Motto

„Ziarul nostru a făcut totdeauna, dela întemeere până astăzi, şi va face şi în viitor politică de apropiere, de înţelegere, de aplanare a divergenţelor [...] Întemeetorul ziarului nostru, Marele Şaguna, ne-a îndemnat şi ne-a impus să facem politica aceasta, singură corespunzătoare puterilor noastre”

miercuri, 26 aprilie 2017

IPS Laurențiu a participat la deschiderea programului „Bicentenar Brukenthal 2017”



Dr. Ștefan MĂRCULEȚ

Ceremonia prin care s-au deschis manifestările „Bicentenar Brukenthal 2017” a avut loc sâmbătă, 25 februarie, chiar în ziua când s-au împlinit 200 de ani de la inaugurarea muzeului. Mesajul Patriarhului României a fost transmis de Înaltpreasfințitul Laurențiu, Mitropolitul Ardealului.
Salonul de Muzică al Palatului Brukenthal a fost locul unde a avut loc ceremonia de inaugurare a manifestărilor din acest an prin care se aniversează cele două secole de existență a celui mai mare muzeu din sud-estul Europei. Timp de 10 luni Muzeul Național „Brukenthal” găzduiește expoziții inedite, evenimente culturale, simpozioane și alte manifestări prin care se evocă personalitatea baronului Samuel von Brukenthal și sunt prezentate publicului exponate din patrimoniul unic al instituției.
La ceremonie au participat numeroși oaspeți și reprezentanți ai autorităților locale și ai instituțiilor din Sibiu. Evenimentul s-a bucurat de prezența președintelui României, Klaus Werner Johannis, care a oferit Muzeului „Brukenthal” Ordinul „Meritul Cultural” în grad de comandor, categoria E-patrimoniu cultural național, și a felicitat conducerea și personalul instituției la acest moment aniversar.
Puține instituții se pot mândri cu vârsta și prestigiul Muzeului Național «Brukenthal». El este de două secole purtătorul unei excepționale misiuni de responsabilitate socială, egalată doar de importanța tezaurului său istoric și artistic. Colecțiile sale, biblioteca, expozițiile permanente și temporare sunt dovada rodului bogat al cunoașterii umane, atunci când este fructificată prin educație și amplificată de dialogul inter-cultural”, a subliniat președintele României în mesajul de felicitare.
Ministrul culturii, Ionuț Vulpescu, a subliniat în mesajul său unicitatea acestui muzeu și rolul acestuia în păstrarea și promovarea patrimoniului cultural transilvănean.
Muzeul «Brukenthal» a fost decenii întregi unicul muzeu de artă din spațiul românesc. Contribuția sa la dezvoltarea gustului artistic în Transilvania și dincolo de Carpați, după cum prevedea întemeietorul său, a fost inestimabilă”, a spus ministrul Ionuț Vulpescu.
„O casă a cărții și a artelor”
Mesajul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a fost transmis de Înaltpreasfințitul Laurențiu, Arhiepiscopul Sibiului și Mitropolitul Ardealului. Ierarhul a transmis și mesajul personal de felicitare către conducerea muzeului și i-a asigurat pe toți reprezentanții de colaborarea Mitropoliei Ardealului în proiectele culturale și artistice din Sibiu. Cuvântul Patriarhului României a fost intitulat „O casă a cărții și a artelor – Muzeul «Brukenthal»”.
Din interiorul acestor preocupări pentru salvarea, păstrarea, conservarea, restaurarea, valorificarea și promovarea patrimoniului nostru cultural-național, bisericesc și laic, apreciem și prețuim în mod deosebit eforturile tuturor celor care, în cadrul Muzeului «Brukenthal», vreme de două secole, au desfășurat o activitate pe cât de necesară, pe atât de valoroasă. Felicităm conducerea Muzeului «Brukenthal» din Sibiu, pe toți ostenitorii și susținătorii acesteia, împărtășindu-le totdeauna binecuvântarea și aprecierea noastră pentru străduința de a pune în valoare și a face atractive pentru noi generații aceste neprețuite comori spirituale și culturale”, a transmis Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.
Mesaje de felicitare au fost transmise și de președintele Consiliului Județean Sibiu, Daniela Cîmpean, care a oferit conducerii muzeului o plachetă comemorativă, primarul Sibiului, Astrid Fodor, curatorul Bisericii Evanghelice C.A. din România, prof. Friedrich Philippi, ambasadorul Marelui Ducat de Luxemburg în România, Christian Biever, nunțiul apostolic în România, mons. Miguel Maury Buendia și vicepreședintele Academiei Române, Victor Spinei.
Oaspeții au avut posibilitatea să viziteze, apoi, noile spații expoziționale pregătite pentru această aniversare, iar duminică, 26 februarie, publicul sibian a avut acces gratuit în muzeu.

