Nu ne vom opri aici

   

           

            Anul Centenarului s-a încheiat. Unii au făcut de-a lungului său eroarea de a crede că aceasta e vârsta României: n-au mai văzut veacurile trecute, de coagulare națională prin cultură, luptă de emanicipare politică și coeziune spirituală. Alții au tratat pragul acesta simbolic în stilul nostru demagogic, patriotard, triumfalist, sforăitor, defilând cu pieptul bombat și umplându-și buzele cu lozinci pretins imbatabile. Cei mai mulți români și-au văzut de viața proprie, adesea triști, uneori bucuroși, alteori plini de speranța că, dacă am biruit cândva, nu vom fi lipsiți nici pe viitor de inteligența supraviețuirii decente. Grație efortului mai multor edituri și programului academic organizat sub egida câtorva instituții publice, am putut descoperi, dacă ne-am dorit asta, multiple aspecte neștiute din Marele Război finalizat prin formidabila noastră Reîntregire: deși manualele comuniste au ascuns însuși miezul evenimentelor (deformându-le partinic semnificația și ecoul), am priceput cu toții, cu date concrete, imagini de arhivă și documente revelatoare, că fără monarhie, asociată unei elite politice vrednice, și fără Biserica Ortodoxă (înfrățită ad hoc cu alte culte) n-am fi reușit adunarea întregii suflări românești între granițe comune și suverane. S-a produs astfel o restituire importantă, ba chiar o restaurare a memoriei colective sub semnul adevărului. Un adevăr care, ca întotodeauna, nu e neapărat confortabil. La intrarea în conflagrația care avea să spulbere imperiile protector-opresoare, armata noastră era slab echipată. Au murit de tifos exantematic, în spitale de campanie prost înzestrate, cam tot atâția, dacă nu chiar mai mulți soldați decât pe câmpul de luptă. Fără prăbușirea imperiului țarist sub lovitura de stat bolșevică (urmată de războiul civil), Basarabia nu s-ar fi întors la matcă. Fără misiunea militară organizată de generalul Berthelot, nu am fi izbutit să ținem frontul și să fim avantajați la masa negocierilor de pace. În sfârșit, fără forța mondială emergentă a Statelor Unite - și filozofia liberală care-l determina pe președintele Woodrow Wilson să apere ”principiul naționalităților” - nici agenda românească n-ar fi avut câștig de cauză la Versailles.

            Pe planul vieții interne, 2018 a fost marcat de o relativă instabilitate politică (peste 70 de miniștri s-au perindat în trei guverne, numai în ultimii ani), într-o ambianță publică agitată, degradată prin violențe verbale și tribalisme. Exodul creierelor și contraselecția par implacabile, căci nimeni nu le opune o voință contrară, argumentată și pragmatic pusă în operă. Regional, Ucraina rămâne fragilă, Republica Moldova se îndepărtează de UE, statele din grupul Vișegrad cochetează cu iliberalismul, Bulgaria ne-o ia înainte (căci va ”scăpa” de MCV), în vreme ce relațiile interordoxe cunosc tensiuni greu de ascuns și pline de tentații centrifugale (mai ales că tocmai problema „centrului” pare să înfierbânteze agenda feluritelor Biserici). Și la nivelul UE trăim incertitudini de etapă, după Brexit și în perspectiva unui model multispeed, cu buget separat pentru Eurozonă, fără a mai pune la socoteală progresul electoral al forțelor populiste, de stânga sau de dreapta, unite printr-un discurs eurosceptic.

            Evident, nu aici și acum e loc pentru o listă de propuneri remediante. Am făcut un bilanț sumar, cu gândul la recent sfințita Catedrală națională, închinată Lui Dumnezeu și eroilor sau martirilor cărora, înainte de un asemenea Altar, le  dedicasem o smerită ectenie liturgică. Să admitem: în cele trei decenii postcomuniste, nu ne-am învrednicit de nimic monumental, cu această unică și elocventă excepție. Am dus și noi ceva până aproape de capăt (căci finisajele Marii Biserici vor continua câțiva ani). Mai bine mai târziu, decât niciodată! Vestea bună - veritabilă evanghelie pentru un popor care se chinuie adesea de unul singur - e că acest monument este unul eclezial, închinat legământului dintre români și Hristos, ca Mântuitor al lumii. Căci numai El, Dumnezeul întrupat, ne-a redat acum șase luștri libertatea constitutivă, pe care numai cu ajutorul Său o vom folosi mai inteligent, în următorul secol românesc.

