Motto

„Ziarul nostru a făcut totdeauna, dela întemeere până astăzi, şi va face şi în viitor politică de apropiere, de înţelegere, de aplanare a divergenţelor [...] Întemeetorul ziarului nostru, Marele Şaguna, ne-a îndemnat şi ne-a impus să facem politica aceasta, singură corespunzătoare puterilor noastre”

sâmbătă, 10 decembrie 2016

Invitație la Cină


Pr. Dr. Cristian MUNTEAN
Una din temele mele recurente este cea legată de întâlnirea cu aproapele și de necesitatea dialogului ca măsură a unui posibil dialog spiritual. Și unde te poți întâlni mai lesne decât în proximitatea unei ,,cine” la care te împărtășești de prezența/bucuria celuilalt.

Am trecut printr-o perioadă de ospețe care mai de care mai bogate gastronomic, ne-am făcut loc printre mulțime de meseni (cunoscuți și necunoscuți), am socializat proto­colar dar, parcă, n-am reușit să ne împărtășim de prezența celuilalt. Și chiar dacă am fost prezenți la mese famili­ale, parcă rutina întâlnirii nu ne-a dat senzația bucuriei prezenței.

Ce mai reprezintă azi o cină? Poate fi una de afaceri în care ne căutăm un posibil partener economic, poate fi una de familie, în care singura interacțiune este legată de conexiunea la internet, sau poate fi una romantică, în care cei doi își caută frumusețea mărturisirii împreună.

Participarea la o cină reprezintă ceva mult mai profund. Este, în primul rând, o formă de comunicare/comuniune prin excelență. A împărți hrana cu cineva este o formă de comuniune care implică o relație. Nimeni nu împarte hrana cu dușmanul. A participa la o cină presupune și o invitație care implică dorința unei întâlniri.

Dincolo de aspectele legate de relație este și o proiecție spre viitor atât a relației înseși, cât și a pregătirii ingredi­entelor necesare unei reușite convivialități. În acest sens, gătitul devine o ,,metaforă euharistică” (Rubem A. Alves) pentru că face real ceea ce este ireal, face prezent ceea ce este absent. De aceea și bucătarul devine o ,,ființă esha­tologică”. Cred că s-ar impune, în acest context, lectura unei admirabile cărți a teologului și psihanalistului sud-american, de origine evreiască, Rubem A. Alves: ,,Cartea cuvintelor bune de mâncat sau Bucătăria ca parabolă teologică”, în care ni se amintește că bucătăria e un loc al transformărilor într-un spațiu definit. Gătitul desființează spațiul. Mirodeniile și gusturile latente înăuntru sunt obligate să iasă afară. Dulcele, acrul, amarul, săratul sunt silite să intre în combinații inexistente. Totul este o nouă creație (R.A. Alves).

Teologul sud-american ne dă și cheia: ,,Fiecare masă cină este o revelație, visele bucătarului date celor care o mănâncă: euharistie”, pentru că o cină este ,,sufletul bucătarului transformat în mâncare”.

Pornind din acest punct, ne-am putea reevalua cu toții poziția față de invitația la cină și, implicit, față de gazdă. În definitiv, bucătarul nu gătește pentru el, ci pentru alții. Bucătarul mănâncă bucuria pe care o vede pe fața celorlalți atunci când mănâncă, iar acea bucurie e o declarație tăcută de dragoste și o cuminecare de bucuria mesenilor.

Actul cuminecării/împărtășirii este, de fapt, actul pri­mirii lui Hristos prin gustare sub forma Sfintelor Taine, dar poate exprima, într-un sens mai larg, întreaga viață a Bisericii, care este una de continuă cuminecare cu Dum­nezeu, prin cuvânt, prin imagine-icoană, prin căutare, prin toată încărcătura harică, pe care Biserica o poartă către om prin actul de cult. Astfel, Biserica devine bucătăria vieții duhovnicești, acest spațiu de experimentare/transformare a oamenilor cu prezența dumnezeiască.

