa Împărăţiei.
Şi a plecat fiul cel mic şi s-a lipsit de dragostea tatălui său şi de ascultarea faţă de el, îndepărtându-se de Dumnezeu, şi a ajuns ca, în foarte scurt timp, să-şi cheltuiască toată averea, devenind muritor de foame. Pentru că desfătările acestei lumi, plăcerile, pe care unii le consideră nemaipomenite, trec aşa de repede şi aduc mari greutăţi asupra noastră. În primul rând, tot ceea ce este omenesc trece şi piere uşor. Pentru a supravieţui, a ajuns în cea mai de jos treaptă a căderii sale, păzind o turmă de porci, animale considerate de evrei necurate, ei nehrănindu-se cu carne de porc. Dorinţa lui de a avea măcar roşcovele pe care le mâncau porcii, dar şi faptul că acestor animale le place în mocirlă, exprimă starea jalnică în care l-au dus plăcerile şi dezmierdările păcătoase ale acestei lumi.
Dumnezeu a lăsat în om glasul Său, conştiinţa, ca judecător al faptelor săvârşite liber, raportându-le la Legea Morală supranaturală, la poruncile dumnezeieşti. Starea lui disperată a trezit în el glasul lui Dumnezeu şi, „venindu-şi în sine”, şi-a amintit de tatăl său, pe care îl părăsise, şi de bunăstarea de care se bucurau toţi argaţii părintelui său. Venirea în sine începe cu un act de smerenie şi de recunoaştere a stării în care te-a afundat păcatul, numit conştiinţa păcatului, pe care o susţine amintirea stării dintâi, a binelui pierdut de când erai prunc curat şi ascultător, de atunci când te-ai bucurat de dragostea părintească şi binecuvântarea lui Dumnezeu. Conştiinţa păcatului şi dorinţa de a reveni în ascultare creează hotărârea de îndreptare: „Mă voi duce la tatăl meu!” Aceasta este forţa sufletească necesară împlinirii întoarcerii din exilul păcatului, a conlucrării cu harul, a dobândirii iertării păcatelor şi a împăcării cu Dumnezeu, pe Care L-am supărat mai întâi. Fermitatea hotărârii înlătură orice piedică din calea întoarcerii la Dumnezeu, cum ar fi ruşinea venită de la diavol. Când faci un păcat, Ispititorul te îndeamnă să-l săvârşeşti şi te minte că nu te vede nimeni, iar după săvârşirea faptei urâte, te spune la toată lumea, ca să-ţi fie ruşine să mărturiseşti păcatul şi să scapi de el. Dacă nu ţi-a fost ruşine să săvârşeşti păcatul, de ce îţi este ruşine să scapi de el. Pe toate le vede întotdeauna Dumnezeu, Cel milostiv şi iubitor de oameni, Care te aşteaptă să te întorci la El.
Hotărârea luată de Fiul risipitor, rostită mai întâi în sufletul său, apoi exprimată în cuvintele adresate tatălui la întâlnirea cu el, s-a transformat într-o rugăciune smerită şi într-o mărturisire sinceră a păcatelor sale săvârşite împotriva lui Dumnezeu şi a părintelui său iubitor, zicând: „Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău” (v. 21).
Calea întoarcerii noastre din exilul în care ne-a aruncat păcatul, pentru a vieţui în Hristos, se realizează prin Taina Pocăinţei, după pilda Întoarcerii Fiului risipitor. Spre scaunul sfânt al Spovedaniei, ne aduce şi pe noi din îndepărtarea de Dumnezeu conştiinţa păcatului, întărită de hotărârea de îndreptare, acte care ne întăresc credinţa în Hristos Mântuitorul şi nădejdea în iertarea păcatelor mărturisite şi îndreptarea noastră prin împlinirea sfintelor porunci.
Mărturisirea păcatelor noastre, în Taina Spovedaniei, trebuie să fie sinceră, completă şi făcută cu smerenie, ca înaintea lui Hristos, Care le cunoaşte toate cele din ascuns ale omului şi iartă păcatele mărturisite cu căinţă. Lucrarea tainică şi sacramentală din cadrul Spovedaniei este împlinită de Săvârşitorul ei nevăzut, Mântuitorul Hristos, Care acordă harul iertării păcatelor şi al îndreptării păcătosului pe calea mântuirii. Duhovnicul care ascultă şi îndrumă mărturisirea este martorul care mijloceşte la Hristos pentru penitent şi îi acordă, ca un „medic” spiritual şi mentor de conştiinţe, tratamentul necesar pentru îndepărtarea urmărilor păcatelor, pregătindu-l pentru împărtăşirea cu Sfânta Euharistie, la Masa Împărăţiei.
