Motto

„Ziarul nostru a făcut totdeauna, dela întemeere până astăzi, şi va face şi în viitor politică de apropiere, de înţelegere, de aplanare a divergenţelor [...] Întemeetorul ziarului nostru, Marele Şaguna, ne-a îndemnat şi ne-a impus să facem politica aceasta, singură corespunzătoare puterilor noastre”

vineri, 14 iulie 2017

Troițele din Mărginimea Sibiului



Fiind din aceeaşi generaţie cu autorul acestei cărţi, am trăit la fel ca şi el, la Sibiu, încă din anii copilăriei, bucuria de a fi fost drumeţ, aproape în fiecare sfârşit de săptămână şi în aproape fiecare anotimp, prin împrejurimile atât de pitoreşti ale oraşului şi mai de­parte, pe drumurile care leagă între ele aşezările ţinutului. Îmi amintesc cât de des urcam Dealul Guşteriţei, de unde puteai cuprinde într-o privire întreg oraşul, ochiul putând străbate fără oprelişti, până dincolo de colinele împădurite, către crestele înzăpezite ale Făgăraşilor sau ale Cindrelului. Era ca o ispită de a porni la drum, şi nu era loc către care să nu găseşti cărări lesne de străbătut cu pasul, sub umbra pădurii şi cu însoţirea vioaie a unui pârâu, din care să-ţi poţi potoli setea. Plăcerii de a hoinări în voie, şi aparent fără rost, a copilăriei i-a urmat cutezanţa de a răspunde provocărilor primei tinereţi, cu ţinte tot mai greu de atins şi probe de orientare pe teren şi de rezistenţă în parcurgerea altor trasee, mai dificile şi mai lungi. Cu trecerea anilor, colindările prin natură au dobândit un sens mai profund, legat de căutări în orizontul istoriei acestor locuri, nemaifi­ind doar simple prilejuri de evadare din forfota oraşului, ci şi iscoditoare peregrinări prin vremuri, veritabile întoarceri în timp, pe care le puteau mijloci vizitele în satele de sub munte ori de pe cursul bătrânelor râuri, locuiri străvechi, în care viaţa pulsa încă într-un ritm ancestral.
Este şi sentimentul pe care-l transmite cartea de faţă, acela că te afli în mers, căutând ori descoperind din în­tâmplare semne care-ţi ghidează deplasarea şi te conduc, segment de drum după segment de drum, spre o destinaţie. Călăuze către înţelegerea tradiţiilor creştineşti, pe care le-au cultivat dintotdeauna obştile româneşti din acest ţinut, crucile şi troiţele marchează un traseu spiritual pe care autorul ne îndeamnă să-l parcurgem, reconstituindu-l şi însemnându-l în conştiinţă ca pe o hartă a identităţii noastre.
A ales zona Mărginimii Sibi­ului pentru a ne invita la o atare experienţă, dar putea la fel de bine să ne propună să pornim pe cale prin ţinutul Secaşelor sau în părţile dinspre Olt sau în lungul văii Hârtibaciului sau pe Târnave, şi peste tot ne-ar fi în­tâmpinat aceleaşi repere, la fel ca tot atâtea şanse de regăsire în noi înşine a drumului rătăcit.
Reproducând în esenţă şi aproape invariabil tema icono­grafică a Răstignirii, uneori şi pe cea a Botezului Mântuitoru­lui în Iordan, troiţele implan­tează, din loc în loc, oriunde i-ar purta pe oameni paşii pe parcursul unei zile obişnuite: acasă, pe uliţe, la fântână, pe hotarul satului dinspre câmp ori pe şoseaua către Sibiu, tot atâtea imagini ale Ierusalimului şi tot atâtea evocări ale Bisericii Sfântului Mormânt şi a Învierii Domnului. Umblând cu cre­dinţă şi evlavie faţă de Dumnezeu, orice pas ar face omul nu-i în felul acesta decât un altul adăugat celor prin care acesta îşi împlineşte cuvenitul pelerinaj către Ţara Sfântă.
În cele optsprezece localităţi româneşti mărginene, de la poalele Cindrelului, Adrian Stoia a identificat şi a descris cu stăruinţă aproape patru sute de asemenea troiţe şi cru­ci, o parte dintre ele vestigii rămase din secolele trecute, însă cele mai multe fiind plantate în zilele noastre, ca să le înlocuiască, de bună seamă, pe cele mistuite de vreme. Din nefericire, cele mai vechi troiţe, fiind totodată şi cele mai preţioase, prin calitatea artistică a imaginilor care le decorează, datorată măiestriei celor mai de seamă zugravi transilvăneni din veacurile al XVIII-lea şi al XIX-lea, parte dintre ei originari din satele Mărginimii ori doar legaţi sufleteşte de locuitorii acestora (Popa Ioan Grigorievici, Oprea din Răşinari, Vasile Munteanu din Sălişte, Ioan din Poiana, Nicolae din Ludoş, Dimitrie Dimitriu), poartă nu doar rănile provocate de timp, ci şi pe acelea, încă mai dureroase, pricinuite din ignoranţa ori din iresponsabili­tatea intervenţiilor de înnoire cu orice preţ, de care se fac vinovaţi unii preoţi sau enoriaşi.
Lucrarea domnului Adrian Stoia reprezintă din acest punct de vedere şi un semnal de alarmă şi un strigăt de ajutor, dar şi o mărturie documentară preţioasă, în per­spectiva sumbră a iminentei distrugeri a troiţelor pictate. Pentru că practic nicăieri, în perioada ultimului secol, nu s-a înregistrat măcar vreo singură acţiune de recuperare, prin restaurări ştiinţifice, a icoanelor zugrăvite pe crucile din lemn sau din piatră, cu excepţia doar a celor două sau trei piese extrase din locurile pentru care au fost clădite şi mutate în anii din urmă în perimetrul Muzeului Astra din Sibiu.