Cu cât omul se împărtășește mai profund de realitatea Bisericii lui Hristos, cu atât participă mai profund la viața pe care Însuși Hristos dorește să i-o împărtășească. Iar actul prin excelență al ,,grefării” duhovnicești este cel liturgic/euharistic.

Într-o lucrare absolut remarcabilă a teologului și filo­sofului Christos Yannaras: ,,Abecedar al credinței”, ni se atrage atenția că primii ucenici ai Mântuitorului aveau conștiința chemării la o ,,întrunire în unitate”, la o eccle­sia, explicând că ceea ce-i unește nu e acceptarea unor principii sau valori teoretice, ci acceptarea chemării care le schimbă radical viața: ,,transformă indivizii, monadele izolate într-un trup unitar, în Ecclesia”.

Astfel, Biserica este întrunire la Cina Euharistiei. Nici instituție religioasă, nici ierarhie administrativă, nici clădiri, nici birouri. Este poporul lui Dumnezeu adunat la ,,frângerea pâinii și binecuvântarea potirului (Yannaras). Iar unitatea acestui nou popor al lui Dumnezeu este dată de participarea la Cina Domnului, actul de acceptare a Noului Legământ, pecetluit cu sângele jertfei pe cruce a lui Hristos.

Dar, vorba părintelui Ioachim Parr, în fiecare zi tre­cem pe lângă Dumnezeu, neobservându-L, fiindcă nu Îl cunoaștem și, prin urmare, nu-L putem vedea. Parcă ne‑am pierdut aptitudinea de a vedea. E greu să înțelegem că lumea din jur există pentru noi, ca să-L dobândim pe Dumnezeu, să le slujim semenilor și să ne iubim unii pe alții. De aceea refuzăm cu atâta nonșalanță invitația la Cină.

Trupul și Sângele lui Hristos sunt lumea, creația, dar nu în stare de răzvrătire pentru existență autonomă. Sunt existența creată ca ofrandă adusă lui Dumnezeu, ca afirmare a mulțumirii adresate iubirii făcătoare de viață a Tatălui. Acestei realități îi suntem părtași prin împărtășire.

Frumos, spunea Yannaras, că împărtășirea este retră­irea și reînnoirea relației creatului cu necreatul care se realizează ,,în Trupul și Sângele lui Hristos”. Pâinea și vinul nu sunt obiecte neutre care slujesc spre hrănirea și supraviețuirea individualității muritoare, ci sunt creația care se comunică și se împărtășește ca relație dătătoare de viață cu Tatăl, sunt creatul în unitate de viaţă cu ne­creatul, sunt Trupul și Sângele lui Hristos, așa cum ne-a încredințat El Însuși.
Doar actul împărtășirii transformă existența noastră autonomă în viața cea adevărată, în care acceptăm să existăm numai iubind și fiind iubiți.
Dar, pentru aceasta, avem nevoie (preoți și credincioși) de o reașezare în duhul Bisericii, conștienți de chemarea la întrunirea în unitate sau, mai precis, de importanța unui răspuns afirmativ la invitația la cină, pentru că ,,fericit este cel ce va prânzi în Împărăția lui Dumnezeu”.

Pr. Dr. Cristian MUNTEAN

marți, 6 decembrie 2016

SFÂNTUL IERARH NICOLAE – apărător al dreptei credințe și dascăl al iubirii milostive

CUVÂNT PASTORAL CU OCAZIA PRAZNICULUI SFÂNTULUI NICOLAE

Cu ajutorul Preamilostivului Dumnezeu, trăim în aceste binecuvântate zile bucuria sfântă a Postului Crăciunului, perioada cea aleasă a anului bisericesc în care ne pregătim sufletește să întâmpinăm, așa cum se cuvine, Praznicul cel mare al Naşterii Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Cu toții suntem chemați, prin glasul Evangheliei și al imnelor bisericești, să ne „curăţim simţirile”, să ne înnoim duhovniceşte prin spovedanie, prin postire și prin împărtășanie, pentru a primi în peștera inimilor noastre Darul cel veșnic al Iubirii nemărginite a Tatălui Ceresc pentru noi, pe Pruncul mântuitor, venit în lume ca să ne ridice pe toți la slava cea dintâi, la viața cea nestricăcioasă a Împărăției lui Dumnezeu.

