Motto

„Ziarul nostru a făcut totdeauna, dela întemeere până astăzi, şi va face şi în viitor politică de apropiere, de înţelegere, de aplanare a divergenţelor [...] Întemeetorul ziarului nostru, Marele Şaguna, ne-a îndemnat şi ne-a impus să facem politica aceasta, singură corespunzătoare puterilor noastre”

vineri, 10 noiembrie 2017

Părintele Academician Dr. Mircea Păcurariu la sărbătorirea a 85 de ani de viaţă

ÎPS Laurenţiu,
Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

Cu ocazia împlinirii venerabilei vârste de 85 de ani de către Preacucernicul Părinte Academician Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu, doresc să depun o mărturisire de suflet despre profesorul meu apropiat şi apreciat, căruia i-am devenit, prin rânduiala lui Dumnezeu, ucenic, coleg de slujire la catedră şi colaborator – fiind primul decan al Facultăţii de Teologie „Andrei Şaguna” a Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu –, iar mai apoi, când am ajuns la cârma Mitropoliei Ardealului, Sfinția Sa mi-a devenit un preţios colaborator.
Nu voi putea uita niciodată cu câtă demnitate şi fidelitate faţă de adevărul istoric a apărat integritatea şi unitatea Mitropoliei Ardealului, aşa cum ne-a lăsat-o sfântul şi marele ierarh Andrei Şaguna.
Opera Părintelui Academician Mircea Păcurariu este pe măsura personalităţii sale. Este cel mai de seamă istoric al Bisericii noastre strămoşeşti, iar evaluarea sa a fost realizată de specialişti şi de cel mai înalt for al competenţei ştiinţifice, Academia Română, care i-a recunoscut şi răsplătit munca. Pentru istoria Bisericii Ortodoxe Române a lăsat o operă de titan, în special cursul său universitar în trei volume şi tipărit în trei ediţii, care este cea mai desăvârşită sinteză, rămânând astfel normativ în domeniu. Numărul mare al volumelor, studiilor şi articolelor istorice şi teologice exprimă dragostea copleşitoare a cercetătorului, a profesorului şi a slujitorului Altarului faţă de trecutul Bisericii şi al Neamului nostru.
Întâlnirea noastră personală nu a fost întâmplătoare, ci providenţială.
Îmi amintesc şi astăzi de examenul meu de admitere la Institutul Teologic din Sibiu. Probele eliminatorii de greacă şi latină au fost conduse de competentul şi exigentul asistent Mircea Păcurariu. Autoritatea profesorului examinator mi-a întărit atunci frica faţă de o probă care îmi lipsise ca absolvent de liceu, mai ales că tânărul asistent ne atrăsese tuturor atenţia să nu uităm să punem accentele şi mai ales „spiritele” cuvintelor folosite. Foarte curând însă am învăţat să-l preţuiesc pe acest mai tânăr şi mai apropiat profesor, deoarece exigenţa sa era determinată nu doar de aleasa pregătire şi competenţă, ci, mai ales, de dragostea sa faţă de Biserica Neamului, căreia voia să-i dăruiască slujitori vrednici şi bine pregătiţi.
Anii au trecut şi rânduiala divină ne-a adus din nou împreună. Am muncit, teologhisit şi coliturghisit împreună, timp în care am simţit sprijinul permanent şi competent de la cel care ne devenise model de acrivie şi iconomie. Părintele Mircea Păcurariu este un slujitor exemplar, iubitor de Liturghie şi înzestrat predicator, ale cărui colecţii de predici pot sluji drept pildă tinerilor preoţi.
Anii 1992-1996, când am fost propus şi ales colaborator al noului decan, au fost adevărate probe de foc ale preţuirii şi ajutorării reciproce; au fost ani în care am învăţat, dar am şi pătimit împreună. Prietenia şi sprijinul părintelui decan Mircea Păcurariu m-au ajutat să trec, împreună cu familia mea, peste greaua şi marea încercare venită de Sus. Aduc, aici şi acum, recunoştinţa şi preţuirea noastră întregii familii, atât părintelui, cât şi doamnei profesoare Mioara, pentru că au dovedit prietenie şi multă apropiere familiei noastre, în momentele cele mai grele.
Acum, când, prin voia lui Dumnezeu, peste neputinţele şi limitele umane, îndeplinesc chemarea sfântă de mitropolit al Ardealului, mă simt onorat că am alături şi pot să preţuiesc un asemenea părinte-profesor şi o asemenea familie, pe care am trecut-o de mult la rugăciunile noastre. Cu smerită recunoştinţă am hotărât să conferim Părintelui Profesor Mircea Păcurariu cea mai înaltă distincţie a Mitropoliei Ardealului, Crucea Şaguniană.
La împlinirea vârstei de 85 de ani – studentul, ucenicul, apoi colegul la catedră şi colaboratorul de odinioară, iar astăzi arhiereul Ardealului –, aducem recunoştinţă şi cinstire din suflet distinsului profesor şi ilustrului om de ştiinţă, Academician Mircea Păcurariu, dorindu-i mulţi ani binecuvântaţi spre a lăsa Teologiei şi Bisericii încă multe valori nepieritoare.