Lect. Dr. Ioan Ovidiu ABRUDAN

„Ideea elaborării acestei lucrări s-a crista­lizat în timpul deselor călătorii efectuate în Mărginimea Sibiului, urcând spre plaiurile Poienii Soarelui (la Șanta), la zidurile fortificației dacice de la Tilișca sau pe dealurile Tilișcăi, Sibie­lului, Tălmaciului etc.
În fiecare dintre aceste localități am fotografiat mai vechile sau mai noile troițe, ctitorite de oamenii locului sau de autorități.
Denumirea monumentului de cult adoptată astăzi sub termenul generic de „troiță” desem­nează atât crucea în sine (din lemn, piatră sau metal), cât și întregul ansamblu (construcția care o adăpostește). Persoanele potente financiar au dorit astfel să aducă mulțumire divinității, să comemoreze în acest fel memoria străbunilor sau, pur și simplu, au simțit nevoia de protecție acordată de Cruce.
Troițele au fost amplasate în diferite locuri: la hotarul localităților sau la marginea terenului agricol, în progadia bisericilor sau în apropierea locuinţelor ctitorilor, în nişe prevăzute în zidul caselor sau la porţi, la poduri, izvoare sau fântâni, la răscruci de drumuri, oriunde credinţa populară considera că locul poate fi bântuit de spirite şi forţe negative. Îngrijirea și întreținerea lor a căzut în seama familiilor celor care le-au ctitorit, a bisericii parohiale sau a noilor locatari mutați între timp în proximitatea monumentului de cult.
Edificate acum câteva secole ca simple cruci din piatră sau din lemn, majoritatea troițele ctitorite în Mărginimea Sibiului se constituie astăzi, arhitectu­ral, sub forma unor mici construcții (ediculare sau capelare), din lemn sau din piatră. Cele zidite sunt compuse din patru pereți sau doar stâlpi de colț, cu deschideri protejate de grilaje din lemn sau metal, iar deasupra, cu un acoperișîn patru sau mai multe ape, cu învelitoare ceramică, din tablă sau, mai rar, din material lemnos. Cele din lemn sunt compuse din stâlpii plasați la cele patru colțuri, încastrați în placa de ciment, cu gard de protecție pe toate laturile și cu acoperișul, de obicei, piramidal, cu învelitoare ceramică sau metalică.
(…) Deși unele dintre acestea au fost cuprinse în cercetările înaintașilor noștri (publicate sau rămase în stadiu de manuscris), am constatat că puțină lume are cunoștință de existența unui număr atât de mare de troițe. În cele 18 localități pe care le-am cuprins în studiu, am reușit să identificăm un număr de aproximativ 390 de troițe. În urma discuțiilor cu localnicii, am remarcat adeseori fap­tul că multe dintre acestea au rămas necunoscute până și lor. Desigur, numeroase monumente au fost ridicate în ultimele decenii prin grija credincioșilor. Avem convingerea că unele au rămas nedescope­rite de noi. Motivul este simplu – teritoriul întins al Mărginimii, desfășurat pe o suprafață mare de teren: munți, dealuri, fânețe sau înălțimi. Pe de altă parte, aproape în fiecare an sunt construite noi monumente. Tocmai din acest motiv, repertoriul rămâne deschis cercetărilor viitoare.”
Dr. Adrian STOIA