     Călătorim, așadar, asemenea magilor de la Răsărit, spre Taina Betleemului, iar Sfânta Biserică ne călăuzește la tot pasul, prin slujbele și prăznuirile ei, pentru ca această călătorie prin timpul liturgic să fie, cu adevărat, o „îmbogățire în Dumnezeu”, o luminare a chipului dumnezeiesc dinlăuntrul nostru și o ridicare a vieții noastre gârbovite de patimi și egoism la măreția și frumusețea asemănării cu Dumnezeu, prin săvârșirea iubirii milostive, „care este legătura desăvârşirii” (Col 3, 14). Suntem chemați să ne hrănim sufletește din Cuvintele vii ale Evangheliei Mântuitorului Hristos, din Taina izvorâtoare de viață veșnică a Sfintei Euharistii, din bucuria colindelor, dar și din pilda virtuților celor care au devenit în viața lor „evanghelii întrupate” – sfinții lui Dumnezeu. 

     Astfel, dacă acum câteva zile l-am cinstit pe Sfântul Andrei, întâiul chemat de Domnul Hristos la apostolat, cel care a încreștinat neamul românesc, și pe Sfântul Ierarh Andrei Șaguna, Mitropolitul Ardealului, cel care a fost „Apostolul” învierii Ortodoxiei și neamului românesc din Transilvania, iată că acum, la mijlocul postului, Biserica ne pune dinaintea sufletelor icoana luminoasă a virtuților unuia dintre cei mai populari şi mai iubiţi sfinţi ai creştinătăţii, pe Sfântul Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei. 




     Născut în jurul anului 260 în localitatea Patara din Asia Mică, într-o familie de oameni evlavioși, care i-au insuflat credința cea adevărată, dragostea față de Dumnezeu și față de semeni, Sfântul Nicolae a rămas orfan de tânăr. A cunoscut asprimea vieții creștine trăind o mare parte a vieții în timpul împăraților persecutori Dioclețian și Maximian. Încă de tânăr și-a dăruit viața întru totul slujirii lui Dumnezeu, iar multa avuție și-a împărțit-o săracilor. A viețuit într-o mănăstire din locurile natale, a fost hirotonit preot, iar frumusețea virtuților lui, curăția vieții, credința jertfelnică, dar mai ales puterea cuvântului și a faptelor de milostenie erau bine cunoscute în întreg ținutul. A ajutat o mulțime de oameni necăjiți, săraci, orfani și a devenit foarte iubit de concetățenii săi. Astfel, după moartea arhiepiscopului din Mira Lichiei, întreg popo-rul, într-un glas, l-a ales ca episcop al acestei cetăți pe Nicolae. Întreaga viață de arhipăstor și-a adus-o ca pe o ofrandă preacurată slujirii lui Dumnezeu printre oameni. A purtat de grijă în chip special de cei neajutorați, arătându-se pentru toți un părinte mângâietor, sprijinitor, plin de bunătate, blândețe și iubire milostivă. 