Partea a treia a acestei parabole ne prezintă, mai întâi, bucuria părintească nemărginită de care a dat dovadă tatăl, întâmpinându-l pe fiul risipitor care a răspuns chemării iubitoare a lui Dumnezeu şi s-a întors la casa sa cea dintâi. A urmat apoi mărturisirea plină de umilinţă a fiului, îmbrăcarea lui cu haina cea nouă, oferirea de încălţăminte noi, în locul celor distruse de păcat, şi repunerea în demnitatea de fiu, prin inelul primit în dreapta lui. Dacă pe pământ se face bucurie între oameni la aflarea unui pierdut, cu atât mai mult, mare bucurie va fi în cer când noi regăsim calea adevărată a credinţei, care ne aduce o reînnoire sufletească, la reconcilierea cu Tatăl ceresc. Şi toate acestea ne pregătesc pentru Masa bucuriei Împărăţiei Cerurilor, la care Hristos, Mântuitorul lumii, ni se dăruieşte prin Preacinstitul Său Trup şi Scumpul Său Sânge, unindu-Se cu noi şi făcându-ne purtători de Hristos sau „hristofori”.
Iubirea de oameni a Mântuitorului nostru este nemărginită şi se continuă şi după jertfirea Sa pe Cruce, pentru păcatele lumii, prin unirea Sa cu noi, oferindu-ne acea viață nouă şi înnoitoare, „viaţa în Hristos”, prin Tainele de iniţiere creştină: Ne-am născut în viaţa în Hristos, prin Sfântul Botez, ne-am întărit în această viaţă în Hristos, prin Taina Mirungerii, pecetluind cu „pecetea darului Duhului Sfânt” principalele organe ale simţurilor, şi ne-am unit cu Hristos prin Sfânta Euharistie, împărtăşindu-ne cu Trupul şi Sângele Domnului. Se spune că „niciun sfânt nu-L poate iubi atât de mult pe Dumnezeu cât îl iubeşte Dumnezeu pe cel mai păcătos om din lume!”
Trebuie să fim recunoscători lui Dumnezeu pentru toate darurile pe care la revarsă asupra noastră şi să nu amânăm răspunsul la chemarea Sa de a ajunge pe calea întoarcerii din exilul păcatului, până la bucuria cea mare şi şansa vieţii noastre, unirea cu Hristos, la Masa Împărăţiei.

Ortodoxia, „vârsta” care ne provoacă să fim tineri 


Protopop Pr. Dr. Vasile Gafton 


Deși în mod forțat se încearcă de către unii implementarea în conștiințele noastre a ideii că tinerețea și Ortodoxia nu numai că ar fi incongruente, dar sunt și total incompatibile și în contradicție, totuși, cu puțin efort – nu foarte mult – vom putea observa că, în realitate, lucrurile sunt departe de a fi așa.
Omul este o ființă caracterizată de o oscilare perpetuă între propriile dorințe și sentimente contradictorii. O ființă nehotărâtă care își trăiește viața între diferitele sale vârste, dar niciodată la vârsta conformă anilor pe care îi are. Iar dintre toate vârstele, tinerețea este, oricum, cea mai greu de asumat și, uneori, solicitantă în unele chestiuni deranjant de împovărătoare. Este vârsta la care nu te poți decide dacă vrei să fii în continuare un copil căruia nu-i pasă de nimic sau, dimpotrivă, un om matur, important, luat în seamă, respectat. Este vârsta la care ți se pare că ai mereu ceva de spus, dar și că tot ce ai tu de spus este greșit sau, în orice caz, lipsit de importanță, așa că, poate, ar fi mai bine să taci. De aceea, tinerețea poate fi definită prin excelență drept vârsta provocărilor. O vârstă la care omul nu-și găsește locul și este în permanență provocat de limitările cu care se întâlnește în calea sa, într-o lume ale cărei taine îi opun de multe ori o rezistență îndârjită. O vârstă la care orice moment sau întâlnire poate deveni o provocare a sensurilor care uneori par să se întretaie, încâlcindu-se iremediabil, sau alteori par să se poziționeze ca o perpendiculară amenințătoare, aflată în opoziție cu propria existență.