Curtea Europeană a Drepturilor Omului și aspectele „bătăliei” Coaliției pentru Familie



Dezbaterile europene cu privire la căsătoriile între persoane de acelaşi sex au evoluat în ultimele de­cenii. Până în momentul de faţă un număr de 18 ţări şi-au modificat legislaţia în acest sens, acest proces fiind de fapt în desfăşurare în diferite părţi ale continentului în diverse faze, de la dezbatere publică şi până la faza de adoptare parlamentară. Trebuie să spunem că în Europa situaţia a evoluat rapid şi în feluri contrastante. În ultimul deceniu s-a observat o dublă mişcare, pe de o parte o mişcare de legalizare a căsătoriilor între persoane de acelaşi sex în partea Occidentală a Europei, iar pe de altă parte de întărire a prevederilor privind căsătoria heterosexuală, doar între un bărbat şi o femeie, în Răsăritul Europei, unde putem vorbi chiar de o constituţionalizare a acestei instituţii în sensul pomenit mai sus [George Puppinck, Same Sex Unions and the ECHR, p. 1]. Rezultatul este cel al unui continent divizat pe această problemă. Reglementarea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex este prezentată ca o chestiune de egalitate şi ne-discriminare, deci ca o problemă ce intră în sfera drepturilor omului.
Consiliul Europei, al cărui rol este acela de a garanta şi de a promova respectul pentru drepturile omului pe continent, este principalul avocat în dezbatere. În 2010, principalele foruri ale Consiliului Europei au fost orien­tate în direcţia extinderii principiului non-discriminării pe baza orientării sexuale la nivelul tuturor domeniilor. La 31 martie 2010, Comitetul de miniştri al Consiliului Europei a adoptat Recomandarea CM (2010) 5, reco­mandând statelor membre să adopte măsuri împotriva discriminării bazate pe orientarea sexuală sau identitatea de gen. La 29 aprilie 2010, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat Rezoluţia 1728 (2010) privind „Discriminarea bazată pe orientarea sexuală şi identitatea de gen”, promovând aceleaşi măsuri ca Recomandarea CM (2010) 5. Niciunul dintre aceste documente nu cerea statelor să legalizeze căsătoriile între persoane de acelaşi sex, dar acordau în schimb suport explicit legalizării parteneriatului civil. La 24 iunie 2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a publicat decizia în cauza Schalk şi Kopf vs. Austria, ară­tând, pentru prima dată, că relaţia stabilă între parteneri de acelaşi sex cade sub incidenţa noţiunii de „viaţă de familie” (nerămânând doar în sfera vieţii private), la fel ca relaţia dintre cuplul format din parteneri de sex diferit (§94). Prin aceasta se garantează egalitatea de tratament prin mijloace ce ţin de principiul nediscriminării cu privire la viaţa de familie.
Căsătoria între persoane de acelaşi sex: nu există un drept prevăzut în acest sens
În ultimii ani, 18 state europene au legalizat căsătoriile între persoane de acelaşi sex.
În același context, alte 13 state europene au constitu­ţionalizat definiţia căsătoriei ca fiind realizată între un bărbat şi o femeie şi ca fiind monogamă. Situaţia aceasta este întâlnită în: Belarus (art. 32), Bulgaria (art. 46), Croaţia (art. 62), Ungaria (art. L.1), Letonia (art. 110), Lituania (art. 38), Moldova (art. 48.2), Muntenegru (art. 71), Polonia (art. 18), Serbia (art. 62), Slovacia (art. 41), Ucraina (art. 51). Reglementările cele mai recente în ma­terie constituţională sunt cele din Ungaria (2012), Croaţia (2013), Slovacia (2014) şi Macedonia (unde la 20 ianuarie 2015 Parlamentul a adoptat un amendament constituţional cu 72 de voturi pentru şi 4 împotrivă). Aceste ultime ţări menţionate au dorit prin reglementările constituţionale să prevină introducerea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex pe cale legislativă sau prin jurisprudenţă. De aceea, definiţia căsătoriei vorbeşte despre „legătura unică dintre un bărbat şi o femeie” (Slovacia), în loc de a garanta simplu pentru bărbaţi şi