     Sfântul Nicolae a fost și un statornic apărător și mărturisitor al dreptei credințe. Pentru vrednicia credinței lui a fost invitat să participe la Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325, unde și-a adus, ca ierarh teolog, o semnificativă contribuție la apărarea învățăturii despre dumnezeirea Fiului, combătând cu fermitate învățăturile cele pierzătoare de suflet ale ereticului Arie. Toate aceste luminoase virtuți ale Sfântului Nicolae sunt roadele lucrării harului ceresc în viața lui neprihănită, închinată slujirii lui Dumnezeu. Virtuțile sale sunt cinstite cu multă evlavie, prin laude și cântări duhovnicești, de către Biserica noastră drept-măritoare, care exprimă toată frumusețea spirituală a vieții Sfântului Ierarh Nicolae în doar câteva cuvinte, numindu l îndreptător al credinţei, chip al blândeţilor și învăţător al înfrânării, care a câștigat cu smerenia cele înalte şi cu sărăcia cele bogate. Viața Sfântului Nicolae a fost o evanghelie vie, întruchipând însușirile fundamentale pe care ar trebui să le aibă fiecare creștin, fiecare dintre noi – cele trei forme ale iubirii: credinţa şi rugăciunea, pe de o parte, care cuprind legătura omului cu Dumnezeu, deoarece credinţa şi rugăciunea sunt formele iubirii de Dumnezeu; blândeţea şi milostenia, al căror chip a devenit Sfântul Nicolae și care sunt icoana vie a iubirii de semeni; precum și înfrânarea, asceza, care este întruparea adevăratei iubiri de sine. Creştinul se iubeşte pe sine cu adevărat atunci când se înfrânează de la patimile trupeşti, când se golește de lăcomie și de egoism, pentru ca inima lui să se umple de har și astfel în viața lui să înflorească şi să crească viaţa cea nouă și sfântă a Împărăției lui Dumnezeu. 

Iubiți credincioși,

     Sfântul prăznuit de noi astăzi cu multă evlavie și bucurie sfântă ne dăruiește o lecție de suflet și prin numele primit de la părinții săi credincioși. Nicolae înseamnă „popor biruitor” sau „popor care biruie”. Aşadar, înțelegem un lucru minunat ascuns în numele Sfântului Nicolae. Născut în vremea persecuțiilor (anul 260), părinții Sfântului i-au dat numele pruncului lor ca o rugăciune tainică, o nădejde sfântă, că poporul lui Dumnezeu – care este Biserica alcătuită din creştini – va fi, până la urmă, biruitor asupra necazurilor şi persecuţiilor la care era supus în acea vreme. Sfântul Nicolae a avut în nume o rugăciune și o nădejde sfântă, care s-a şi împlinit, de altfel, pentru că, prin viaţa sa, a arătat faptul că întotdeauna oamenii credincioși biruie prin rugăciune şi nădejde sfântă toate necazurile și încercările ce vin asupra lor. 
    Astăzi, în această zi de aleasă sărbătoare, suntem chemați să-l cinstim cu evlavie pe Sfântul Nicolae și să ne aducem aminte că și noi, românii ortodocși, am fost de-a lungul istoriei noastre un popor biruitor prin credință, prin rugăciune, prin dragostea și ascultarea față de Dumnezeu. Am fost pe vremea Sfinților Voievozi, a Sfinților Ierarhi, care au sfințit pământul acestei țări cu rugăciunile și mijlocirile lor; am fost pe vremea atâtor martiri, cuvioși, preoți sau simpli credincioși; tineri sau vârstnici, care au înțeles măreția identității de credință și neam și și-au dat viața pe câmpuri de luptă, pe baricade sau în închisori pentru libertate, pentru apărarea credinței străbune, a valorilor morale ale Ortodoxiei și românismului. Astăzi, când Biserica noastră strămoșească, în care sălășluiește tot sufletul neamului românesc, este denigrată și discreditată în mod susținut și organizat, când se caută demolarea familiei creștine tradiționale, iar în școală, cei interesați se străduiesc să introducă în educația copiilor noștri o materie a imoralității, suntem chemați să fim un popor demn, biruitor prin puterea credinței și a rugăciunii, care să poarte cu vrednicie numele de „Nicolae” și să mărturisească cu smerenie și fermitate adevăratele valori ale neamului, adânc înrădăcinate în comoara neprețuită a dreptei credințe. 
     În vremurile acestea de restriște pe care le trăim, se cuvine ca împreună, preoți și credincioși, cu adâncă smerenie, postire și nădejde sfântă, să ne rugăm ca Preabunul Dumnezeu să ocrotească țara și Biserica noastră, să ne rânduiască ocârmuitori luminați de darul credinței și al fricii Sale, să reverse harul înțelepciunii și binecuvântare peste toți copiii și tinerii noștri, ocrotire cerească peste familiile noastre, mângâiere, mult sprijin și întărire sufletească pentru cei vârstnici. 