„Chipul fiarei” în viziunea lui Raymond Aron

Dr. Constantin Ittu,
Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu

Născut dintr-o voinţă revoluţionară, inspirat de un ideal umanitar, având ţelul de a crea regimul cel mai uman cunoscut vreodată în istorie, comunismul ne-a demonstrat cât de uşor ajunge să fie pusă în practică formula: cine se proclamă cu orice chip înger ajunge fiară – afirma filosoful, politologul și profesorul de sociologie a culturii moderne Raymond Aron (1905-1983) [Raymond Aron, Democraţie şi totalitarism, traducere Simona Ceauşu, Editura All Educational, București, 2001].
Când Părinții Bisericii au vorbit despre fiară sau despre Chipul fiarei au luat ca reper atât Daniel 7, cât și Apocalipsa 13. Astfel, cele patru fiare teribile din Cartea lui Daniel reprezintă, conform viziunii din final, cele patru imperii care, succesiv, i-au stăpânit pe locuitorii Țării Sfinte: babilonian, med, persan și greco-macedonian. Dacă, în interpretările creștine, stăpânirile mezilor și perșilor vor fi confundate, în schimb, cel de-al patrulea imperiu blestemat va fi considerat a fi Imperiul Roman. În Apocalipsa 13, primele zece versete descriu manifestările unei prime fiare, una a mării, în timp ce următoarele nouă versete punctează imaginea monstruoasă a unei a doua fiare, ieșite din pământ. De reținut că, în capitolul precedent, ne este înfățișat balaurul, monstrul care s-a arătat în cer (Apocalipsa 12, 3). În capitolul 13, prin viziunea celor două fiare, una „marină”, iar cealaltă „terestră”, Sfântul Ioan ne transmite viziunea arhetipală a întregului cosmos posedat de rău. Așadar, răul, împrăștiat – nu aflat, doar împrăștiat – pretutindeni, incearcă să infesteze lumea. În plus, balaurul, fiara din mare și fiara din pământ alcătuiesc [...] o antiTreime [Cristian Bădiliță, Manual de anticristologie, ediția a II-a, Editura Vremea, București, 2011, p. 19], una malefică, opusă Sfintei Treimi.
Or, fiarele secolelor noastre au fost, până cu mai puțin de trei decenii în urmă, totalitarismele politice, chipul fiarei fiind astfel oglindit în crimele săvârșite în numele unui țel-rod al minții omenești, când cine se proclamă cu orice chip înger ajunge fiară – cum afirma Raymond Aron. Format în cea mai nobilă tradiție a metafizicii franceze, îndrăgostit de limpezimea ideilor și refractar speculațiilor încețoșate, interpret redutabil al lui Montesquieu, Saint Simon, Proudhon, Tocqueville, Marx, Weber, Durkheim, Aron a studiat cu maximă atenție și cu nedisimulată îngrijorare fenomenele totalitare ale veacului în care i-a fost sortit să trăiască, fenomene pe care, asemeni filosofului politic germano-american Eric Voegelin (1901–1985), le-a definit drept religii politice [Vladimir Tismăneanu, Adevărul ca destin: Raymond Aron şi victoria lucidităţii, în „Contributors.ro”, 13 mai 2011 (http://www.contributors.ro/cultura/adevarul-ca-destin-raymond-aron-si-victoria-luciditatii/ accesat 18 mai 2017)].
Raymond Aron publică Opiul intelectualilor, carte apărută la numai doi ani după moartea lui Stalin (1953), în care autorul denunță conformismul marxizant al intelectualității franceze din perioada anilor 1950-1960. Mai precis, el condamnă adeziunea colegilor săi intelectuali la o filosofie totalitară, subliniind deriva intelectualilor în căutarea unei religii – a unei religii politice, cu am subliniat mai sus – ei trădând, prin acest demers, ceea ce ar fi trebuit să fie rațiunea existenței lor – căutarea adevărului. Opiul intelectualilor este o carte esențială, ea demonstrând că inteligența și cultura nu impiedică fanatismul, cu tot cortegiul de consecințe nefaste [Raymond Aron, Opiul intelectualilor, traducător Adina Dinițoiu, Curtea Veche, București, 2008]. Scrisă într-o epocă în care Jean-Paul Sartre (1905-1980) nu se sfia să declare maxismul ca fiind filosofia de nedepășit a epocii noastre, iar partidul comunist rămăsese pe mai departe prințul modern, cum îl caracterizase, la vremea sa, Antonio Gramsci (1891-1937), cofondatorul Partidului Comunist Italian, în 1921. În schimb, cartea lui Raymond Aron îndrăznea să rostească adevărul despre veșmintele inexistente ale împăratului [Tismăneanu, op. cit., loc. cit]. Însă, în timp ce Raymond Aron condamna totalitarismul, Jean-Paul Sartre îi condamna pe anti-comuniști cu formula de tristă amintire l’anti-communiste est un chien („anti-comunistul este un câine”), acesta fiind răspunsul său la dezvăluirile ororilor, crimelor și suferințelor din Gulag-ul comunist [Idem, Mărirea şi decăderea religiilor seculare, în „Contributors.ro”, 25 octombrie 2013 (http://www.contributors.ro/cultura/marirea-si-decaderea-religiilor-seculare/ accesat 18 mai 2017)].
De reținut însă că gândirea lui Aron – căruia Neagu Djuvara i-a fost doctorant – a fost una dintre sursele eticii neuitării, cultivată de Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. Transmise pe calea undelor sau publicate în reviste din exil, iar apoi din țară, scrierile Monicăi Lovinescu alcătuiesc o mărturie grăitoare despre lupta necurmată cu sistemul comunist și ideologia sa [Monica Lovinescu și Vladimir Tismăneanu, Etica neuitării, Humanitas, București, 2008].

Fericitul Augustin: adevărata evlavie (credinţă) se bazează pe frică sau/şi iubire? (III)



Pr. Dr. Cătălin Crișan


Două feluri/tipuri de frică: teama curată şi teama necurată

Ajungând aşadar la concluzia că „în iubire nu există teamă, ci iubirea desăvârşită alungă teama” şi că „cine iubeşte nu se teme de Judecată”, cum poate fi interpretat atunci versetul din Psalmi: „Teama de Domnul este curată, ea rămâne în vecii vecilor” [Ps 18, 10]. „…Oare cele două afirmaţii sunt în dezacord? Nicidecum. […] [va spune Augustin]. Nu fără motiv într-unul din locuri se adaugă «curat», în vreme ce în celălalt nu. Există o teamă care se numeşte curată şi o alta care nu se numeşte curată. Să facem deosebire între aceste două feluri de teamă…” [Ibidem, IX, 5; PG 35, col. 2048–2049, trad. rom. cit., p. 289].
Făcând această diferenţă, el va fi mult mai explicit atunci când va recunoaşte că există două tipuri de frici: o teamă necurată, care este alungată de iubirea desăvârşită, şi care este o teamă de chinurile iadului, şi o teamă curată, care „rămâne în vecii vecilor” şi care este „teama de a nu pierde binele însuşi” [i.e. Dumnezeu] [Ibidem. Astfel, una este „teama pe care o are sufletul de a nu fi osândit” şi alta este „teama pe care o are sufletul de a fi părăsit. Prima este teama pe care iubirea o alungă, cea de-a doua este teama care rămâne în vecii vecilor” (cf. In Io. Ep. tr. IX, 8; PG 35, col. 2050-2051; trad. rom. cit., p. 295)]: „Există oameni care se tem de Dumnezeu ca să nu fie aruncaţi în gheenă, ca nu cumva să ardă împreună cu diavolul în focul veşnic. Aceasta este teama care pregăteşte calea dragostei, dar aceasta este o teamă care intră pentru ca apoi să iasă. Dacă încă te temi de Dumnezeu din pricina pedepselor Sale, înseamnă că încă nu-l iubeşti pe Cel de care te temi astfel. Nu doreşti binele, ci te păzeşti de rău. Dar, prin faptul că te păzeşti de rău, te îndrepţi şi începi să doreşti binele. Când vei începe să doreşti binele va fi în tine teama cea curată. Care este teama curată? Este teama de a nu pierde binele însuşi” [Ibidem, IX, 5; PG 35, col. 2048-2049 [trad. rom. cit., p. 289]. Teama aceasta de a nu-L pierde pe Dumnezeu o va relua Augustin în De Civitate Dei, unde va sublinia că, de fapt, despărţirea de Dumnezeu înseamnă moartea sufletului [cf. Bernard Sesé, Sfântul Augustin în Sesé Bernard, Aymard Paul, Riché Pierre, Feuillet Michel, Vieţile sfinţilor Augustin, Benedict, Bernard, Francisc din Assisi, Ioan al Crucii, Editura Humanitas, Bucureşti,1996, p. 94)].
Mai departe, Augustin este şi mai clar în diferenţierea celor două temeri: „Ascultaţi: una este să te temi de Dumnezeu că te-ar putea trimite în gheenă, alta este să te temi de Dumnezeu că s-ar putea îndepărta de tine. Teama aceea pe care o ai, să nu te arunce în gheenă împreună cu diavolul, încă nu este curată, căci nu vine din iubirea faţă de Dumnezeu, ci din teama de pedeapsă. Însă când te temi de Dumnezeu ca nu cumva prezenţa Lui să te părăsească, atunci Îl îmbrăţişezi şi vrei să te bucuri de El” [In Io. Ep. tr. IX, 5 PG 35, col. 2048-2049, trad. rom. cit., p. 289]. Diferenţa dintre aceste două feluri de teamă, una pe care iubirea o alungă, cealaltă, curată, care rămâne în vecii vecilor, o face Augustin şi prin exemplul imaginii a două femei căsătorite: „Imaginează-ţi că una din ele doreşte să comită un adulter, să se desfăteze în nelegiuire, dar se teme să nu fie pedepsită de bărbatul ei. Se teme de bărbat, dar numai pentru că iubeşte nelegiuirea. De aceea se teme de bărbat. Prezenţa bărbatului nu-i este plăcută, ci împovărătoare: dacă vrea să trăiască în nelegiuire, se teme de venirea bărbatului ei. Aşa sunt cei care se tem că va veni ziua Judecăţii. Imaginează-ţi că cealaltă femeie îşi iubeşte bărbatul, că-i dăruieşte îmbrăţişări curate, că nu se întinează cu necurăţia adulterului: ea doreşte prezenţa bărbatului. Cum dar se deosebesc aceste două feluri de teamă? Se teme şi cea dintâi, se teme şi cea de-a doua. …Răspunsul este acelaşi, dar sufletele lor sunt deosebite. Întreabă-le acum: «De ce?». Prima îţi spune: «Mă tem să nu vină bărbatul». Cealaltă: «Mă tem să nu plece bărbatul». Prima spune: «Mă tem să nu fiu pedepsită», cealaltă: «Mă tem să nu fiu părăsită». Aplică acest exemplu la sufletul creştinilor, vei găsi astfel teama pe care o alungă dragostea, şi vei găsi şi cealaltă teamă, care rămâne în vecii vecilor”. Prin urmare, va zice Augustin: „O, suflete care te temi să nu te osândească Dumnezeu! …Aşa cum nu-ţi place acea femeie, la fel nici de tine însuţi nu trebuie să-ţi placă. Dacă ai o nevastă vrei oare ca ea să se teamă să nu fie osândită de tine, oare vrei ca ea să se desfăteze în nelegiuire, ori să nu înfăptuiască nelegiuirea din pricina marii temeri pe care o are faţă de tine, nu din faptul că ar osândi nedreptatea? Tu vrei ca ea să fie curată, să te iubească, nu să se teamă de tine. Atunci, arată-te lui Dumnezeu aşa cum ai vrea să fie şi nevasta ta” [Ibidem, IX, 6; PG 35, col. 2049-2050; trad. rom. cit., p. 289–291]. Mai mult, cea de-a doua teamă, care nu alungă liniştea, ci, având-o omul, o păstrează, este esenţială, la Augustin, pentru înţelegerea fericirii.
Despre această a doua temere şi însuşirile ei, Augustin va spune: „Şi când acest suflet va ajunge la îmbrăţişarea lui Dumnezeu, se teme, dar rămâne liniştit. De ce se teme ? El se va păzi şi se va feri de păcat, ca să nu mai păcătuiască, dar nu pentru a nu fi trimis în focul cel veşnic, ci de teama de a nu fi părăsit de El” [Ibidem, IX, 8; PG 35, col. 2050; trad. rom. cit., p. 295]. Faptul că iubirea conferă sufletului linişte îl recunoaşte Augustin şi în alt loc: „Păziţi, aşadar iubirea şi rămâneţi liniştiţi. De ce te temi că poţi face rău cuiva? Cine-i poate face vreun rău celui pe care-l iubeşte? Iubeşte deci, nu vei putea face decât binele” [Ibidem, X, 7; PG 35, col. 2059; trad. rom. cit., p. 323].
Prin urmare, în esenţă „este vorba de dragostea pentru iubire, astfel încât, iubind, să poţi alerga şi, alergând, să poţi iubi. De-acum eşti frumos, dar nu te preocupa de tine însuţi, ca nu cumva să pierzi ceea ce ai primit. Preocupă-te de Acela care te-a făcut frumos. Fii frumos tocmai pentru ca El să te iubească. Tu concentrează-ţi întreaga atenţie asupra Lui, aleargă la El, caută îmbrăţişarea Lui, teme-te să te depărtezi de El; pentru ca în tine să existe acea teamă curată, care rămâne în vecii vecilor” [Ibidem, IX, 9; PG 35, col. 2051-2052, trad. rom. cit., p. 299].