DICȚIONAR BIBLIC : Templul din Ierusalim

   Termenul „templu” provine de la latinescul „templum”, care desemna edificiul public rezervat cultului unui zeu (în lumea păgână) sau sanctuarul unic al lui Israel (în iudaism). Din Antichitate și până în zilele noastre istoria a înregistrat numeroase temple celebre, dar niciunul n-a jucat rolul celui din Ierusalim, nici n-a cunoscut slava acestuia. Istoria sa se împletește strâns cu cea a poporului ales și implicit cu cea a iconomiei dumnezeiești de mântuire a lumii.
Templul din Ierusalim


Numele. Templul era desemnat fie prin substantivul de ori­gine akkadiană hekal (palat, construcție impunătoare), fie prin termenul kodeș (sanctuar), sau prin expresia beth Yhwh (casa lui Iahve). În Septuaginta și în literatura de limbă greacă sunt folosiți doi termeni: naos (sanctuar) și hieron ([loc] sfânt).
În general, când vorbim despre Templul din Ierusalim ne referim fie la unul dintre cele trei edificii care, succesiv, au îndeplinit rolul de centru a vieții spirituale a poporului ales, fie la semnificațiile teologice comune celor trei. Toate au fost zidite pe același loc, pe Muntele Moria din Ierusalim, și după același plan general. Existența lor se întinde pe o perioadă de aproximativ 1000 de ani, între 960 î.H. (data probabilă a consacrării Templului lui Solomon) și anul 70 d.H. (data distrugerii Templului lui Irod).
Templul lui Solomon
După cartea Cronici, David a vrut să înlocuiască Cortul Sfânt cu o construcție măreață și durabilă, dar a renunțat la planul său atunci când profetul Natan i-a arătat că e voia Domnului ca o astfel de realizare să nu fie realizată de un războinic ca el, ci de fiul său, Solomon (II Regi 7, 5u.; I Par 17, 1-14; 22, 7u.). După I Par. 22-28, David a avut totuși o contribuție importantă la construcția templului. El a conceput planul edificiului, a alocat o sumă impresionantă pentru ma­teriale și lucrători, a pregătit o mare parte dintre materialele de construcție (piatră fasonată, lemn, metale, marmură; I Par. 22, 1-19; 28, 1-29, 9) și, mai ales, a rânduit serviciile liturgice (I Par., cap. 23-26).
După ce a urcat pe tron, Solomon a cerut ajutorul regelui Tirului, Hiram (980-946 î.H.), pentru construirea templului (III Regi 5, 16u.; II Par. 2, 2u.). În schimbul unor cantități însemnate de grâu, untdelemn și vin, Hiram i-a furnizat lui Solomon lemn, aur, dar și meșteri pricepuți. La sfârșitul lucrărilor, Solomon i-a mai dat lui Hiram douăzeci de cetăți din Galileea (III Regi 9, 11). Lucrările de construcție au durat șapte ani, încheindu-se în anul al unsprezecelea al domniei lui Solomon (cca 957 î.H.; III Regi 6, 38).
Arheologii n-au reușit să identifice nimic din Templul lui Solomon, însă impresia pe care a făcut-o contempo­ranilor și care a rămas în tradiția iudaică ne spune multe despre splendoarea acestui edificiu realizat din piatră fasonată, marmură, lemn nobil și metale prețioase. Fusese proiectat ca parte a unui complex regal care includea și pa­latul suveranului, un tribunal și un palat pentru una dintre soțiile lui Solomon, fiică a faraonului egiptean (III Regi 7).
