Motto

„Ziarul nostru a făcut totdeauna, dela întemeere până astăzi, şi va face şi în viitor politică de apropiere, de înţelegere, de aplanare a divergenţelor [...] Întemeetorul ziarului nostru, Marele Şaguna, ne-a îndemnat şi ne-a impus să facem politica aceasta, singură corespunzătoare puterilor noastre”

miercuri, 14 iunie 2017

Coaliția bunului simț




Teodor Baconschi


     Spațiul public pare tot mai inflamat pe tema unui eventual referendum consacrat definiției constituționale a familiei. Consultarea prin referendum e sigur constituțională! La fel de sigur e că trei milioane de cetățeni români au cerut ca legea fundamentală să definească familia drept uniune liber consimțită între un bărbat și o femeie. Cineva – care eventual a lipsit din țară în ultimii 30 de ani – s-ar putea mira că firescul trebuie apărat prin formulări auto-evidente. Iată însă că peisajul nostru s-a schimbat: prin integrarea în UE, ne-am integrat și în agenda socioculturală, morală, politică a Occidentului, cu bune și rele. Aș vrea să-mi expun aici punctul de vedere: cred că familia ca loc al uniunii bărbat-femeie și al binecuvântării nașterii de prunci reprezintă un corp intermediar care protejează persoană umană față de ingerințele (posibil abuzive ori exagerat paternaliste) ale corpurilor superioare, de tipul statului. A face din familie un concept elastic, o realitate cu geometrie aleatorie, se cheamă a infirma atât o tradiție iudeo-creștină multimilenară, cât și a lăsa persoana umană mai slabă în revendicarea unei vieți libere.
     Noi, ca națiune, scădem demografic (inclusiv prin milioane de avorturi). Populația a îmbătrânit și mulți tineri pleacă la muncă în alte țări, care le oferă joburi și cariere mai bune decât ce găsesc acasă: nu mulți, în schimb, se mai întorc. Hai să spunem că asta-i și o șansă: în definitiv, dacă suntem în Uniunea Europeană, vorbim despre o singură piață a muncii, iar mobilitatea profesională, în căutarea unor șanse sporite, trebuie salutată ca un mare drept din fericire dobândit. Nu-i mai puțin adevărat că fuga creierelor (sau doar a brațelor de muncă, în felurite profesiuni și la diferite niveluri de calificare) diminuează capitalul uman pe care se poate sprijini dezvoltarea țării noastre. În aceste condiții, încurajarea familiei, susținerea ei de către statul laic (neutru confesional) reprezintă o politică publică responsabilă și necesară. Evident că fiecare e liber să decidă dacă devine sau nu părinte, o ipostază pe cât de frumoasă, pe atât de dificilă în timp. Când ne punem însă întrebarea „cum vom arăta peste un secol?”, nu ne vine bine să dăm dreptate prognozelor, care arată că, în 2050, am putea număra numai 15 milioane de cetățeni, cu perspectiva de a fi tot mai puțini, mai irelevanți, mai slabi în competiția regională și geopolitică de care orice stat are parte. A-ți dori o țară puternică nu înseamnă a predica totalitarismul planificării demografice, în stil comunist. E doar o dorință legitimă, un reflex de grijă față de viitorul unei comunități care ți-a fost și ție decor existențial, cadru de expresie personală și destin.
     Coaliția pentru Familie încearcă să sensibilizeze întreaga opinie publică asupra acestor aspecte deloc neglijabile. Ei i se opun asociații și persoane care socotesc că familia „tradițională” (cum pleonastic i s-a spus) împiedică „progresul” social, adică presupusa evoluție către o societate „complet deschisă” care, bunăoară, ar accepta căsătoria civilă între persoane de același sex și (corolar inevitabil), „dreptul” acestora de a adopta copii. Avem așadar un mini-conflict (să nu-i spunem „război”) cu potențial de polarizare și instrumentalizare ideologică, sau chiar nemijlocit politică. Va trebui nu doar să ne poziționăm, pro sau contra, dar și să producem argumente, pentru a hrăni o dezbatere democratică și civilizată, evitând pe cât posibil derapajele și radicalizările. Aici, Biserica noastră–de acord cu alte confesiuni (creștine sau nu)–are datoria de a umbla cu mare precauție pastorală, pentru a nu scoate din foc castanele puse de alții, pentru a calma spiritele și pentru a încuraja o reflecție moderată, rodnică, scutită de isterii și diviziuni artificiale. Socotesc că BOR dispune de suficiente resurse intelectuale pentru a nu lipsi din acțiune. Autoritatea ei duhovnicească trebuie să prevaleze, ajutând la limpezirea apelor tulburate prin insurgența neo-marxismului cultural. La urma urmelor, Tradiția nu se cere prezervată inerțial: ea trebuie rescrisă în limbajul actualității, pe temeiul legăturii organice dintre bunul simț și binele comun.