Îndreptându-ne atenția spre Ortodoxie, observăm că și ea iscă contradicții oarecum asemănătoare. De ce? Pentru că ea este vârsta spirituală a omenirii, o vârstă care, fiind cu totul altfel decât toate celelalte vârste ale existenței umane, iscă, așa cum spunea părintele Placide Deseille, nostalgie. O vârstă deopotrivă acceptată și respinsă de toți, o vârstă care, de câte ori se exprimă, dă impresia că ceea ce are ea de spus nu este potrivit cu lucrurile aflate „în trend”, nu este actual. Însă paradoxal, atunci când tace, tăcerea sa este judecată în fel și chip, rezultatul fiind acela că existența Ortodoxiei în lume este o permanentă provocare, atât la adresa lumii, cât și a propriilor adepți. De ce? Pentru că Ortodoxia este o religie care, pe de o parte, la fel ca și omul tânăr, pare să nu-și poată găsi locul în lume.
Pe de altă parte, observăm că Ortodoxia pare să permită totul, însă face acest lucru exprimându-se împotriva tuturor ofertantelor tentații ale lumii. Din acest motiv, provocarea ei pentru tineri (și nu numai) este aceea a lucidului discernământ paulin: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva” (I Cor. 6, 12). A nu ceda chiar oricărei provocări pe care le-o lansează lumea ar deveni, credem, pentru conștiința tinerilor o mult mai tentantă provocare. Selecția oportunităților și a tentațiilor lumii sau, într-un limbaj ascetic, discernerea duhurilor poate avea pentru tineri o și mai sigură priză la luciditate, dacă privim lucrurile prin prisma cuvintelor Eclesiastului: „Bucură-te, omule, cât ești tânăr, și inima ta să fie veselă în zilele tinereții tale, și mergi în căile inimii tale și după ce-ți arată ochii tăi, dar să știi că, pentru toate acestea, Dumnezeu te va aduce la judecata Sa” (Ecl. 11, 9)
Astfel, Ortodoxia însăși este o provocare. Este provocarea de a te vedea, simți, recunoaște parte și martor al unei experiențe, al unui fapt care se actualizează în permanență: „revărsarea în lumea marcată de păcat și destinată, din această cauză, morții, a energiilor necreate și transcendente ale Duhului lui Hristos Cel înviat” (Placide Deseille, Nostalgia Ortodoxiei, Anastasia, București, 1995, p. 52). A încerca să vorbești despre Ortodoxie presupune conștientizarea faptului că trebuie să vorbești despre o tinerețe perpetuă. Tinerii de azi se poartă ca și când totul le este permis, totul le este accesibil, iar Ortodoxia pare că permite totul. Dar tinerețea Ortodoxiei nu ține de administrarea vreunei rețete secrete sau vreunui elixir misterios, la care nu pot avea acces decât un grup restrâns de inițiați. Nu. Tinerețea Ortodoxiei rezultă sau își primește ființa de la Hristos, Fiul lui Dumnezeu – „imagine a tuturor desăvârșirilor”, cum Îl numește Paul Evdokimov (În Vârstele vieții spirituale, Humanitas, București, 2006, p. 231) –, Care, la vârsta tinereții depline (Efes. 4, 13), la treizeci și trei de ani, a avut de traversat o provocare unică în toată istoria neamului omenesc: Jertfa de pe Cruce pentru păcatele lumii întregi. Nimic din ceea ce a fost până atunci sau de atunci încoace nu poate fi comparat cu acel momentul, al unei provocări unice care a împărțit istoria în două.