Misiunea Bisericii Ortodoxe și provocările sale interne (VIII)

 Lect. Dr. Ciprian Iulian Toroczkai

8. triumfalismul ierarhic și clerical. Mitropolitul de Pergam, Ioannis Zizioulas, publica în anul 1965 o teză de doctorat cu titlul „Unitatea Bisericii în dumnezeiasca Euharistie şi în episcop în timpul primelor trei veacuri” (I. Zizioulas 2009). Teza centrală a acesteia era următoarea: încă de la începutul creștinismului, dumnezeiasca Euharistie s-a identificat cu Biserica, întrucât era socotită drept cea mai înaltă expresie a Trupului lui Hristos. Săvârșită de către episcop, Euharistia era garantul unității sinaxei eclesiale. Până în sec. al II-lea, în fiecare oraș era o singură biserică și un singur episcop; mai târziu, înmulțirea numărului creștinilor a necesitat creșterea numărului de preoți, care, în lipsa episcopului (în special în perioada persecuțiilor), au ajuns să ofere Sfânta Euharistie în numele episcopului.
Așadar, în epoca primară funcția principală a episcopului era cea liturgico-sacramentală, nu administrativă. Ca „întâi-stătător” (proestos) în săvârșirea Euharistiei, era el – împreună cu aceasta – semnul văzut al unității ecleziale în Hristos, păstrând deopotrivă identitatea credinței și deplinătatea Euharistiei. Sf. Ignatie Teoforul putea să spună că „unde este episcopul, acolo este Biserica, după cum unde este Iisus Hristos, acolo este și Biserica universală” (Sf. Ignatie Teoforul 1995:222), fiindcă episcopul era capul comunității, autoritatea sa fiind unică. „Numit de către apostoli sau de către succesorii lor, ceilalți episcopi, el reprezenta conducerea și matca vieții Bisericii. Darul său special consta în transformarea adunării creștinilor, prin Sfânta Taină (a Euharistiei, n.n.), în Trupul lui Hristos, și unirea lor într-o unitate indivizibilă într-o nouă viață. Puterea de a împărtăși Sfintele Taine era indisolubil legată de puterea de a învăța; el învăța, la adunare, nu din propria lui inițiativă, ci prin Duhul Sfânt; era garantul păstrării tradiției apostolice, martorul unității universale a Bisericii” (A. Schmemann 2016:51).
Din sec. al IV-lea are loc o mutație, semnalată de pr. Schmemann (Ibid. p. 231 ș.u.). De reținut este că rolul deosebit al episcopului în Biserică ridică problema responsabilității, a rolului său pastoral-misionar. Influența fastului oriental nu a avut loc doar asupra obiectelor liturgice ci, din păcate, și asupra mentalităților. Unii ierarhii ortodocși par să semene din ce în ce mai mult cu niște despoți orientali… De asemenea, ei nu sunt niște bancheri, niște administratori ai valorilor materiale ale Bisericii dintr-un anumit loc. Principala lor îndatorire este liturgică și pastoral-misionară!
Este o contradicție între slujirea ierarhică și smerenie? Nu! Dovada survine chiar din viața unui întâi-stătător ortodox, care a trăit nu cândva în primele secole creștine, ci chiar în contemporaneitate. Vorbim despre patriarhul Pavle al Serbiei (1914-2009), a cărui viață ne amintește cu adevărat de sfinții pustiei. Ales pe tronul Sfântului Sava, acesta mărturisea: „Nu am nici un program personal pentru misiunea patriarhală. Programul meu este Evanghelia lui Hristos sau frumosul ei mesaj despre Dumnezeu care este cu noi şi despre împărăţia Lui dinăuntrul nostru – atâta vreme cât prin credinţă şi prin iubire Îl primim” (Detalii la J.C. Larchet 2015; I. Ianici 2011).
„Cunoaşterea patriarhului era privilegiul oricui, nu numai celor care erau în preajma lui în administraţie – mărturisea cel care i-a fost intendent aproape douăzeci de ani. Dieta Patriarhului era foarte modestă. Nu mânca micul dejun, doar bea un ceai şi mânca o bucată de pâine. De obicei îşi pregătea prânzul singur, făcând o mică porţie de legume. Câţiva cartofi şi ierburi pe care le strângea singur din grădina patriarhiei. N-a mâncat aproape niciodată cina. Aşa a trăit mulţi ani, şi eram uimiţi cum putea să se mişte şi cum organismul lui putea suporta să nu mănânce aproape nimic. Dar era clar că era un om al lui Dumnezeu, trăgându-şi puterea, duhul voios şi înţelegerea oamenilor din Sfânta Liturghie. El înţelegea pe toţi perfect, de la micii copii de pe stradă, care veneau şi-l trăgeau de mânecă, până la preşedinţii diferitelor naţiuni. Patriarhul Pavle slujea zilnic Liturghia. Singurele excepţii erau zilele când era în călătorie sau era bolnav. Era foarte greu să ţii pasul cu el, pentru că se trezea foarte devreme, pe la 4 dimineaţa, şi slujea Dumnezeiasca Liturghie la patriarhie la 5. Aşa era şi când avea 80 de ani, aşa a rămas când a împlint 90. Îşi spunea pravila de rugăciune o oră şi apoi venea la biserică” (http://www.teologie.net/2012/11/20/marturie-despre-patriarhul-pavle-al-serbiei/).
Caracterul apostolic se transmite pe baza ierarhiei ecleziale, iar una dintre principalele slujiri a Apostolilor a fost cea misionară. În opinia noastră, astăzi principala sarcină din punct de vedere misionar ortodoxă constă în recentrarea ierarhiei Bisericii Ortodoxe pe misiune. Că acest lucru este posibil se vede în cazul arhiep. Anastasios Yannoulatos, întâi-stătătorul Bisericii Ortodoxe din Albania. Nu mai intrăm în detalii aici, întrucât suntem siguri că cele expuse de noi într-o secțiune anterioară, dedicată chiar evocării bio-bibliografiei și lucrării misionare excepționale a acestui ierarh ortodox contemporan, ilustrează elocvent cele spuse anterior.
9. inconsecvența comportamentului creștinilor față de credința mărturisită. Ortodoxia reclamă următorul aspect: Adevărul învățăturii de credință se cere confirmat în riturile și în activitatea social-filantropică a Bisericii, deoarece scopul constituirii acesteia era tocmai propovăduirea mesajului Evangheliei în vederea mântuirii oamenilor.
Mântuitorului Iisus Hristos a atenționat că cei ce Îi urmează vor fi cunoscuți după roadele lor; a merge pe „calea lui Hristos” ca și creștin înseamnă a fi un exemplu de abnegație și slujire; faptele creștinilor sunt cele care depun cel mai mult mărturie despre Hristos și misiunea Lui transmisă tuturor creștinilor, deopotrivă clerici și laici. În actualul context socio-istoric globalizat și globalizant, ortodocșii sunt chemați să arate „comoara” lor – ortodoxia unită cu ortopraxia – la nivelul cel mai concret al existenței lor. În acest sens, reflecțiile pr. Dumitru Stăniloae despre „cunoașterea lui Dumnezeu în împrejurările concrete ale vieții” devin elocvente: această cunoaștere ține de viața practică și Îl relevă pe Dumnezeu în lucrarea Sa providențială; fiecare om descoperă în împrejurările particulare ale vieții sale planul special al lui Dumnezeu cu el. „Fiecare Îl cunoaște în mustrările conștiinței pentru relele săvârșite; ... Îl cunoaște în necazurile, în insuccesele mai trecătoare sau mai îndelungate, în bolile proprii sau ale celor apropiați, ca urmări ale unor rele săvârșite sau ca mijloace de desăvârșire morală, de întărire spirituală ...”. Avem de-a face cu o cunoaștere „palpitantă, apăsătoare, dureroasă, care trezește în ființa noastră responsabilitatea și încălzește rugăciunea și care o face să se strângă mai mult lângă Dumnezeu” (D. Stăniloae 1997:99).