Iubiți credincioși,

     Sfântul Ierarh Nicolae este și rămâne, pentru noi toți, un dascăl al apărării și mărturisirii ortodoxiei credinței, al sfințeniei, dar și un mare luminător al vieţii creştine prin frumusețea și bucuria milosteniei, mai ales în această perioadă de pregătire pentru Praznicul Naşterii Domnului, când şi noi trebuie să învăţăm să răspundem cu daruri Darului mântuirii pe care Dumnezeu Tatăl ni-L face prin trimiterea în lume, spre Jertfă și Înviere, a Fiului Său Preaiubit – Domnul nostru Iisus Hristos. 
     În acest sens, în Arhiepiscopia noastră s-a statornicit de mulți ani o frumoasă tradiție a realizării, cu prilejul sărbătorii Sfântului Nicolae, a unei Colecte generale, pe întreaga eparhie, pentru constituirea Fondului Filantropic Eparhial. Scopul acestui fond, care vine în continuarea colectei de alimente și îmbrăcăminte realizate la îndrumarea Sfântului Sinod, în prima Duminică a acestui post, este acela de a sprijini lucrarea social-filantropică și misionară a Arhiepiscopiei Sibiului, mai ales în aceste vremuri dificile pe care le trăim şi în care mulți dintre semenii noştri sunt lipsiţi de cele necesare traiului, solicitându-ne ajutorul. 
     În acest an, 2016, din fondul realizat anul trecut (55.398 lei), au fost acordate, prin Departamentul de asistenţă socială al Arhiepiscopiei noastre, ajutoare substanţiale familiilor sărace, nevoiaşe, unor copii orfani, oamenilor bolnavi care aveau nevoie de sprijin pentru procurarea de medicamente, precum şi unor elevi şi studenţi cu o situaţie materială precară, care aveau nevoie de sprijin pentru continuarea studiilor. 
     Avem încredințarea deplină că şi în acest an dragostea și dărnicia credincioșilor noștri va fi mare, la fel ca şi în anii precedenţi, şi că vor dărui cu credință pentru ajutorarea celor aflaţi în nevoi, bine ştiind că milostenia este dovada și măsura vieţii noastre creştine, că rugăciunile personale și nevoințele noastre duhovniceşti își găsesc împlinirea în faptele iubirii milostive, care „acoperă mulţime de păcate” (I Petru 4, 8) și biruiesc în fața judecăţii (Iacov 2, 13), făcându-ne și pe noi după chipul Tatălui Ceresc, Care este atotmilostiv (Luca 6, 36). 
     Cu nădejdea că îndemnul nostru pastoral va fi o întărire în credinţă şi o chemare la fapta cea bună în folosul semenilor bolnavi şi neajutoraţi, ne rugăm Domnului Iisus Hristos, de la Care vine „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit” (Iacob 1, 17), să vă binecuvânteze pe toţi cu iubirea, mila şi bunătatea Sa dumnezeiască, spre a arăta, mai ales în vremea acestei binecuvântate călătorii spre Taina Betleemului, multă rugăciune şi grijă pentru cei bolnavi, precum şi milostenie faţă de cei neajutoraţi. 
     Tuturor acelora care poartă numele binecuvântat al Sfântului Ierarh Nicolae le adresăm călduroase urări de sănătate, pace sufletească și alese împliniri duhovnicești!