femei dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie conform Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (art. 12), a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (art. 16), a Pactului Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (art. 23). Formulările din aceste documente au permis Curţii Constituţionale Spaniole, pe baza deciziei din cauza Schalk şi Kopf vs. Austria, să arate că prin formularea de „bărbat şi femeie” [Dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie este recunoscut bărbatului şi femeii, art. 23.2 ICCPR] indică doar deţinătorii dreptului de a se căsători şi nu implică faptul că această căsătorie trebuie în mod obligatoriu să fie realizată între un bărbat şi o femeie [Decizia Curţii Consti­tuţionale din Spania din 6 noiembrie 2010, Nr. 198/2012].
În chestiunea căsătoriei, divergenţele existente la ni­velul ţărilor europene a determinat Curtea să pornească de la evoluţia interpretării Convenţiei, recunoscând lipsa oricărui drept pentru încheierea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex. Celelalte instituţii ale Consiliului Europei au urmat îndeaproape această evoluţie.
În decizia Schalk şi Kopf vs Austria din 2010 s-ar putea crede că instanţa a pregătit de fapt calea spre recunoaşterea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex. Este de reţinut faptul că Curtea a acceptat aplicarea art. 12 al Convenţiei în ciuda faptului că aplicanţii nu erau bărbat şi femeie, asta în contextul în care prevederile articolului 12 al Convenţiei [Art. 12 – Dreptul la că­sătorie: Începând cu vârsta stabilită prin lege, bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie conform legislaţiei naţionale ce reglementează exercitarea acestui drept.] ar putea fi interpretate în această direcţie şi astfel să nu fie exclusă căsătoria între doi bărbaţi şi două femei (§54-55).
Aplicarea principiilor generale în speţă
Conform articolului 12, Curtea reaminteşte că „bărbatul şi femeia” au dreptul de a se căsători. Conform versiunii engleze, „men and women (...) have the right to marry”. Versiunea franceză este formulată astfel: „l’homme et la femme ont le droit de se marier”. De asemenea, articolul 12 prevede dreptul de a întemeia o familie.
Curtea a recunoscut astfel că articolul 12 garantează bărbatului şi femeii dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie. De aceea, ţinând cont de articolul 9 al Cartei, Curtea nu va mai considera că dreptul la căsătorie consa­crat în articolul 12 trebuie în toate cazurile să fie limitat la căsătoria între persoane de sex opus. În consecinţă, nu se poate afirma că articolul 12 nu este aplicabil în speţă. Totuşi, în starea actuală a lucrurilor, problema referitoare la autorizarea căsătoriilor între parteneri de acelaşi sex rămâne a fi reglementată prin legi naţionale de Statele Contractante (§61). Totodată, Curtea observă: căsătoria are conotaţii sociale şi culturale profund înrădăcinate, care pot să difere considerabil de la o societate la alta. Curtea reiterează că nu trebuie să se grăbească să înlocuiască propria apreciere celei a autorităţilor naţionale, care sunt mai bine plasate să dea apreciere şi să răspundă necesi­tăţilor societăţii (§62).
Curtea a concluzionat că statele rămân a fi libere, în temeiul articolului 12 al Convenţiei, precum şi în teme­iul articolului 14 combinat cu articolul 8, să limiteze accesul la căsătorie la cuplurile de sex opus. Cu toate că reclamanţii par să invoce că, dacă statul decide să ofere cuplurilor de acelaşi sex modalităţi alternative de recunoaştere, el este obligat să confere acestora un statut, chiar dacă cu o altă denumire, care să corespundă căsăto­riei din toate punctele de vedere. Curtea nu este convinsă de acest argument. Ea consideră că, dimpotrivă, statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere în privinţa statutului exact conferit de modalităţile alternative de recunoaştere (§108).