Imaginea pe care o adus-o în prim-plan un teolog grec contemporan se referea la parohie ca la un „spital duhovnicesc”, a cărei înţelegere stă sub semnul unui singur scop, unic şi invariabil: îndumnezeirea (theosis) membrilor ei (G. Metallinos 2004:23). Viziunea ortodoxă proclamă viața creștină deopotrivă ca o „învăţătură” (mathema) şi o „pătimire” (pathema), deci ca un mod de vieţuire revelat, prin Întrupare, drept „vestea cea nouă” (vezi Gal. 2, 20: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”). A vorbi despre mântuire este echivalent cu exprimarea unei angajări în procesul de tămăduire, de vindecare a existenţei umane, iar Sfinții Părinţii au numit acest proces asceză. Acest proces nu avea însă doar un sens individual, ci pe deplin comunitar: privind mântuirea ca o „vindecare” (therapeia), o conduită terapeutică corespunzătaore, trebuie ca inima „să se curăţească (elibereze) de patimi ca să poată fi luminată de Duhul Sfânt. Desăvârșirea fiecărui credincios în parte trimite la dimensiunea existenţei în cadrul Bisericii, căci cel unit cu Dumnezeu şi umplut de harul dumnezeiesc necreat poate „să-i iubească cu adevărat (dezinteresat) pe toţi semenii lui, confraţi în umanitate, şi să creeze împreună cu ei o comunitate autentică şi curată” (Ibid. p. 24).
Deși poate părea unora simplă speculație teologică, în spiritul care, încă din sec. al XIX-lea, a marcat filosofia religioasă rusă, se cuvine a fi evocată „teologia kenotică”, aplicată la antropologie (vezi R. Rytsar 2016). Astfel, mitropolitul de Suroj, Antonie Bloom, vorbise despre vocația creștinilor pentru modul de viață kenotic. Însăși întâlnirea cu „ceilalți” reprezintă un act de kenoză, incluzând aici, cu atât mai mult, credința ca act de relație personală cu Dumnezeu (Ibid. p. 361-427). Prin definiție, viața creștină trebuie să urmeze exemplul fundamental dat de Iisus Hristos, cel kenotic. Modul în care „ne retragem”, cuprinși de smerenie, pentru ca ceilalți „să crească” este extrem de relevant din punct de vedere misionar.
Probabil că cea mai importantă contribuție adusă de pr. Dumitru Stăniloae la dezvoltarea teologiei misionare în sec. XX o reprezintă punerea în circulație a sintagmei „misiune prin sfințenia vieții” (D. Stăniloae 1980:45-51). Valoarea Ortodoxiei constă în posibilitatea de sfințenie pe care ea o oferă, unită cu înțelegerea Bisericii ca o „comuniune în Hristos” (nu ca o simplă instituție umană). Desigur, Stăniloae este nevoit să admită cu regret că, deși deplin prezente în Biserica Ortodoxă, aceste valori au fost realizate de ortodocși în ultimele secole destul de rar, excepție făcând „câțiva călugări și mai presus de toate, câțiva eremiți”. În același timp, valorile nu au încetat defel să fie prezente în Biserică, chiar și masele mai largi de credincioși participând la ele în special în experierea prezenței reale a Mântuitorului Iisus Hristos la celebrarea Liturghiei și a Sfintelor Taine. Pentru timpul de acum, pentru a face dovada calității sale misionare, Biserica Ortodoxă nu trebuie să facă altceva decât să facă să lucreze la adevărata lor putere valorile amintite; ea trebuie: să fie deschisă puterii necreate a lui Dumnezeu care vine la noi, să creadă că, ajutați de această putere, este posibil pentru noi să ducem o viață de sfințenie și sacrificiu, și, astfel să actualizeze Biserica ca o comuniune.
Pe această linie s-au înscris și eforturile înaintașilor, „marii isihaști și sfinții sau oamenii harismatici ai Ortodoxiei”. Fără a dori aceasta în mod expres, aceștia au făcut misiune prin însăși viața și lucrarea lor; după cum mărturisea Sf. Grigorie Palama în secolul al XIV-lea, isihaștii aveau același har ca și cel manifestat la începutul Bisericii de Apostoli și de succesorii lor misionari imediați. În opinia teologului român, vorbim de singurul mod de a face misiune în mod eficient; dacă nu căutăm experiența puterii dumnezeiești necreate, și prin ea sfințenia și totala dăruire de sine, este fără rezultat „să ținem conferințe despre misiune și să dezvoltăm planuri birocratice pentru misiune – vom continua să pierdem suflete pe care acum Biserica le are” (Ibid. p. 49-50).
În acest fel se explică multe din convertirile la Ortodoxie care au avut loc, în America și Europa Occidentală, în sec. al XX-lea (M. Copăceanu 2010; R. Codrescu 2002; ). Pentru mulți din acești convertiți, decisivă a fost întâlnirea cu părinți spirituali îmbunătățiți, care le-au arătat că, în autentica Tradiție ortodoxă, întruchiparea dogmelor are loc în sfinți (dăm un singur exemplu: convertirea lui Klaus Kenneth în urma întâlnirii cu pr. Sofronie Saharov. Vezi K. Kenneth).
Bibliografie (selectiv): Ioannis Zizioulas, Euharistie, Episcop, Biserică: Unitatea Bisericii în dumnezeiasca Euharistie și episcop, în primele trei secole creștine, trad.  Ioan Valentin Istrati şi Geanina Chiriac, Basilica, București, 2009; Sf. Ignatie Teoforul, „Epistole”, în Scrierile Părinților Apostolici, trad. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, București, 1995; Alexander Schmemann, O istorie a Bisericii de Răsărit, trad. Vasile Gavri­lă, Sophia, București, 2016; „Mărturie despre patriarhul Pavle al Serbiei, un sfânt al zilelor noastre”, http://www.teologie.net/2012/11/20/marturie-despre-patriarhul-pavle-al-serbiei/; Jean-Claude Larchet, Patriarhul Pavle al Serbiei. Un sfânt al zilelor noastre, trad. Marinela Bojin, Sophia, București, 2015; Iovan Ianici, Să fim oameni! Viața și cuvântul patriarhului Pavel al Serbiei, trad. Ionuț și Sladjana Gurgu, Predania, București, 2011; Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 1, ed. a II-a, EIBMBOR, Bucureşti, 1997; Gheorghios D. Metallinos, Parohia – Hristos în mijlocul nostru, trad. Ioan I. Ică, Deisis, Sibiu, 2004; Roman Rytsar, Teologia chenotică a lui Antonie Bloom, Mitropolitul Surojului, din perspectivă antropologică, trad. Lucian Filip, Doxologia, Iași, 2016; Dumitru Stăniloae, „Witness Trough «Holiness» of Life”, în Ion Bria (ed.), Martyria/Mission: the witness of the Orthodox churches today, Comission on World Mission and Evangelism, World Council of Churches, Geneva, 1980; Mihai Copăceanu, Ortodoxie la Oxford, Deisis, Sibiu, 2010; Răzvan Codrescu (ed.), Occidentali convertiți la Ortodoxie, Christiana, București, 2002; Klaus Kenneth, Două milioane de kilometri în căutarea Adevărului, trad. Raluca Toderel, Agnos, Sibiu, 2009.