Ortodoxia și tinerețea sunt două provocări pe care doar lumea în care trăim își dorește să ni le prezinte în opoziție, ca și cum s-ar exclude reciproc. De fapt, așa cum am mai afirmat, ele nu se exclud, ci, dimpotrivă, se presupun una pe cealaltă. De altfel, aceasta ar fi, poate, și una dintre cele mai tentante provocări căreia lumea ar trebui să-i facă față și să și-o asume până la capăt: să considere Ortodoxia în dimensiunea sa autentică, anume în dimensiunea sa tinerească. De ce trebuie să existe în permanență o opoziție sau chiar o luptă acerbă împotriva Ortodoxiei? De ce trebuie să avem impresia greșită că tinerii (sau tinerețea) sunt sau trebuie să fie mereu marginalizați, mereu dați deoparte, mereu siliți să tacă sau, mai grav, siliți de te miri cine să clameze lucruri și slogane cu care nu au nimic în comun, nu sunt ale lor, nu li se potrivesc și nici măcar nu cadrează cu realitatea. Ne punem întrebarea: Tinerii, dacă se complac în a fi așa cum îi vrea lumea, mai sunt oare tineri? Să-și pună și ei întrebarea dacă îi mai lasă lumea să fie tineri în adevăratul sens al cuvântului? Mai putem spune, oare, că este nevoie de tineri, într-o lume întreagă „îmbătrânită în zile rele”, care duhnește a lehamite?
Din acest punct de vedere, o altă provocare pentru lume pare a fi aceea de a recunoaște în Ortodoxie și în „tinerețe” singurele (sau singura, n.b.) provocări cu adevărat demne de luat în seamă, în comparație cu toate celelalte pseudo-provocări cărora se înhamă să le facă față și care nu sunt decât niște lamentații uneori de-a dreptul stupide. Provocarea Ortodoxiei pentru lume este provocarea vârstei tinereții, a dinamismului, a sincerității și rectitudinii sentimentelor. Provocarea este aceea de a fi autentic, de a deveni om, cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, sau de a descoperi că fondul intim și spiritual al omenescului sau vârsta deplinătății umane este Creștinismul/Ortodoxia, așa cum spunea Tertulian: „anima naturaliter christiana”.
Ortodoxia provoacă în fiecare dintre noi o neliniște și o tensiune pe care am putea-o exprima foarte bine în cuvintele: „Învățați-vă să fiți tineri acum și aici, căci, în Împărăția lui Dumnezeu, toți vom fi tineri! De ce să lăsăm să se creadă, atâta timp cât suntem în lume, că am fi împovărați de ani, bătrâni? Tinerețe nu înseamnă să faci ce vrei, ci să ai curajul să vrei ceea ce trebuie, și anume, prin credința în Evanghelie, să îngădui mântuirii să lucreze în tine” (Placide Deseille, op. cit., p. 53). Mai concret, așa cum ne învață Sfânta Scriptură, provocarea este aceasta: „îndepărtează-te de rău și fă binele, caută pacea și o urmează pe ea” (Ps. 33, 13).

God’s not dead


Pr. Răzvan Ionescu, 
Paroh al Parohiei Ortodoxe Române „Sf. Parascheva – Sf. Genoveva” din Paris

De ce este atât de greu să te adresezi tinerilor? Poate pentru că, în onestitatea lor nepervertită de interese străine, se manifestă o facilitate de a te simți. Şi le pierzi atenția de îndată ce nu ești viu și valabil în contextul tatonărilor lor specifice, și mai ales dacă îți bănuiesc vreo neconcordanță între grăire și făptuire. Tentați de retragerea într-o „cochilie” specifică vârstei (mai ales în zona adolescenței, pe care, personal, am trăit-o revendicativ şi în căutare acerbă de identitate), într-un „teritoriu” configurat de preocupările lor specifice la care trebuie să recunoști că nu prea (mai) ai acces, așa „depășit” cum te găsești ca adult, tind să te abandoneze în lumea ta de oameni mari. În același timp, resimți acut ca tânăr nevoia de cuvânt și de mărturie de viață, de care ești însetat, însă cum ești în largul tău mai curând printre cei de aceeași vârstă, unde experiența de viață lipsește, ne faci pe noi, adulții, să ne întrebăm onest cum să îți ieșim în întâmpinare pentru a răspunde la nevoia ta?
Știu un film care o face: God’s not dead (puteți să vă opriți cu lectura aici, să urmăriți mai întâi filmul). Acțiunea se petrece la o facultate din Statele Unite, unde un profesor de filosofie, al cărui nume îmi scapă, vrea să tranșeze problema credinței într-un mod radical: își pune studenții, la primul lor curs, să apostazieze în scris. Adică să se lepede pe față de credință, scriind pe foile de hârtie: „God is dead”. Personajul acțiunii noastre este un tânăr student, îndrăgostit de o tânără cu care a venit împreună la aceeaşi facultate, şi care are ceea ce am numi noi, ortodocșii, o minimă sensibilitate duhovnicească, un crez lăuntric care îl avertizează să nu cedeze șantajului profesorului. Ajunge astfel singur în fața tuturor să Îl „apere” pe Dumnezeu. Cu toate dificultățile care decurg.