Sanctuarul propriu-zis nu era foarte mare. Planul său urma împărțirea Cortului Mărturiei: din pridvor se intra în Sfânta, unde se aflau altarul tămâierii, masa punerii înainte și zece candelabre din aur. Câteva trepte conduceau din Sfânta spre perdeaua care o separa de partea cea mai sacră a sanctuarului, numită Sfânta Sfintelor, unde se păs­trau Chivotul Legământului, care adăpostea Tablele Legii (III Regi 8, 9). În Sfânta Sfintelor nu aveau acces preoții, ci numai arhiereul, și acesta numai o dată pe an, în Ziua Ispășirii (Yom Kippur).
Jertfele se aduceau în curtea Templului, pe altarul de bronz situat chiar în fața intrării în sanctuar. În partea su­dică a altarului se găsea un bazin imens din bronz, destinat spălărilor rituale. Acest bazin avea diametrul de zece coți și era sprijinit pe doisprezece tauri de bronz, dispuși în patru grupe de câte trei (III Regi 7, 23-26).
În ziua consacrării, un nor strălucitor – simbol al prezenței Domnului – a umplut Templul (III Regi 8, 10-11). Slujba a fost condusă chiar de Solomon, care a binecuvântat popo­rul în două rânduri (8, 14.55-61) și a rostit rugăciunea de consacrare, în care găsim un interesant accent universalist, sanctuarul lui Israel fiind destinat și păgânilor. Dumnezeul lui Israel este rugat să-i asculte și pe păgânii care se vor ruga acolo, astfel încât aceștia să-L cunoască și, prin mărturia lor, toate popoarele să aibă parte de acest dar (8, 41-43).
De-a lungul istoriei sale de aproape patru veacuri Templul lui Solomon a fost iubit, dar și contestat (ca unic loc potrivit pentru cultul adevăratului Dumnezeu, după apariția Regatului de Nord, sub Ieroboam); a fost îngrijit de regi evlavioși, dar a trecut și prin evenimente nefericite. Au fost momente când a cunoscut idolatria (IV Regi 16, 10-18; 21, 4-9; Iez. 8, 3-18). De câteva ori a fost jefuit de regi străini (III Regi 14, 25-26; IV Regi 12, 18; 14, 14; 18, 15-16). Când Ierusalimul a căzut sub babilonieni, în anul 586 î.H., Nabucodonosor a jefuit templul, apoi a ordonat distrugerea lui. Toate odoarele sanctuarului au fost luate în Babilon (IV Regi 25, 8-9, 13-17). Aceeași soartă au avut-o cei mai mulți dintre locuitorii țării (IV Regi 25, 11-12).
Templul lui Zorobabel
După căderea Babilonului sub perși, noul suveran, Cirus cel Mare (576-530 î.H.), a permis întoarcerea evreilor exilați în țara lor. Mai mult, el a aprobat și a susținut rezidirea Templului, hotărând ca toate obiectele de cult jefuite de Nabucodonosor să înzestreze noul lăcaș (Ezdra 6, 3-5). Prin strădaniile arhiereului Iosua și ale guvernatorului Zorobabel, lucrările de construcție au început în anul 538 î.H., dar consa­crarea sanctuarului a avut loc douăzeci și doi de ani mai târziu, în anul 516 î.H., la 70 de ani după distrugerea celui dintâi.
Profeții Agheu și Zaharia au jucat un rol important în ridicarea acestui templu, mobilizând poporul în jurul ce­lor doi conducători spre restaurarea cultului adevăratului Dumnezeu. Deși constructorii n-au avut mijloacele pentru a-i da strălucirea celui dintâi, Templul acesta a ocupat un loc special în inimile evreilor, căci el constituia semnul renașterii naționale – după profanarea de către Antioh al IV-lea, și, apoi, curățirea lui prin zelul lui Iuda Macabeul (164 î.H.) – și al rezistenței în fața păgânismului.