Opreşte-te şi cunoaşte!

Pr. Cristian MUNTEAN

Parabolele lui Iisus ne pun mereu în situaţia de a presimţi ce ar putea fi „Împărăţia lui Dumnezeu” şi pe ce cale se poate ajunge la ea. De aceea ele ne propun atât caractere, cât şi atitudini, pentru a putea fi conştienţi de alegerile noastre.
Cu o vreme în urmă am rămas impresionat de cartea părintelui Jean Yves Leloup: „Aşează-te şi mergi!”, care analiza „drumul” din perspectivă spirituală, spunând că el ne învaţă să trecem de la adevărurile pe care le avem la adevărurile care suntem. Cu cât avansăm, cu atât mai puţin deţinem adevărul, dar cu atât mai mult devenim adevăraţi.
Credinţa noastră este fundamentată pe experienţa spirituală privită şi auzită precum orice eveniment firesc din lume. Nu este nici teorie, nici filozofie, nici concepţie umană, ci trăire.
Este asumarea unui ,,drum iniţiatic” de la „adevărul meu” spre adevărul Hristos. De fapt, Hristos însuşi experiază acest tip de drum împreună cu Luca şi Cleopa spre Emaus (Luca 24), când le tâlcuieşte Scripturile despre El. Interesant este faptul că ucenicii îl re-cunosc în momentul „frângerii pâinii”, făcându-ne să înţelegem că nu raţiunea îl poate face cunoscut, cât experienţa inimii.
De aceea vorbim în ortodoxie de trăirea unui mod de viaţă în care există o relaţie profundă şi directă între dogmă şi faptă sau între credinţă şi viaţă. Această unitate a credinţei şi vieţii înseamnă că realitatea adevărurilor eterne se află în puterea lor de a le trăi mai mult decât în codificarea lor într-un sistem de principii ideologice.
Adevărul este trăit, nu înţeles în mod intelectual. Dumnezeu se face văzut, El nu devine obiectul unei cercetări teoretice, aşa cum frumuseţea este percepută, nu se speculează despre ea în mod abstract. Aşa cum, pentru a-L urma pe Hristos, pentru a pătrunde pe drumul Lui, nu trebuie să deţii adevărul sau adevăruri, ci să devii din ce în ce mai adevărat. Iar această „autenticitate” trece printr-un număr de „dezgoliri” ale sinelui, ce pot fi vizualizate în forma dezgolirii unei cepe spre miezul propriei fiinţări (vezi o analogie în cartea lui Gunter Grass, ,,Decojind ceapa”, un roman autobiografic).
Fiecare dintre noi este un drum unic, iar, prin Evanghelie, Hristos ne invită să mergem pe Cale cu zestrea bunătăţii noastre. Oricare ar fi drumul pe care îl alegem, ar fi necesar să ne întrebăm dacă drumul pe care am pornit are sufletul nostru, pentru că poţi merge pe drum fără hartă sau ghid, dar nu poţi merge fără busolă. Ori busola înseamnă centru, inimă, Hristos.
Chiar Eclesiastul îndeamnă: ,,Mergi acolo unde te poartă inima”, convins fiind că doar aşa îţi poţi asuma drumul.
Hristos ne-a dezvăluit că e: ,,Calea, Adevărul şi Viaţa”, nu a spus vreodată că e scopul. Ne-a lăsat pe fiecare să parcurgem propriul drum spre cunoaşterea celuilalt. Interesant ar fi de reparcurs „Rugăciunea lui Iisus pentru Sine, pentru apostoli şi pentru toţi credincioşii” (In 17), în care Mântuitorul ne arată drumul spre Tatăl cel ceresc, Tatăl Său. Ne e greu să descifrăm Taina Sfintei Treimi pentru că duhul nostru nu mai vibrează la Duhul lui Dumnezeu.
Avem, din păcate, un înţeles greşit al acestui drum spiritual al vieţii noastre. Trăim cu ideea falsă că nu putem fi duhovniceşti în lumea contemporană, că mistica şi viaţa concretă sunt antagonice. Părintele Leloup ne face atenţi la lumea plantelor: cu cât arborele vrea să se înalţe mai mult spre lumină, cu atât mai profunde trebuie să-i fie rădăcinile. Tot astfel, atunci când suntem interesaţi de viaţa spirituală, cu atât mai mult trebuie să avem picioarele pe pământ pentru a nu ne pierde rădăcinile. Acest echilibru devine esenţial. Se pare că „războiul” de azi are ca ţintă tocmai aceste rădăcini. Nu degeaba părintele Dumitru Popescu ne propune spre analiză lucrarea: ,,Omul fără rădăcini”.
Paradoxal, pare că tot acest ,,drum iniţiatic” al omului în lume, de la cunoaşterea empirică la cea duhovnicească este marcat de opriri, dacă ar fi să luăm în considerare sfatul profetic al psalmistului: „Opriţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu, înălţa-Mă-voi pe pământ” (Ps. 45, 10).
Se pare că nu poţi ajunge la cunoaştere din mers. E nevoie de o aşezare atât fizică, cât şi spirituală. Dacă stabilitatea fizică atrage după sine stabilitatea minţii şi lipsa grijilor, stabilitatea spirituală ţine de oprirea de la păcat.
Vasile Andru, în „Psihoterapie isihastă”, deschide mai multe teme legate de descoperirea „opririlor” spirituale. Ne îndeamnă, în primul rând, la citirea Sfintei Scripturi, a Filocaliei şi a Patericului.
Într-o lume dominată de atâta violenţă şi agitaţie, meditaţia pe lectura textelor amintite devine un dar, o oază de linişte, şi se poate transforma într-o reală rugăciune.
Vasile Andru ne mai îndeamnă la un alt tip de „oprire” – introspecţia –, văzută ca liniştire interioară, şi nu ca analiză interioară. Introspecţia e doar liniştea în care se oglindeşte interiorul.
El ne face să înţelegem că „oprirea” este ,,stasis” – exerciţiu spiritual care este comun rugăciunii. Pe lângă această „oprire” ar mai fi alte două la fel de importante: oprirea de la mâncarea care ne aprinde şi oprirea de la întovărăşirea cu oameni inferiori moral sau, altfel spus, întovărăşirea cu oameni sporiţi spiritual.
Ar fi important să reţinem că, în domeniul vieţii interioare, toate experienţele, toate iluminările sunt incontestabile şi incomunicabile. Iar în măsura în care pot fi comunicate, ele devin incerte şi indefinit discutabile (Gustave Thibon).
Dumnezeu ne-a creat în veşnicie – spune acelaşi Thibon –, nouă ne rămâne să îl creăm pe Dumnezeu în această eclipsă a veşniciei, care este viaţa pământească şi muritoare. Credinţa este lumina ţâşnită din omul care, în timpul eclipsei, dă mărturie despre soarele acoperit, renegat, problematic.
De aceea avem mereu nevoie de oprire şi cunoaştere ca să putem fi aşezaţi în mersul nostru spre Împărăţie, convinşi că fără cunoaşterea lui Dumnezeu nu putem ajunge la cunoaşterea de sine.