Ce este remarcabil în film este întâlnirea cu viața. Prietena personajului nostru vrea din el un om preocupat de ea și de viitoarea carieră, iar amenințarea profesorului stârnește în ea dorința de a-l „securiza” pe iubitul său: renunță la Dumnezeu și totul e simplu! Poate pentru unii, dar nu și pentru personajul nostru, care parcurge un drum al descoperirii rațiunilor credinței, adevărată aplicație concretă de gândire apologetică, ca răspuns la amenințările care tindeau să-i distrugă viitorul. Și viitorul începe să se configureze altfel, sub inspirația unei mărturisiri în fața oamenilor, inspirată şi hrănită de promisiunea cuvântului evanghelic (că şi Hristos va mărturisi despre el în fața Tatălui). Viul începe să se dezvăluie, iar personajele filmului suferă transformări nebănuite. O tânără reporteriță din campus își descoperă un cancer care o obligă să se trezească la realitate, o realitate pe care nu o vedea din pricina multiplelor sale îndatoriri. Descoperă autismul egoist al prietenului său, preocupat doar de sine însuși, și incapacitatea lui de a o vedea real, în fața ochilor săi, ca partener de dialog, pentru care iubirea era un fel de economie de piață în doi, în care fiecare oferea ce aşteaptă celălalt, la schimb. Mai mult, în fața probei ei de viață, acesta se retrage. Vidul lăsat, amenințarea morții, toate acestea deschid viu conștiința ei în relație cu acea Absență care se cerea a fi în realitate Prezență. Profesorul de filozofie. Ajunge să recunoască în fața tuturor că Îl urăște pe Dumnezeu, paradoxal însă, și aici apologia personajului nostru pozitiv marchează un pas capital, cum să urăști un Dumnezeu care nu există? Dar de ce oare aceste sentimente? Îi descoperim copilăria marcată de plecarea timpurie la Domnul a mamei sale, ceea ce a dus la o neînțelegere a durerii și a răscolirii, care în loc să fie tratată cum se cuvine, printr-o viață duhovnicească menită să aducă limpezire lăuntrică și mângâiere, cu proiecție către veșnicie, rămâne în spațiul insalubru al revoltei împotriva Acelui de Sus, părut orb şi surd şi de neînduplecat în faţa durerii unui copil rugător către El. Însă poți oare să nu compătimești un astfel de om greu încercat? Nu e așa mai evanghelic decât să-ți odihneşti conștiința cumva satisfăcut de manifestarea puterii lui Dumnezeu într-o competiție (de genul care-pe-care: „Dumnezeu a murit. Semnat: Nietzsche. Nietzsche a murit. Semnat: Dumnezeu”) în care Dumnezeu câştigă? Aș spune că un câștig imens e faptul că acest film te poziționează (posibilă expresie a mentalității protestante care îi stă la bază şi de la care avem aici ceva de învățat), cu referire continuă la cuvântul evanghelic ca sursă primară de inspirație pentru acțiunile concrete, din viața de zi cu zi, ca forță de a răzbi. Și, prin acest cuvânt, simți compasiune și înțelegere pentru neputința celuilalt. Ateul nostru profesor spune cuvinte uimitoare prin franchețea lor aproape cu iz de pateric: „nevorbind despre anumite lucruri, ele se aud mai tare”. Cu alte cuvinte, nu poți ascunde sub covorașul conștiinței ceea ce cere mătura și fărașul asumării directe, frontale. Dumnezeu devine asurzitor în tine tocmai în tăcerea vinovată care Îi cerea să facă liniște și să nu se manifeste, cu alte cuvinte, să fie mort.