Fericitul Augustin: adevărata evlavie (credinţă) se bazează pe frică sau/şi iubire? (II)



Pr. Dr. Cătălin CRIȘAN
 
Augustin explică în continuare de ce iubirea desăvârşi­tă alungă teama: pentru că teama dă naştere la suferinţă în sensul în care conştiinţa păcatelor chinuie inima câtă vreme încă nu s-a înfăptuit îndreptăţirea. Însă în clipa în care pătrunde iubirea care aduce însănătoşirea, teama care este ca o rană este alungată [Ibidem, p. 285, 287]. De aceea Augustin concluzionează: „Aşadar, fie ca tea­ma să se sălăşluiască în inima ta [Despre rostul bun al fricii, în prima fază promovează o nelinişte folositoare premergătoare mărturisirii, vorbeşte Augustin şi atunci când se referă la îndemnul ce ni-l dăm: „«Să păcătuim, să facem liniştiţi ceea ce vrem, Hristos o să ne cureţe». (…) El îţi răpeşte liniştea cea răufăcătoare şi sădeşte întine o teamă folositoare. Vrei să fii liniştit, trăind cum nu trebuie? Fii mai bine plin de nelinişte! Într-adevăr, Dumnezeu este de bună-credinţă şi drept, încât să ne ierte păcatele, doar dacă tu vei fi mereu nemulţumit de tine şi vei accepta să fii schimbat până vei ajunge la desăvârşi­re” (cf. Ibidem, I, 7; PG 35, col. 1983; trad. rom. cit., p. 51)], ca să facă să intre în ea dragostea. Dar dacă eşti fără teamă, nu vei putea fi îndreptăţit. […] Aşadar este nevoie ca la început să pătrundă în suflet teama prin care apoi să vină iubirea. Teama este un medicament, în vreme ce iubirea este mântuire” [Ibidem, IX, 4; PG 35, col. 2047-2048, trad. rom. cit., p. 287].
Cine iubeşte nu se teme de Judecată
Astfel, rostul pozitiv al fricii este acela că aduce după ea mărturisirea păcatelor. Mai departe, în urma mărturisirii ivite în urma fricii, omul dobândeşte o linişte interioară care în cele din urmă, deschide uşa iubirii care alungă frica. Prin urmare, Augustin recunoaşte că iubirea aduce în sufletul omului siguranţă şi linişte adevărată în termenii în care, pe urmele Sfântului Evanghelist Ioan, el afirmă că semnul celui care iubeşte cu adevărat este faptul că nu se teme de Judecată:
„…cum poate fiecare dintre noi să se pună la încercare, ca să vadă cât de mult a înaintat în el dragostea sau, mai degrabă, cât de mult a înaintat el în dragoste. Căci, dacă Dumnezeu este iubire, nici nu înaintează, nici nu se retrage. Se spune că dragostea înaintează în tine în sensul că tu îna­intezi în ea. […] Oricine are încredere în ziua Judecăţii, în el iubirea e desăvârşită. Ce înseamnă a avea încredere în ziua Judecăţii? Înseamnă a nu te teme că vine ziua Judecăţii” [Ibidem, IX, 2; PG 35, col. 2045-2046, trad. rom. cit., p. 277, 279].
Mai mult, chiar dacă la început omul începe prin a se teme de Judecată, totuşi, o „dragoste desăvârşită nu se poate dovedi altfel decât aşteptând să vină acea zi”: „Un om înce­pe, aşadar, să se teamă de ziua Judecăţii. Temându-se, el se îndreaptă.[…] De-acum, o dată ce un suflet curat a început să dorească să vină Hristos, doreşte îmbrăţişarea mirelui şi renunţă la adulter. El devine înlăuntrul său fecioară, chiar prin credinţă, nădejde şi dragoste. Are de-acum încredere în ziua Judecăţii; nu se mai luptă cu sine atunci când se roagă, şi spune: «Vie împărăţia ta». Cine se teme de venirea împă­răţiei lui Dumnezeu se teme că-i va fi ascultată rugăciunea. Dar cum se roagă cineva care se teme să fie ascultat? În schimb, dacă cineva se roagă cu încrederea dragostei, el doreşte ca împărăţia lui Dumnezeu să vină încă de acum. [...] Dragostea desăvârşită nu se poate dovedi altfel decât aşteptând să vină acea zi. Iar de aşteptat o aşteaptă cine are încredere în ea; are încredere în ea acela al cărui cuget nu se tulbură, ca unul rânduit într-o dragoste desăvârşită şi neprefăcută” [Ibidem, p. 279, 281].