Feciorie și feminitate

Nu știu cum se face. Oamenii democrației agresive, aproape psihotice, își află de lucru împotriva valorilor Bisericii exact în momentele în care Biserica își trăiește mai viu valorile. Așa și în acest an, apropierea de Praznicul A
Am ascultat deseori, uneori cu greu, modul în care feministele încearcă să impună valorile femeii. Nu pot spune aproape nimic fără să erupă în clișee, în metastaze ale culturii LGBT+, deși, fie vorba între noi, noua mișcare de emancipare sexuală are de-a face cu femeia cam cât regimul de la Phenian cu democrația occidentală. Constat însă că nu vor lua niciodată ca model de feminitate pe Maica Domnului. Vor avea lidere induse ori politicoase prezentări de ilustre necunoscute, dar Ea îi va deranja deplin. Mamă, singură, ajunsă văduvă în cele din urmă, crește un copil într-o lume unde nașterea copilului fără pecete masculină era pedepsită. Asistă la moartea prin răstignire a Fiului său, și ce Fiu, este urmărită, alergată din cetate, exilată. Ce anume din modelul femeii violentate îi lipsește? Ei/ele, care ne spun cât de nepașnică e Biserica, aproape sinistră în clișeismul oprobiilor ce ni le aduc, ar putea constata că fundamentele pastorale ale Bisericii noastre sunt legate de fecioria și feminitatea Maicii Domnului. Că toată grija pastorală a Bisericii izvorăște din grija față de transparenta Mamă a Dumnezeului nostru. Din fragila ei feciorie, atât de trecută pe lista de mituri încât toate celelalte feciorii se pot pierde cu ușurință, pentru ca lumea să triumfe în arhitectura democratizării sexuale. Ori lumea merge mai departe prin valorile care țin viața, fecioria și feminitatea, prin legăturile acestea de trup și de Duh care ne umplu striațiile existențiale.
Am auzit și am citit des, în ultima vreme, atacuri fără precedent la paternitatea bărbatului român. O prigoană de imagine asupra taților. Devine penibil când o vezi purtată de oameni fără familie și fără orizont familiar, unii exprimându-și frustrările lor din familie, transferându-le pe modelul general. Dar noi, ceilalți, care am avut tați și mame bune putem să ne abținem? Ne iertați, oare, că nu au fost indeciși în educația noastră, că ne-au sprijinit vocațiile, că ne-au iubit sau încă ne iubesc, care-i mai avem în viață? Problema majoră nu este familia, ci cum a fost ea reprezentată în mintea copilului ajuns matur acum și care emite pertinențe impertinente. Nu suntem vinovați, în niciun caz mai mult ca alții, de ratările familiilor voastre. Dacă ați cere sprijin la timp sau dacă ați fi cerut sunt convins că toate convulsiile și contorsionările pe care astăzi ne obligați să le ascultăm – alții, mai naivi, chiar vi le aplaudă, ca la circ, cum și este – puteau fi diminuate. Mi-e greu, dar constat că toți acești fanarioți culturali care invocă dramele familiei vin dintr-un tragism familiar lesne de lecturat în textele și atitudinile lor. Pentru noi, cei care trăim în lumina feminității Maicii Domnului sau a bărbăției mărturisitoare a Martirilor, unul fiind Voievodul Brâncoveanu, nu spun că ne iese neapărat de fiecare dată, dar știm că mereu și mereu iertarea, pocăința, împăcarea cu Dumnezeu ne ajută să mergem mai departe. Rostiți mereu clișeul pe care-l socotiți magic: Biserica spală pe creier oamenii. Nu. Ea le duce aminte de valori, le restartează motivațiile și însoțește oamenii acolo unde voi le dați vitamine de nimic. Atât. Ceea ce, vizibil, prinde mult mai bine decât toată lenea morală la care-i îndemnați.
dormirii Maicii Domnului a dus la creșterea presiunii media pe cultura familiei, anormal numită tradițională, câtă vreme nu poate exista niciun alt fel de familie decât cea legată de mixtul bărbat-femeie. Care funcționează așa de secole, nu pe ideologia unei utopii anapoda. Și mi-am adus aminte de comentariile unui pururea specialist care decreta, nici una nici două, că, în fapt, familia tradițională nu există, a dispărut. O fi. În lumea în care se zbate el. În lumea în care trăim noi, tradiționaliștii retrograzi, oamenii chiar se iubesc, se iau și fac copii, îi cresc și își văd de mântuire. E limpede că unei societăți căreia-i anulezi toate motivațiile eshatologice poți să-i turui orice, poți să-i debitezi orice. Pentru oamenii din Biserică, aceia care își asumă ritmul ei nu doar pentru că e liber de la Stat, Praznicul Adormirii Maicii Domnului și al Martiriului Sfântului Constantin Brâncoveanu cu partea bărbătească a familiei, sunt puncte de restartare a încrederii în valoarea feminității și bărbăției. În fond, ce fac liderii mișcărilor liberaliste cu infuzia de poliloghii anti-familie este cam ce au vrut să facă turcii din familia Brâncovenilor: ucidere de genă. Două momente legate de moarte ne țin vie conștiința Vieții.