Este limpede că personajele acestui film nu au la dispoziția lor sfânta liturghie și harul specific vieții duhovnicești în plinătatea încredințării făcute nouă de Sfinții Părinți ai Bisericii dinspre Hristos. În acest context de rarefiere duhovnicească, un concert de muzică creştin poate juca un rol important în sensul comuniunii şi mărturisirii. Aceste personaje fac ce pot cu ce au. Nu de numărul talanților lor sunt însă preocupat, atenția îmi este atrasă mai curând de felul în care se ocupă cu înmulțirea acestora. O mărturie a unui tânăr onest cu sine însuși, gata să-şi piardă iubită și carieră pentru un crez lăuntric în Dumnezeul cel viu pe Care el însuși are să-L aprofundeze prin trăire și înțelegere, duce la convertire o clasă întreagă, sau cel puțin încă câteva suflete. Un îndemn de trimis pe sms, un mesaj creştin către patruzeci de contacte din repertoriul telefonului mobil, la care răspunde fiecare dintre participanții la concert cu energia şi bucuria momentului, duce potențial mărturie la un milion de oameni (mai mult sau mai puțin atenţi la Dumnezeu în viața lor, dar care, în virtutea relației lor de prietenie cu transmițătorul, vor primi mesajul).
Un mesaj al filmului este că nu putem trafica propriile suflete. Aş spune că a fi în adevăr rimează perfect cu a fi tânăr! A nu te lăsa mutilat, murdărit sau călcat în picioare de „adaptările” care, în realitate, îți fură viața lăuntrică, și, în ultimă instanță, te lasă fără sens. Sigur că este minunată pledoaria tânărului nostru erou din film în fața sentințelor unor minți strălucite din spațiul științelor, şi care, în planul cunoașterii ființiale, pot fi în acelaşi timp lipsite de experiența dătătoare de viață în Hristos. Cred că poți vedea limpede unde este viață, am spune, unde este Duh și unde este doar inteligență. Ne este, cred, la îndemână, nouă, ortodocșilor, atât de familiarizați cu spațiul liturgic, să înțelegem că adevărata viață este tot ce a primit atingerea Duhului, fără de care toate rămân nedeslușite și confuze. Rostul Bisericii, aşa cum reiese acesta când îi priveşti pe cei din înalta ierarhie a Bisericii sau pe orice primitor de botez, rămâne același: ca Hristos să te ajute pe tine personal, în pofida neputințelor de tot felul pe care le poți întrezări chiar şi la cei implicați în viața eclesială (amplificate deseori ca vizibilitate prin lucrarea celui rău), să fii viu prin lucrarea harului dumnezeiesc, pe care să îl odihnești în tine și întru care să fii mângâiat până spre veșnicie. Contează că lumea e plină de păcat? Că mizeria umană se întinde din spațiul interlop sau din „intimitatea” fărădelegilor din viața cotidiană, părută ascunsă de fața lui Dumnezeu, și până pe ecranul televizorului sau în spațiul rarefiat al politicii generatoare de interese mărunte, când arde nevoia de a ieși odată din minciună și corupție? Ce contează real nu este că acestea există, ci ce faci tu, tânărul meu drag, atunci când umbra unora ca acestea te atinge și îți loveşte fragilitatea, și îți murdărește inocența. Devii și tu un pătat la rândul tău, sau lupți? Războiul mare se dă în noi înșine.
Personal, mă găsesc în Biserică pentru că nu am întâlnit alt loc mai generator de viu. Acelaşi eu-însumi se găsea însă la vârsta de douăzeci de ani mai curând ostenit și împovărat în urma încercărilor de libertate de tot felul. Căutam în muzică acea energie resimțită lăuntric prin care să am chef de viață și de bucurie. Cu toate acestea, mă găseam relativ singur în interiorul meu. Făceam studii din dorința de a reuși social, dar trăiam angoasa că le fac pentru că trebuie făcute, pentru părinți, fără odihna celui implicat în ceea ce aduce împlinire lăuntric. Într-un cuvânt, căutam cu ardoare prin investirile de tot felul, în exterior, ceea ce nu putea fi găsit în realitate în acest registru de viață. În plină angoasă existențială am trăit atunci momentul de har al „predării” mele în mâinile Dumnezeului celui viu: nu mai aveam soluție intelectuală la starea de lucruri existentă. Atunci m-am rugat. Poate prima rugăciune cu ființa întreagă din viața mea. Iar pacea adâncă care a copleșit inima mea a venit deopotrivă cu înțelegerea nu numai că Dumnezeu este, e prezent și mă ascultă, dar că toate care se întâmplă au sens. Că nu sunt purtat de forțele iraționale ale unui destin orb, ci rațiuni adânci fac să port cele de acum și ele au legătură cu Dumnezeu. Pentru tânărul debusolat de atunci, această descoperire lăuntrică a echivalat descoperirii coloanei vertebrale pe care se putea întrupa propria-mi trăire: întreaga lume se vedea acum diferit, întrucât purta sens întru Cineva care îmi întindea o mână de înțelegere și mie. Din acel moment am început să Îl caut până la a învăța să Îi cultiv prezența în viața mea. Mă simt și astăzi (tot) un convertit.