FAMILIA UMANĂ, de la simplitatea personală a relaţiei la complexitatea impersonală a socialului



Pr. VASILE GAFTON
Din punctul de vedere al dezvoltării sociale putem spune că trăim într-o societate modernă, însă, ce înseamnă acest lucru pentru noi? Să însemne, cumva, doar a trăi sub presiunea urgenţei, a bunului plac şi a unor moduri dubioase de reprezentare a rostului existenţei umane sau al omului în lume? Unii au reuşit să impună destul de uşor sau încearcă încă să impună variante alternative ale bunurilor şi valorilor noastre tradiţionale, ale aspiraţiilor umane esenţiale şi autentice. Prin aceasta, complexitatea relaţiilor sociale sporeşte necontenit, dar, din păcate, preţul care trebuie plătit este acela că totul tinde să devină impersonal. În această situaţie, variantele alternative ale aspiraţiilor umane se dovedesc a fi, din păcate, golite tocmai de sensul pe care îşi închipuie că îl conţin. Din acest motiv, variantele propuse sau impuse nu numai că nu aduc un aport benefic la un eventual progres în plan uman, dar sunt sortite eşecului din start. Eşuează din lipsa unui suport personal interior, fapt ce creează multe disfuncţionalităţi şi produce, vai!, şi mai multă confuzie şi suferinţă.
Una dintre valorile tradiţionale care exprimă o aspiraţie esenţială a persoanei umane care se doreşte împlinită, autentică, este familia. Chiar dacă n-a fost încă în totalitate înlocuită cu surogatele de proastă calitate ale societăţii moderne, şi ea se află astăzi sub tirul intens şi nemilos al „înnoitorilor”. Care ar fi soluţia optimă de salvare a familiei de acest tăvălug al impersonalului relaţional? Întemeierea de relaţii personale mai intense. Nu doar posibil, ci şi determinant din acest punct de vedere este faptul că persoana se defineşte prin statutul ei social. Dar, ceea ce este interesant în privinţa dezvoltării relaţiilor sociale este legat de unele afirmaţii făcute în deceniile trecute de un sociolog german, Niklas Luhmann. Acesta afirma că „elementul personal din relaţiile sociale nu poate fi extins, ci doar intensificat. Cu alte cuvinte, sunt favorizate acele relaţii sociale în care devin importante mai multe calităţi individuale, unice ale persoanei sau, în definitiv, toate calităţile unei persoane individuale” [Niklas Luhmann, „Iubirea ca pasiune. Despre codificarea intimităţii”, trad. din limba germană: Andrei Anastasescu, Ed. Tact, Cluj-Napoca, 2015, p. 11-13].
Recurgând la fundamentele tradiţionale ale familiei, ne regăsim aşezaţi dinaintea perspectivei interioare a credinţei. A credinţei ca element/calitate unic(ă) a persoanei, care contribuie în mod esenţial la structurarea unor relaţii personale reale, autentice între bărbat şi femeie, între om şi oameni, dar, mai ales, între om şi Dumnezeu. În varianta biblică, existenţa umană apare pe fondul lumii create de Dumnezeu în varianta ei duală, îmbinând în mod armonios masculinul cu femininul. Cartea Facerii este categorică în privinţa faptului că om înseamnă, în egală măsură, bărbat şi femeie. Atunci când evocă momentul creării omului, Sfânta Scriptură spune: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie” (Fac. 1, 27). Această notă esenţială referitoare la existenţa umană ca familie primordială alcătuită din bărbat şi femeie trimite la ţinta sau la scopul care trebuie atins de om, ţel care are o relevanţă covârşitoare asupra sensului vieţii sale. Este o problemă la care ne-am referit destul de des şi ne vom mai referi, datorită faptului că este o problemă actuală, ba chiar una acută.
Mai mult decât atât, modul în care relatează Sfânta Scriptură momentul împlinirii făpturii umane este relevant pentru problematica familiei din punctul de vedere al accepţiunii de dar al lui Dumnezeu. Dumnezeu este Cel care imprimă sens vieţii umane ab initio, dând lui Adam posibilitatea de a se gândi la Dumnezeu ori de câte ori priveşte spre cea pe care El i-a dăruit-o spre ajutor pe potrivă. Sfânta Scriptură spune: „Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam” (Fac. 2, 22). Iar Adam, credincios Celui care l-a creat, se recunoaşte în ea.