Anul 165 • nr. 21-24, 1 și 15 iunie 2017


Credință și rațiune, laolaltă


Teodor Baconschi

     Cutare, auzim, e un om foarte credincios! Putem verifica această afirmație prin faptele aceluia: dacă printre ele prevalează cele bune, înclinăm să credem credinței sale și să-l socotim autentic. Există însă și un umanism secular, ba chiar ateu. În numele său, apar și fapte bune aparent neconectate la o credință religioasă. Un soi de filantropie fără transcendență și cadru ritualic ori simbolic legat de creștinism. Așadar, deși „credința fără fapte moartă este”, avem de-a face și cu fapte bune care nu-L recunosc pe Dumnezeu, deși sunt catalogabile ca atare: fapte bune! Tocmai pentru că există fapte bune inspirate exclusiv de compasiune și solidaritate interumană, credinciosul rămâne pe gânduri: devine apologet! Dar cum să aperi credința în veacul 21? Este apologetica o datorie creștinească? Unii ar spune că da și că mereu a fost așa. Alții s-ar grăbi să vadă apărarea credinței cu argumente raționale ca pe o contradicție în termeni. Credința e darul lui Dumnezeu, predispoziția harică pe care sufletul o validează printr-o decizie liberă. Ce nevoie de argumente logice are consumarea neconstrânsă a unui dar divin? Are, tocmai pentru că rațiunea poate învinge dubiile personale și îi poate convinge și pe alții, pe cei sceptici sau agnostici, apropiindu-i astfel de misterul lui Hristos.
     Devenirea Bisericii și a teologiei cuprinde exemple de mari apologeți în fiecare generație. Ce s-ar fi făcut, bunăoară, turmentatul creștin al veacului 20 fără minunat de profundele cărți ale unui C.S. Lewis? Această constantă reflectă natura sistematică a respingerii credinței pe baze intelectuale, deci și nevoia simetrică de a fundamenta credința pe temeiuri raționale: e un balans continuu. Absența îndoielii nu e virtuoasă. Dacă n-am fi mereu străbătuți de întrebări, am transforma viața religioasă într-o mecanică obtuză de gesturi nepricepute. Dumnezeu nu-și dorește ca partener un robot blindat în certitudini oarbe, ci un interlocutor viu, aflat pe calea dinamică a unei creșteri (care presupune halte și derapaje). Fără clipele noastre de francă deznădejde, nu ne-am putea împărtăși pe deplin din clipele noastre de luminoasă speranță în propria mântuire.
     Întrebarea persistă: se cuvine ca orice creștin să fie și un apologet al credinței? Categoric, da! Apărarea cu instrumente raționale a credinței ca mister suprarațional e parte integrantă a elanului misionar. Firește că magisteriul Bisericii rămâne norma indispensabilă pentru a nu improviza pe căi greșite, vagi sau delirante. Avem în tezaurul biblico-patristic un îndreptar peren, pe care trebuie doar să-l traducem în termeni contemporani, la capătul unui efort hermeneutic onest. De aceea, cultura teologică (și cea literară, artistică, științifică sau civică) rămâne fundamentul și scopul oricărui creștin lucid: numai ea face din el un binevestitor competent și credibil. Nimic mai trist decât vederea unui pretins credincios cu adevărat ignorant! Nouă ne lipsește – și trebuie să ne prisosească – docta ignoranță, nicidecum prosteasca necunoaștere plină de sine. Aprofundăm cunoașterea pozitivă, spre adâncirea în taina universului creat. Știm, socratic, că nu știm, însă compensăm hăul acestei conștiințe circulare prin vectorul nădejdii ca depășire: „cred, Doamne, ajută necredinței mele!”. Idealul nostru nu e o lume general și omogen convertită la creștinism, căci specia noastră nu e capabilă de progres moral. Numai persoana poate evolua duhovnicește și văd în această axiomă felul nostru de a nu stânjeni lucrarea lui Dumnezeu în istoria umană. Tocmai de aceea, postura apologetică implică dialogul restrâns, lucrarea „celor doi sau trei” strânși laolaltă în coprezența mistică a lui Iisus Hristos. E felul nostru, obstinat, de a fi conservatori în plină epocă mediatică. Evident, „doi sau trei” nu înseamnă să reduci reflecția asupra credinței la un cenaclu intim, agapic și domestic. În fond, gândurile acestea apar într-un ziar. Dar nu a purtat Sfântul Andrei Șaguna ziarul pe care-l citiți în propria icoană?
Anul 165 • nr. 17-20, 1 și 15 mai 2017