Provocarea Ortodoxiei este sculpturală, în libertatea ta te oferi Duhului spre a face, în conlucrare cu tine, un om împlinit, din ce în ce mai adevărat, tocmai prin lepădarea adaosurilor artificiale din viața ta, din propriul tău eu. Acel „sărac cu duhul” evanghelic îmi pare a fi cel care te odihnește prin a nu te judeca, te înțelege acolo unde alții se umplu cu ei înșiși și nu mai apucă să te vadă și pe tine, căruia îi poți împărtăși orice pentru că prezența lui e compătimitoare și te mută, pe nesimțite, de la întristare la nădejde și bucurie lăuntrică. E duhovnicesc pentru că cere și capătă chiar iscusință în a invita pe Duhul Sfânt să lucreze în el, și prin el, către aproapele. Ce bucurie infinită să devii tu însuți mângâietor, să se bucure cineva că exişti. Îmi pare că cei mai iubiți oameni din lumea aceasta sunt cei care dăruiesc, iar tânărul care eram, ostenit de încercările mele de libertate, care mai de care mai eșuate lăuntric, a descoperit acest fapt cu o oarecare sudoare, cu ajutorul însă neprețuit al celor care iubeau necondiționat şi te purtau în rugăciunea lor. Aşa a fost întâlnirea mea cu Părinții în spațiul Bisericii. Desigur că nu e banal să fii creştin. Nu e simplu să ai curajul să te uiți în tine şi să ai de-a face cu radiografia ta duhovnicească. Ca tânăr am fost avid să trăiesc intens. Unii rezolvă problema cu sporturi extreme şi cu adrenalină, un surogat în raport cu ce mişcări ale inimii şi surprize existențiale poți purta odată angajat pe drumul trăirii creştine. Îmi era greu să port constrângeri, de unde tentația de a evada în ce îmi plăcea mie. Convertirea mea a schimbat din interior abordarea. Întru Hristos am ajuns să simt mângâiere, chiar când făceam lucruri care înainte îmi păreau de neacceptat, iar ceea ce înainte îmi apărea ca manifestare de libertate, prin investirea în activități exterioare a ajuns să fie evaluat lăuntric prin prisma a ceea ce rămânea în final în suflet, ca stare lăuntrică.
Azi ştiu că poți trăi intens doar dacă eşti ajutat de har, pentru că ce trece pe lângă har te ține departe de intensitatea împlinitoare a ceea ce este cu. Poate că mulți trăiesc oricum, neintuind că ceea ce trăieşti rămâne ca amprentă în tine, se laudă cu realizările lor şi vor să reuşească impunându-se, chiar ignorând (sau călcând) pe ceilalți. A fi însă următor lui Hristos înseamnă, iată provocarea Ortodoxiei, a lua aminte la ce faci şi cât har îți aduce. În felul acesta, tinerețea devine o stare lăuntrică şi nu doar o vârstă care trece.
God not’s dead. Sunt eu însă suficient de viu ca să îmi dau seama?

Apariție editorială la 25 de ani de pilduitoare slujire arhierească a Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Casian al Dunării de Jos


La 25 de ani de activitate a Arhipiscopului Casian Crăciun la Dunărea de Jos a venit și frumoasa dorință a unui comitet de inițiativă, alcătuit din slujitori ai Arhiepiscopiei Dunării de Jos și reprezentanți ai unor instituții de educație și cultură din municipiul Galați, de a realiza un volum omagial în care să fie revelată slujirea Înalt­prea­sfințitului Părinte Arhiepiscop Casian cu împlinirile sale cele mai semnificative. 
Întreaga activitate de natură spirituală, administrativă, culturală și social-filantropică a Înaltpreasfinției Sale, încununată de nenumărate realizări, conturează chipul unui vrednic slujitor al Domnului printre cei încredințați spre păstorire și descoperă chipul cel minunat în care, prin lucrarea sa bisericească, a făcut să rodească în Biserica străbună alese daruri cerești.