Istoricul religiilor, Mircea Eliade, vorbeşte foarte mult în scrierile sale despre o nostalgie a paradisului, nostalgie care este un dat structural al fiinţei umane. În această nostalgie a originilor trebuie să includem şi nevoia omului de sens. Sensul este o necesitate a apartenenţei omului la credinţă ca relaţie cu Creatorul. Este o dimensiune a vieţii în care este prezent în mod permanent Dumnezeu. Atât de pregnant este resimţită de om această necesitate a unui sens, încât el caută în permanenţă să investească toate lucrurile din jurul său cu sacralitate. Ori, sacralitatea nu îşi poate avea originea decât în Izvorul vieţii, Care este Dumnezeu. De ce face omul acest lucru? Pentru a avea sentimentul că tot ceea ce face şi existenţa sa privită în ansamblu nu piere în zadar, nu dispare, ci, prin raportare la Dumnezeu, este cu un anumit rost.
Dar, dacă din această acţiune general umană de învestire cu sacralitate a elementelor lumii care îl înconjoară lipseşte credinţa, apar, din păcate – aşa cum putem observa la tot pasul –, şi multe lucruri fără rost. De ce? Deoarece capacitatea omului de a-L recunoaşte pe Dumnezeu în lume s-a tocit considerabil, omul fiind dispus să ia tot mai mult propriile iluzii şi proiecţii drept realităţi sau moduri în care Dumnezeu Se manifestă. Însă, ceea ce trebuie reţinut în mod obligatoriu este tocmai faptul că, doar în măsura în care reuşim să-L recunoaştem pe Dumnezeu şi/sau să recunoaştem modul în care Dumnezeu lucrează în lume, viaţa noastră are un sens. Din acest motiv, sensul vieţii umane nu este nicidecum străin de sacru, ba, dimpotrivă, îl implică la modul organic. Absenţa referirii permanente la Dumnezeu Cel Adevărat goleşte acţiunile umane şi viaţa umană însăşi de orice rost.
Existenţa umană în forma sa duală – bărbat şi femeie, aşa cum i-a făcut Dumnezeu – este cea care dă sens vieţii omului în lume. De ce? Pentru că, aşa cum afirmam anterior, familia apare în această formă esenţială de existenţă ca rezultat al acţiunii directe a lui Dumnezeu, care o dăruieşte pe Eva lui Adam, iar Adam se recunoaşte în ea. Dar, se poate recunoaşte în ea întrucât şi el este creat de Dumnezeu. De altfel, familia presupune o relaţie personală între un bărbat şi o femeie, relaţie care, bazându-se pe această diferenţă simplă şi personalizantă între masculin şi feminin, are ca Model relaţionarea Persoanelor Sfintei Treimi, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, într-un mediu propriu, care este Iubirea.
Într-o abordare cu profunzime mistică a relaţiilor dintre Dumnezeu Creatorul şi fiinţa umană, Dumnezeu apare ca Principiu Creator personal masculin, iar Creaţia, şi, implicit, firea omenească, se constituie ca partener feminin de relaţie cu Dumnezeu. Aceasta, întrucât, „dincolo de orice dualitate, Dumnezeu Cel Unul nu se revelează ca „bărbat”, ca arhetip al masculinului, decât în relaţia sa cu Creaţia, care este în întregime feminină” [Annick de Souzenelle, „Femininul fiinţei. Pentru a sfârşi cu coasta lui Adam”, trad. de Pr. Prof. Gheorghe Popa, Ed. Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2013, p. 10]. În ceea ce priveşte omul, situându-ne în aceeaşi perspectivă mistică, vom spune că „fiecare persoană umană, unică în ipostasul său de icoană a Treimii dumnezeieşti, cuprinde umanitatea întreagă” [Ibidem, p. 237]. Aşa încât, raportul dintre Dumnezeu şi Creaţie se regăseşte şi în relaţia dintre om şi omenire. Cu alte cuvinte, omul se recunoaşte pe sine în raport cu Dumnezeu şi cu ceilalţi oameni.
Astfel, recunoaşterea este ceva esenţial, ca şi credinţa. Este acel ceva care înseamnă afirmarea Creatorului sau, mai precis, afirmarea prezenţei iubirii personale a Creatorului în opera Sa. O viaţă privată de acest ceva esenţial, o viaţă căreia îi lipseşte acest ceva esenţial nu poate avea sens. Pentru că închis între limitele unei astfel de vieţi, omul nu Îl mai (poate) recunoaşte pe Dumnezeu şi nu se mai poate recunoaşte nici pe sine însuşi.