Chipul iconic al mărturisitorilor sau despre „devenirea întru icoană” în perioada sistemului concentraționist (I)


Claudiu Ștefan Raicu

Sfântul Simeon Noul Teolog, în unul dintre Imne, vorbește despre chipul dogmatic al unui model ascuns al iubirii şi îmbrăţişării divine, acela de a fi în Hristos [Sorin Dumitrescu, Noi și icoana, Ed. Anastasia, 2010, p. 28]: „știu că Cel ce e despărţit de toată zidirea / mă ia înlăuntrul Lui şi mă ascunde ca pe fratele Lui / şi mă aflu în afara întregii lumi / şi eu, cel muritor în lume, / privesc în mine întreg pe Făcătorul lumii” [Sfântul Simeon Noul Teolog, Imn 13, citat şi tradus de Dumitru Stăniloae în lucrarea Iisus Hristos, Lumina Lumii şi îndumnezeitorul omului, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993, p. 370-373].

În cele ce urmează vom încerca să surprindem, pe baza unor date cunoscute sau mai puțin cunoscute, ce înseamnă „devenirea întru icoană”, la modul real, pentru cei ce au măsurat cerul cu genunchii [Radu Preda, Jurnal cu Petre Țuțea, Ed. Lumea Credinței, București, 2015, p. 131], având în sine o sete de Absolut. Prin cele redactate am dorit să scoatem în evidenţă modelul pe care sfinţii prin faptele, mesajul lor actual şi, nu în ultimul rând, prin virtuţile lor îl oferă generaţiei noastre, o generație captivă într-un univers al vitezei, al tehnologiei care pare să uite ca, din când în când, să privească cerul albastru și privirea caldă a sfinților din icoane, sfinți ce constituie un izvor de virtute și de putere în încercările vieții pentru marea boală a omul secolului XXI, deznădejdea. De asemenea, nu trebuie să uităm că „suntem apropiaţi unii de alţii prin faptul că suntem transparenţi; Îl vedem pe Dumnezeu prin ei. Cu cât sunt mai credincios, cu atât Îl văd pe Hristos mai mult în ceilalţi […] Ajungem la o nedespărţire şi aceasta este unitatea cea mare din Împărăţia Cerurilor: anume că nu-i putem despărţi pe oameni de Dumnezeu. Vedem marea Lui taină prin fiecare în parte” [7 dimineţi cu Părintele Stăniloae, convorbiri realizate de Sorin Dumitrescu, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1992, p. 78].
De fapt, „devenirea întru icoană” a mărturisitorilor din perioada comunistă vorbește despre prezența și lucrarea lui Dumnezeu în sistemul concentraționar, ei fiind un semn văzut al prezenței nevăzute a lui Dumnezeu în lume. Astfel, putem spune că, așa cum elementele unei compoziții picturale din erminia bizantină pornesc de la desenul incizat pe placă preparată, după care se întind mai multe straturi de culoare, de la cea mai închisă până la cea mai deschisă, după o tehnică numită „iluminare”, tot așa și pe chipul acestor mărturisitor, Duhul Sfânt ca Zugrav a așternut pe fețele lor ipostasul culorii, acel eikon Eikonos – chip al Chipului lui Dumnezeu, despre care vom vorbi în cele ce urmează.
Dacă pentru ritmul picturii bizantine, tehnica „iluminării” este fundamentală, îndeosebi în executarea chipurilor, care se completează cu liniuțe foarte deschise la culoare, așa-numitele blick-uri sau ecleraje, care scot în evidența ochii, pentru cei rezidiți în Hristos Domnul acest proces al deschiderii este vizibil, la modul fizic, sub „chipul celui ceresc”. Această tehnică are o semnificație teologică clară: drumul omului către „nouă creație”, creația în lumina lui Dumnezeu.
Lucrurile se înscriu într-un firesc, pentru omul duhovnicesc, chiar și în iadul închisorilor fiind, despre care Sfântul Grigore de Nyssa afirmă că sufletul fiind atras de Dumnezeu este într-o continuă mişcare ascendentă spre treptele superioare ale plenitudinii harului. În felul acesta, chipul și trupul mărturisitorului se înscrie într-un urcuş (anabasis), de la întuneric la lumină, acel elan către Dumnezeu pe care, după Dionisie Areopagitul, erosul divin îl imprimă ca un element dinamic în fiinţa omului. El presupune o continuă eliberare de patimi (catharsis), o creştere spirituală spre vârsta lui Hristos. De aceea, îndrăznesc să susțin – fără teama de a greși – că din această cauză, tema centrală a icoanei este lumina. Icoana se pictează pe lumină și de aici rezultă întreaga esență a picturii iconice.
Lumina, în tradiția icoanei bizantine, se pictează cu aur, care se manifestă ca lumina pură. Aurul poate fi așezat ca o masă compactă sau ca o pânză de păianjen cu raze subțiri care provin de la Divinitate și luminează toate lucrurile din jur. Aurul este un element fundamental în icoană, deoarece este simbolul luminii divine [Pentru aprofundarea acestor elemente ce nu fac în totalitate subiectul discuției noastre, recomandăm a se vedea: http://www.artatraditionala.ro/popups/icoane-in-traditia-bizantina.php].
Privind orice icoană bizantină, se poate observa o poziție a personajului întotdeauna frontală, cu o figură alungită, dematerializată, redată pe un fond auriu care îl rupe și mai mult de realitate, elementele de fundal (plante, munți etc.) fiind reduse la simple forme geometrice. Atitudinile sunt statice, hieratice, personajele având o expresie ascetică. Revenind la realitatea cotidiană, același lucru se poate zări și pe un chip (ce a dat mărturie în fața lumii comuniste despre Hristos) asupra căruia Duhul Sfânt, ca Zugrav, a imprimat trăsături iconice (fața prelungă de sfânt bizantin, privirea într-o căutare – permanentă – la cele cerești, trupul transfigurat și uscățiv eliberat, parcă, de basar ori sarx; figuri pătrunse de „frumusețea cea dintâi” și care debordează de plenitudine interioară).
Cheia de înțelegere se află ascunsă în ideea, subliniată foarte sublim de PF Părinte Patriarh Daniel, că pictura bizantină rămâne expresia liturgică vizuală a credinței ortodoxe și a vieții sfinților. Numai pictura bizantină este normativă pentru Biserica Ortodoxă, deoarece această pictură este deplin compatibilă cu Sfânta Liturghie şi cu imnografia liturgică de factură bizantină. Cu alte cuvinte, în Biserica Ortodoxă scrierile sfinte şi sfintele icoane au același conţinut al credinţei în Hristos, întrucât Iisus Hristos este numit, în același timp, Cuvântul lui Dumnezeu (cf. In 1, 14) şi Icoana sau Chipul lui Dumnezeu (cf. Col 1, 15) [Cuvântul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu ocazia Congresului Internaţional de Teologie „Criterii de recunoaștere și evaluare a picturii bizantine (icoană și frescă)”, 20-24 mai 2017, Pictura bizantină – expresia liturgică vizuală a credinței ortodoxe și a vieții sfinților, de pe site-ul: http://www.episcopiascandinavia.se/pictura-bizantina-expresia-liturgica-vizuala-a-credintei-ortodoxe-si-a-vietii-sfintilor/].
Chipul iconic al mărturisitorilor este și o dovadă a „theias koinonoi physeos, divinae naturae consortes” (II Pt. 1, 4), iar Sfântul Ioan Scărarul tâlcuia astfel: „dacă faţa celui iubit ne preface în chip vădit în întregime şi ne face radioşi, fericiţi şi neîntristaţi, ce nu va face faţa Domnului coborând în chip nevăzut în sufletul curat”. Comentând acest cuvânt filocalic, într-una din notele de curs, lect. univ. dr. Daniel Lemeni afirmă că, iubind faţa celui iubit, aceasta are putere să ne transforme, să ne treacă de la starea „omului trupesc” la cea a „omului duhovnicesc” [Lect. Univ. Dr. Daniel Lemeni, Elemente ale spiritualității creștine, note de curs, p. 8. (am folosit o variantă electronică ce poate fi găsită la adresa: https://litere.uvt.ro/litere-old/pdf/formare-duhoviceasca-an-2-sem-1.2503201401.pdf)].

