Motto

„Ziarul nostru a făcut totdeauna, dela întemeere până astăzi, şi va face şi în viitor politică de apropiere, de înţelegere, de aplanare a divergenţelor [...] Întemeetorul ziarului nostru, Marele Şaguna, ne-a îndemnat şi ne-a impus să facem politica aceasta, singură corespunzătoare puterilor noastre”

luni, 21 iunie 2021

ROMÂNIA ARE ACUM UN SFERT DIN POPULAȚIE „ADOPTATĂ” DE ALTE ȚĂRI. INTERVIU CU PĂRINTELE REMUS GRAMA DE LA PAROHIA „ADORMIREA MAICII PREACURATEI FECIOARE MARIA” DIN CLEVELAND (I)


 

1. PC Părinte, anul 2021 este declarat ca an omagial al pastorației românilor din diaspora în Patriarhia Română. Dvs. păstoriți una dintre cele mai venerabile comunități de pe tărâm nord-american. Care sunt provocările pe care le comportă pstorația în USA?

Într-adevăr, parohia Adormirea Maicii Preacuratei Fecioare Maria din Cleveland (mai popular cunoscută ca „Sf. Maria”) este cea mai veche biserică ortodoxă română din USA, înființată în 1904. Ea reprezintă un bun exemplu longitudinal cu privire la evoluția diasporei. Referitor la încercările sau „provocările“ pastorației în USA, aș putea rezuma răspunsul la câteva generalități. Deși funcționează într-un regim legal de libertate, corabia Bisericii și a misiunii acesteia în societatea pluralistic-religioasă și culturală americană are de înfruntat multe valuri de adversitate. Între ele aș include: secularismul, materialismul, competiția ideologică, mobilitatea populației, migrația perpetuă, comunicația și comuniunea cu credincioșii în acest context. Ca și în veacurile primare, aici, Liturghia Catehumenilor este o realitate vie, iar preotul face evanghelizare și catehizare cum poate mai bine, printr-o pleiadă de mijloace clasice și moderne.

În cazul parohiilor bilingve, pastorația exercitată de preot este echivalentă cu „a merge pe sârmă” (Grigore de Nazianz). Este nevoie de un efort continuu și conștient de a nu pierde pe cei pe care îi ai deja, precum și de a aduce în Biserică noi convertiți. De aceea biserica trebuie să rămână vizibilă în societate, așadar să participe la problematica societății, dând răspunsuri bazate pe credința noastră. De asemenea, ne străduim permanent să îi hrănim sufletește atât pe cei născuți aici, cât și pe cei veniți din România. Este, desigur, o artă să atragi vizitatori, pe care să-i faci dornici să cunoască prospețimea și relevanța Ortodoxiei Creștine. Misiunea este deci multiplă, atât în exteriorul, cât și în interiorul comunității.    

2. Știm cu toții că acasă este acolo unde am auzit cântând cocoșul prima dată. Ce însemnaă pentru românii americani ACASĂ?

Pot doar să vă răspund în numele meu personal. Poate că așteptați un răspuns emoțional, dar nu o voi face. Am trăit 40 de ani în America și 28 de ani în România. Patria este, desigur, țara părinților și locul nașterii și formării mele, deci mă definește. Deci sunt Român și vă mă voi mântui astfel. Dar un aspect din mine îmi evocă adopțiunile. Vedem în cazul copiilor adoptivi că ei au mare stimă pentru cei care i-au crescut. Nu este destul să naști, trebuie să-i și mântuiești pe prunci. România are acum un sfert din populația „adoptată” de alte țări; lucru care trebuie să dea de gândit, deoarece acest fenomen călăuzește spre milioane de „adopțiuni” patridice, cu implicații sociologice și etnologice. Dar iată cum se distilează pentru mine lucrurile în această chestiune. Emigrația m-a ajutat să înțeleg că universalul include, nu exlude, particularul. Pot fi American, dar și Român în același timp și mă simt bine în pielea mea, așa cum se spune pe aici. Eu mi-am rezolvat dorurile, sublimându-le prin credință. Știm că toți suntem călători, emigranți și străini în lume. Împărăția lui Dumnezeu este casa noastră cea adevărată, iar Biserica este cale de lumină care duce spre ea. Eu mi-am dăruit viața slujind Țara, în cele două ipostasuri vremelnice ale ei, dar în ultimă instanță slujind ipostasul cel veșnic.

3. Vă rugăm să ne spuneti ce am avea de învățat în cadrul comunităților din țară de la pastorația pe care o faceți în rândul comunităților din diaspora? Ce modele ar fi de bun augur să fie preluate?

Ar fi ne-smerit ca un fiu risipitor, sau chiar și o Biserică-fiică să spună Mamei ce să facă. În România, Biserica este maica neamului și doar ea are răspunsurile vieții. Dacă privim la „modelele” falimentare pe care societatea românească le-a adoptat după căderea comunismului, constat că ele au dus numai la ruină. De aceea aș zice: Nu căutați modele în afară! Ortodoxia are modelele și tainele sale înăuntrul ethosului său. Este nevoie doar ca să fim elastici, „blânzi ca porumbeii şi înțelepți ca șerpii”. În alte cuvinte, să fim tuturor toate, fără să nu ne pierdem identitatea. Ca și aici, peste Ocean, acum, cred că pastoraţia s-a diversificat şi în România. Misiunea face misiune printr-o televiziune Trinitas, impresionantă! Misiunea Preotului trebuie să fie caracterizată de o osmoză culturală permanentă, care să faciliteze dezvoltarea organică a conştiinţei creştine a enoriașilor săi. Suntem chemaţi să conştientizăm pe credincioşii nostri asupra valorilor simple, dar perene ale credinţei: sacru-profan; credință-ateism; adevăr- minciună, bine-rău, trădare-loialitate; urmare-neascultare; duhovnicie-înstrăinare, altruism-egoism etc. Să-i învățăm să proclame (kerygma) și să susțină credința (apologetica). 