            Teodor Baconschi

Valoarea îndreptării

      Scriu acest articol ca pe un test al propriei lucidități. A fi „luminat”, spre deosebirea duhurilor, înseamnă a căuta harisma profetică specifică tainei ecleziale. Mă voi referi la situația Bisericii Ortodoxe Române (BOR) după referendumul pentru explicitarea definiției constituționale a familiei. Deși refendumul avea un prag de validare legală scăzut (30% din totalul alegătorilor cu drept de vot) și în pofida implicării civice (prin Coaliția pentru Familie) sau direct bisericești (într-o solidaritate interconfesională fără prece

dent) scopul demersului a fost ratat: numai 21% dintre cetățenii români, acasă și diaspora, au socotit că merită să meargă la urne. Se poate spune că BOR (și alte confesiuni, chiar necreștine) au eșuat în prima lor tentativă de a influența forma și conținutul legislației în vigoare. Era normal ca Biserica să sprijine familia formată din bărbat și femeie, ca posibili și binecuvântați părinți. Totuși, 80% din societate a socotit că demersul e politizat (deci partizan și doar în aparență legitim), stând acasă, atât sub presiunea certurilor publice pro și contra – care s-au radicalizat supărător – cât și din sentimentul că firescul nu are nevoie de acțiuni preventive, cu note alarmiste. Vedem aici, totodată, extinderea absenteismului electoral, ca simptom al neîncrederii dintre cetățeni și partidele politice: semnul unei crize sociale și de identitate democratică greu de ignorat.

După anunțarea rezultatului, BOR a vorbit, pudic, despre un „succes nedeplin”. Interesante (și adesea îngrijorătoare) au fost și primele reacții individuale: au existat voci clericale pornite spre învinovățirea poporului (neascultător) sau spre concluzia (greșită) că Ortodoxia românească se mai poate baza numai pe cei patru milioane de creștini „receptivi”. Analiza mea e diferită. Cred că Dumnezeu ne-a dat o lecție de smerenie și ne cere să asumăm, inteligent, moderat și curajos, efortul de recâștigare misionară a societății românești afectate de secularism și ideologii anticlericale sau chiar anticreștine. S-a dovedit acum că ecuația Biserică-Neam (pe fondul idealizat și inerțial al modelului teologico-politic bizantin) nu mai funcționează. Se cuvine să regândim educația teologică a viitorilor preoți, relația Stat-Biserică și pastorația, sau comunicarea socială a Bisericii. Se vede clar că adoptarea tehnică a modernității, prin cultura internetului și a rețelelor sociale, nu e suficientă pentru ca adevărul evanghelic să pătrundă în orașe, în noua generație și în comunitățile românești din Vestul Europei: e probabil imperioasă și o primenire a limbajului, metodelor și moravurilor. O schimbare de atitudine care să aducă preotul mai aproape de comunitatea reală, cu agenda ei nemachiată: stres cotidian, dezbinări familiale, exod, șomaj, nevroze și depresii, alienări de tot soiul, sub presiunea unui altfel de provocări (sau, cum le-am spune tradițional, ispite).

Mai afirm cu toată convingerea o idee: suntem singura ramură latină a Ortodoxiei. BOR funcționează într-o democrație euro-atlantică. Lumea ortodoxă e tulburată, așa cum s-a văzut în Creta și, mai nou, în disputa Constantinopol-Moscova, via Ucraina. Cred că e de datoria patriotică a ierarhilor noștri să țină calea aleasă de poporul român după căderea comunismului: integrare în civilizația euro-americană, nu în fantasmele neo-imperiale, revizioniste și panslaviste ale doctrinei eurasianice. Demonizarea sumară a Uniunii Europene și discursul anti-american (deci anti-NATO) nu-și au locul într-o pastorație atentă la interesele noastre pe termen mediu și lung. Da, există motive pentru a critica birocrația bruxelleză, corectitudinea politică, hiper-secularismul și agenda strident promovată a minorităților LGBT. O vom face, ferm argumentat, respectând pluralismul democratic și libertățile fundamentale. Asta nu justifică, în schimb, atitudinile anti-europene și caricaturizarea Occidentului (unde milioane de creștini și oameni decenți, din clasa de mijloc, se simt de asemenea neconfortabil în fața agresiunilor culturale neo-marxiste). Avem mai mult ca oricând nevoie de luciditate, așa cum notam la început.