Privind, în lumina cre­dinței, spre aspectele esențiale din viața Înalt­preasfințitului Părinte Casian, din timpul celor 60 de ani de viață închinată Bisericii, dincolo de periplul educațional și duhovnicesc de excepție, am văzut roadele binecuvântatei purtări de grijă a lui Dumnezeu față de persoana sa, minunata împreună-lucrare a omului credincios cu harul ceresc. Preoție, dăruire, slujire, cultură, lucrare misionară, filantropie – iată reperele esențiale care au marcat de la început itinerariul teologic, academic și pastoral-misionar al Înaltpreasfințitului Părinte Casian. Însă, întâi de toate, Înaltpreasfinția Sa a rămas mereu, cu statornicie și înțelepciune, fidel vocației monahale care l-a adus, la vârsta de 25 de ani (1980), în obștea monahală a Mănăstirii Ciolanu, jud. Buzău, fiind tuns în monahism de către vrednicul nostru înaintaș, Mitropolitul Antonie Plămădeală, pe atunci Episcop al Buzăului. Legătura duhovnicească cu Mitropolitul Antonie al Ardealului s-a concretizat prin studiile teologice de cercetare în Franța, unde, în 1984, devine doctor al Universității Strasbourg II, cu o teză despre spiritualitatea icoanei și a picturilor mănăstirilor moldovene, dar și prin slujirea sa ca asistent spiritual la Institutul Teologic Universitar din Sibiu (1985-1988). Imaginea tânărului duhovnic, destoinic, cult și pedant rămâne vie în ochii studenților teologi din anii ’80 ai secolului trecut și rămâne peste veac mărturie prin fotografiile de pe tablourile de absolvire ale generațiilor de atunci, cărora ieromonahul, protosinghelul și apoi arhimandritul Casian Crăciun le-a fost îndrumător duhovnicesc.
Viața sa duhovnicească aleasă, profunzimea gândirii teologice, înalta ținută academică n-au fost trecute cu vederea de către ierarhii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, așa încât, prin rânduiala lui Dumnezeu, în anul 1990 este chemat la slujirea de arhiereu-vicar la Galați, de către Arhiepiscopul Antim Nica și ales de Sfântul Sinod în treapta de arhiereu-vicar, cu titlul Gălățeanul, la 12 februarie 1990. A fost hirotonit episcop în Biserica „Sfântul Nicolae” din Galați, în data de 18 februarie 1990. Patru ani mai târziu, în 1994, a fost instalat episcop titular al Eparhiei Dunării de Jos, iar în anul 2009, la propunerea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel și cu aprobarea Sfântului Sinod, odată cu ridicarea la rang de Arhiepiscopie a Eparhiei Dunării de Jos, Înaltpreasfințitul Părinte Casian a primit demnitatea de Arhiepiscop.
Darurile remarcabile cu care Dumnezeu l-a înzestrat și pe care Înaltpreasfințitul Părinte Casian a știut să le ofere înapoi lui Dumnezeu, slujind cu dragoste și dăruire Bisericii și neamului, au dat roade bune și binecuvântate în cei 25 de ani de slujire la Dunărea de Jos. Mulțimea așezămintelor monahale, numărul mare de monahi și monahii cu o viață spirituală aleasă, bogăția patrimoniului mănăstiresc conservat și restaurat, un centru eparhial înnoit și îmbunătățit, edificarea multor biserici parohiale, construirea multor centre sociale și culturale, pregătirea slujitorilor, toate acestea ne vorbesc despre prestigiul și vrednicia Arhiereului slujitor, misionar, filantrop și pedagog – Înaltpreasfințitul Arhiepiscop Casian al Dunării de Jos.
Prin vasta activitate pastoral-misionară și social-culturală, prin dragostea față de Biserică și neam, față de spiritualitatea ortodoxă și cultura română, Părintele Arhiepiscop Casian este un model luminos și pilduitor pentru păstoriții săi, preoți și credincioși, dar și pentru generația tânără de ierarhi ai Bisericii noastre.
Cu smerenie, ne rugăm Mântuitorului nostru Iisus Hristos la această frumoasă aniversare, să dăruiască alesului Său slujitor multă sănătate, pace sufletească, pentru a sluji cu aceeași dăruire, înțelepciune și iubire jertfelnică Biserica noastră Străbună.
Întru mulți si fericiți ani!

† LAURENȚIU, Mitropolitul Ardealului