În cadrul iconografiei bizantine vorbim despre arta realităților transfigurate de lumina sau harul Împărăţiei Cerurilor. Pe baza acestor principii ce țin de arta sacră sau liturgică ortodoxă, iconarul redă personaje, locuri sfinte şi peisaje, pe care le recunoaștem că au trăit ori s-au manifestat în realitatea istorică, dar care sunt prezentate ca având anumite trăsături specifice relației harice a istoriei umane cu Împărăţia Cerurilor. Practic, asistăm la zugrăvirea unei realități ce suferă un proces de transfigurare sau transparență, îndreptată spre un mod nou de existență, şi anume spre existenţa eternă pascală, spre existenţa sufletului şi a trupului în Lumina Învierii lui Hristos, care umple „cerul şi pământul şi cele de sub pământ”, cum se spune în slujba Învierii din noaptea Sfintelor Paşti, această Lumină fiind scopul ultim al creaţiei şi slava sfinţeniei [Cuvântul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu ocazia Congresului Internaţional de Teologie „Criterii de recunoaștere și evaluare a picturii bizantine (icoană și frescă)”, 20-24 mai 2017, Pictura bizantină – expresia liturgică vizuală a credinței ortodoxe și a vieții sfinților, de pe site-ul: http://www.episcopiascandinavia.se/pictura-bizantina-expresia-liturgica-vizuala-a-credintei-ortodoxe-si-a-vietii-sfintilor/].
Icoana este un alt cuvânt: un cuvânt în întregime. Dar şi aceasta are raţiunea ei, sensul ei: revelează o experienţă spirituală, indică participarea omului la viaţa harică în Hristos, şi-l îndrumă către eternitate. Tăcerea e mai mult decât cuvântul; ea este graiul icoanei. Prin faptul că icoana nu spune numic sonor, tăcând, ea spune ceea ce cuvântul nu poate exprima. Ea pătrunde mai profund în sufletul nostru decât cuvântul şi ştie să vorbească în mutismul ei despre ceea ce nu se vorbeşte, ci se trăieşte. De aceea, contemplând-o, trebuie să învăţăm să-i ascultăm tăcerea. „Ştie să vorbească”, afirmă Sfântul Grigorie din Nyssa.

Actualitatea unui discurs patriarhal vechi de 60 de ani: Justinian Marina, în Sibiu, la întronizarea Mitropolitului Nicolae Colan (I)

Pr. Dr. Cosmin George Piț

Preotul, îngerul satului, iar episcopul, arhanghelul unui colț de țară / Mărturie cu pecete patriarhală: mitropolitul Colan, fruntașul generației sale, / Ardealul, o mitropolie cu poveri bisericești și naționale; / Dumnezeu nu dă responsabilități grele fără să dea și ajutorul harului Său, / Fiii duhovnicești de la Cluj și cei de la Sibiu, / Iubirea vrăjmașilor și patriotismul, calitățile celui ce stă în sala de așteptare a lui Dumnezeu. / Ardealule, îți aducem ale tale dintru ale tale, un sibian autentic! / Demolarea bisericilor n-a putut dărâma fericirea ce își are obârșia în credință. / Eu tot profesor am rămas… / Așteptările patriarhului privitoare la învățământul teologic universitar din Sibiu… / Eterna dilemă a preotului: Molitfelnic sau Evanghelie? (Pr. Dr. Piț George Cosmin)
În 23-26 mai 2017 se împlinesc 60 de ani de la alegerea și întronizarea episcopului Nicolae Colan ca mitropolit al Ardealului. Atunci, Sibiul a fost din nou gazdă a patriarhului Justinian, care venea să așeze în tronul șagunian pe cel de-al doilea Nicolae din seria celor trei mitropoliți cărturari ce purtaseră numele milostivului sfânt din Mira Lichiei. (Textele citate sunt preluate din *** Alegerea, învestitura și înscăunarea noului arhipăstor al Mitropoliei Ardealului, în rev. „Mitropolia Ardealului”, an. 2, nr. 5-8, mai-august, 1957, p. 356-375).
Preotul, îngerul satului, iar episcopul, arhanghelul unui colț de țară. Ca un preambul al discursului de la Sibiu din 26 mai, mult mai amplu dezvoltat, vom reține câteva repere, pentru frumusețea lor, și din cuvântarea patriarhului Justinian în Sala sinodală a Palatului Patriarhiei (25 mai 1957) și răspunsul imediat dat de mitropolitul nou ales. Patriarhul Justinian citează la debutul cuvântului său un fragment din rostirea episcopului Nicolae Colan ca vlădică al Clujului. Atunci el spusese: „dacă preotul trebuie să fie îngerul satului, atunci vlădica trebuie să fie arhanghelul unui colț de țară, vestitorul Evangheliei lui Hristos cu cuvântul, cu fapta și cu pilda vieții sale integrale”. Patriarhul voia să-l încredințeze pe cel nou-ales, servindu-se de propriile vorbe, că acel colț de țară al Clujului se extindea acum prin conducerea duhovnicească a întregului Ardeal.
Mărturie cu pecete patriarhală: mitropolitul Colan-fruntașul generației sale. În elogiul adresat celui ales, patriarhul amintește de munca didactică de la Sibiu vreme de 15 ani ca titular al catedrei de studiul biblic al Noului Testament, apoi  rememorează în auzul tuturor câteva opere reprezentative „colaniene”: eseul exegetic la Epistola către Filimon, cele două publicații periodice sibiene – Telegraful Român și Revista Teologică – care au fost sub directa îndrumare a lui Nicolae Colan și reiterează sutele de titluri de lucrări care purtau semnătura profesorului Nicolae Colan,  amintește în sfârșit de Brașov, Sibiu, Berlin, cele trei orașe unde a studiat și unde, susține patriarhul: „ați fost fruntașul generației”. Pomenește de pasiunea pentru studiul limbii române, devenind licențiat și în litere cu teza: Stilul lui Dimitrie Cantemir în scrierile lui românești.
Ardealul, o mitropolie cu poveri bisericești și naționale. Patriarhul Justinian știa prea bine că în Transilvania patriotismul și spiritualitatea sunt de nedespărțit, de aceea ține să sublinieze: „se pun pe umerii Înalt Prea Sfinției Voastre poveri noi, și bisericești, și naționale, (...) cunoașteți bine configurația confesională a întregii Transilvanii și dârzenia arătată de clerul și poporul român în lupta sa pentru apărarea ortodoxiei” (p. 357). Ajutoarele mitropolitului, conform discursului lui Justinian, trebuie să fie preoții sibieni și cârja marelui Andrei Șaguna: „știți ce răspundere vă așteaptă la Sibiu și cunoașteți preoții pe care vă puteți bizui pentru dreapta și rodnica lor împlinire, dar purtați în dreapta Înalt Prea Sfinției voastre cârja de Arhipăstor a marelui Șaguna”. Este mai actuală ca oricând, acum după Sinodul din Creta, ideea că preoții și episcopul lor trebuie să fie o unitate nezdruncinată în demersul misionar al lumii secolului XXI, dar și mesajul referitor la cârja arhierescă, semn de autoritate și dragoste, două ingrediente ale misiunii episcopale, utilizate în proporții de Duhul Sfânt insuflate.