Teodor Baconschi

Spre dailog

            Fiecare dintre noi posedă o identitate concentrică: suntem, în ordine, oameni (homo sapiens), creștini, europeni și români. Oameni, în primă și ultimă instanță. Creștini, ca profil spiritual patrimonial și moral. Europeni, ca membri într-o comunitate democratică bazată pe cultura libertății și pe drepturile omului. Români, pentru aici e casa noastră terestră: am moștenit un teritoriu, o cultură, o limbă și o misiune de coerență istorică prin solidaritate creatoare. Ordinea aceasta firească e adesea trăită și asumată în... dezordine. Vedem în jurul nostru oameni care pun creștinismul înaintea umanității și românismul înaintea genului proxim european. Primii riscă să transforme religia lor într-un sectarism xenofob. Ceilalți, să cadă în erezia filetismului, care substituie patriotismului axiologic un esențialism ontologic potențial agresiv. E deci vital să ne convingem că ordinea acestor identități concetrice rămâne sursa de bun simț al unei atitudini care sporește fără să dezbine și adâncește fără să excludă.

            Dintr-un veac de Românie Mare, am trăit aproape jumătate sub dictatura comunistă și încă vreo zece sub cele naționalist-fascizante din anii interbelici. În fond, acestea nu au fost opțiunile noastre libere, ci reflexele interne ale unor conjuncturi internaționale pentru noi imparabile. Nu susțin că nu avem partea noastră de vină: puteam rezista mai mult, dacă am fi avut o tradiție a libertății mai îndelungată. N-a fost cazul, așa că ne-am supus vremurilor cu tot cu doza noastră individuală și comunitară de dramatică renunțare la principiile evanghelice. Secolul trecut, deraiat în idolatrie ideologică, fanatism genocidar și distopie, a lăsat urme în toate generațiile care l-au apucat, fie și la capătul său însângerat. Secolul 21, primul din cel de-al treilea mileniu creștin, nu și-a fixat încă fizionomia, derutându-ne adesea prin rapidele transformări pe care ni le impune.

            Înainte de a-și fi lămurit memoria recentă și de a-și fi exorcizat umbrele din epoca totalitară, Biserica Ortodoxă Română s-a reconstruit fizic și produce germenii unei renașteri duhovnicești, slujindu-și vocația într-o societate românească fracturată (sat-oraș, regiuni avansate/zone subdezvoltate, bogați/clasă de mijloc/săraci, rămași/plecați în diaspora). Biserica are resurse intelectuale și pastorale pentru a se adapta acestui peisaj radical modificat (deși preia pasivul anilor recenți). Dacă o iubim, ca mădulare ale Trupului mistic și urmași ai Mântuitorului, avem cred chemarea de a refuza consolările triumfaliste, ocolind simultan depresia sau abandonul. Căci se dă, cu noi și în mijlocul nostru, o luptă: râzboiul cultural dintre conservatori și progresiști, tensiunea dintre generații, presiunea unei occidentalizări dezirabile până la un punct și chestionabile dincolo de el... Nu urmează decenii de serenitate garantată, ci mai curând unele de reașezare a structurilor sociale, economice și imaginare ale întregului neam românesc, acum răspândit du doar în patrie, ci și în lumea largă. E desigur mai bine să fim preveniți, lucizi și pro-activi, decât să ne lăsăm suprinși de aceste inevitabile transformări într-o poziție defetistă, protejată de închipuiri pioase.

            Deși suntem triștii campioni ai formei fără fond - soldată cu un mimetism frenetic, prost asimilat – se cuvine să ne amintim că formele sfârșesc prin a-și produce fondul! Retorica anticlericalistă a unei părți din noua generație urbană, corporate, practicantă de romgleză și, cum se spune, ”nedusă la Biserică” va genera un ethos umanist secular străin sau ostil Ortodoxiei. Aici, ierarhia, elita mireană a Bisericii și credincioșii educați nu trebuie să răspundă prin demonizarea post-modernității iconoclaste și confuz-avangardiste, ci să riposteze subtil, argumentat, inteligent și iubitor, pe fondul unui dialog necesar și așteptat. Nu putem păstra moștenirea strămoșilor noștri într-o Românie ruptă în două. Re-evanghelizarea societății românești va dura decenii și trebuie să înceapă printr-o strategie ambițioasă, nu prin uși trântite și anateme. Prima etapă logică e formularea unui diagnostic. Să nu ne ferim de acest exercițiu critic, introspectiv și, să sperăm, profetic...

Teodor Baconschi

           

ITO 2018 în oglinda timpului

           

           

            Modernitatea debutează prin Revoluția franceză, petrecută într-o monarhie catolică de unde protestanții fuseseră brutal expulzați. Europa nordică era deja cucerită de Reformă. Italia Contrareformei trăia, prin baroc și manierism, o decadență brodată cu subtilități machiavellice. Așa arăta, în mare, Europa vlăguită de războaie confesionale, căreia Iluminismul avea să-i dea o lovitură de... dizgrație: regicidul revoluționar e în primul rând un deicid simbolic. Violența iacobină și Teroarea au pregătit marea substituire: Dumnezeu e înlocuit, inclusiv prin scenografia Noului Timp, printr-un cult al Rațiunii, prezentată ca zeiță cu bonetă frigiană, patroană a unui calendar menit să reseteze era creștină la ora Drepturilor (abstracte) ale unui Om generic, exaltat în teorie și masacrat în practică. Evenimentele istoriei occidentale de după 1789 au influențat, mai târziu, și lumea ortodoxă, strivită sub turcocrație. La șase decenii după cutremurul francez, revoluția de la 1848 atinge Țările Române. Elita liberală din România veacului XIX preia programul iluminist, dedicându-se naționalismului anticlerical pe care domnia lui A.I. Cuza avea să-l traducă prin reforme instituționale secularizante. Practic, duhul masoneriei s-a confruntat cu timida renaștere filocalică paisiană, având în final câștig de cauză.

            Monarhia a fost ceva mai ”reacționară” în spirit, lăsând Ortodoxiei din Vechiul Regat un rost pedagogic menit să ajute modernizarea conservatoare a vechiului Regat. Instituțiile publice au fost copiate după modele apusene, în vreme ce Biserica garanta, printr-o pastorație a continuității tradiționale, pacea socială. Între Unirea Principatelor – binecuvântată de Napoleon al III-lea și rotunjirea diplomatico-militară a României Mari, inspirată de principiul wilsonian al naționalităților, Ortodoxia a devenit instrumentul unui stat binevoitor, dar prea puțin dispus să opereze transformări democratice. Regimul politic interbelic a dovedit că reforma agrară din anii 20 ai veacului trecut și parlamentarismul nu pot rezista derapajelor totalitare ilustrate prin succesive dictaturi. Privind în urmă, putem spune că societatea românească - și Biserica ei majoritară – s-au bucurat de o relativă libertate doar vreo două decenii, între 1919 și 1939. A urmat al doilea Război Mondial, în care am pierdut teritorii și am căzut de partea proastă a baricadei geopolitice, intrând – pentru aproape o jumătate de secol – în sfera de influență sovietică. De trei decenii, culisele opresiunii comuniste au ieșit treptat și incomplet la iveală: azi, putem spune că știm cât și cum a suferit BOR sub cizma bolșevismului stalinist și apoi, sub chingile național-comunismului ceaușist, așa cum cunoaștem și formele sale de compromis. Ne rămâne să onorăm capitalul ei martiric și să privim critic realitatea (tactic, dar nu și spiritual justificată) a instrumentalizării sale prin propaganda regimului de ateism științific.

            Anul Centenarului Marii Uniri ne găsește în UE și NATO, sub presiunea relativistă și seculară a postmodernității. Ne-am găsit locul, sursa de prosperitate și dezvoltare, dar nu și așezarea spirituală în veacul acesta fără noimă. Elita BOR – episcopat, cler și intelectuali mireni cu vocație apologetică – se străduiește să armonizeze tradiția și provocările contemporane, deloc puține, adesea insidioase, mereu mai solicitante. Bătălia simbolică se dă pentru sufletul și mintea tinerei generații, cea care va duce mai departe o moștenire bogată, adaptată inteligent timpului ce-i va fi dat. E o generație mobilă (adesea născută în diaspora), conectată, exigentă, a cărei busolă nu mai indică de la sine Nordul hristocentric al regalității umane. O generație care vrea modele, dar și libertate, care înțelege să-și construiască propria fizionomie, revendicând totodată mai multă justiție socială. Din unghiul dreptei credințe, ea nu-și dorește un ghetou muzeal de ceară, ci o viață împlinită, armonioasă, înțeleaptă și cât mai sigură. Recenta ITO 2018 - organizată cu trudă și succes la Sibiu - e doar un pas către inima ei îngrijorată și dornică de adevăr.

Teodor Baconschi