Constat că cei care vin din Țară nu au conștiința necesității de a susține Biserica prin efort și jertfă personală, săptămânală, potrivit învățăturii biblice. Jertfa noastră nu este doar un act de milă (cutia milei), ci se cade să fie recunoștință și sacrificiu pentru avansarea Evangheliei în lume. Toți cei care am fost obișnuiți ca Biserica să fie sprijinită de Stat trebuie să înțelegem, așa cum se petrece în America, că Biserica este permanent între a fi și a nu fi, iar biserica suntem noi! În Episcopia noastră am avut biserici care s-au închis. Avem chiar un film cutremurător intitulat „Moartea unei parohii”. Care ar trebui văzut. Oriunde ar fi ea, Biserica este numai atât de bună și eficientă cât suntem noi, credincioșii săi. În rezumat, să trăim în și potrivit Evangheliei!

INTERVIU CU PĂRINTELE REMUS GRAMA de la parohia „Adormirea Maicii Preacuratei Fecioare Maria” din Cleveland (II)


 

4. Care sunt eforturile pe care le faceți pentru păstrarea elementului identitar românesc pentru membrii comuntății din Cleveland? Este de dorit păstrarea acestuia? Care este perspectiva asupra acestui fapt la o parohie ce a depășit centenarul?

Noi cultivăm limba română în casă, pentru că limba și credința se învață în casă. Apoi, la biserică, ne străduim să ținem slujbele după necesitatea lingvistică a fiecăruia și a tuturor. Avem școală duminicală în limba engleză și română cu dascăli bilingvi. Avem tabere religioase la Vatra Românească (Grass Lake, Michigan), unde este sediul Episcopiei noastre. La nivel de parohie, avem un Muzeu Etnic și de Artă Românească care ne ajută să educăm cu privire la etnicitate, cultură și istorie. Friza istoriei Românilor, de Mac Constantinescu, expusă în sala socială a bisericii, este cea mai mare fereastră a României spre sufletul american. Trecerea timpului și schimbarea generațiilor desigur diluează conștiința transmiterii identității, dar atunci când încetăm noi, o face codul genetic. Pe de altă parte, noile generații de emigranți o alimentează. Ca preot, organizez festivaluri românești, dar și festivaluri ortodoxe al credinței, cum ar fi concertele de colinde, conferințe pan-ortodoxe în limba engleză, precum și pelerinaje, desigur, în limba adecvată. Nu o facem din patriotism sau pentru că trebuie, ci pentru că așa simțim noi, aici. În toată istoria sa, Episcopia noastră a militat mult și a sprijinit România în marile demersuri ale istoriei sale. Spre a susține identitatea românească; personal, scriu în ambele limbi, și mă străduiesc să promovez cultura poporului meu, ca pe o datorie. Globalismu „național”, iar renașterea „-ismelor” politice radicale sper să ne ajute să regăsim resursele duhovnicești, pe care noi românii le-am dobândit deja, prin suferință.  Numai așa vom face față în adversitate.

5. Care sunt provocările pentru familia preotului din State?

Familia preotului oglindește viața sa lăuntrică. Rabdă în încercări și se bucură cu el în ceasuri bune. Familiile de preoți sunt jertfe vii pe altarul credinței, trăind modest și fiind în permanent sub lentila magnificatoare a enoriașilor. Adesea, neavând cantori, familia preotului umple acest gol, după nevoie. Ei nu au sprijin emoțional ca în Țară, fiind lipsiți de părinți, bunici și rudenii. De aceea, de multe ori problemele familiei preotului și ale experinței sale cu parohia se răsfrâng asupra copiilor, care, în unele cazuri, trăiesc anumite răzvrătiri. În copii se manifestă și clash-ul sau conflictul cultural și lingvistic. Acolo însă, unde viața spirituală este autentică, toate se rezolvă prin credință și consiliere adecvată. Arhiepiscopul nostru Nathaniel a pus totdeauna accent pe susținerea preoteselor prin retrageri duhovnicești ținute la Vatra Românească. În calitate de bunic, mulţumesc Domnului să-mi văd nepoţii la taberele religioase de la Vatra Românească, unde îşi consolidează credinţa şi își trăiesc alături de alţi copii identitatea.

6. Vă rugăm să ne prezentați o scurtă istorie a comunității pe care o păstoriți.

Primii români au sosit în Cleveland prin 1885-1900. Parohia Catedralei Sfânta Maria s-a înjghebat în 15 august 1904, fiind alcătuită din credincioși majoritar ardeleni, sebeșeni și făgărășeni, veniți din Austro-Ungaria. Ei aveau scopul să câștige „mia de dolari și banii de drum” spre a reveni în satele lor. Totuși, mulți au rămas. În septembrie 1904, ei au trimis la Consistoriul Arhiepiscopiei Sibiului statutele parohiei, care s-au aprobat în același an. Pr. Zaharia Oprea de la Consistoriul sibian a venit la Crăciunul acelui an ca să evalueze starea lucrurilor. În 1904 a fost trimis Pr. Moise Balea, care a călăuzit la zidirea bisericii. Tot el a publicat și ziarul „America”. În 1914 s-a înființat aici corul Doina. Românii-americani au sprijinit Unirea Ardealului cu România, luptând ca voluntari în Europa și făcând lobby pe lângă Președintele Wilson. Părintele paroh Ioan Trutza (1928-1954), fost delegat la Adunarea de la Alba Iulia, a contribuit la înființarea Episcopiei (1929) și venirea primului Episcop, PS Policarp Morușca (1935-1958). Fiii emigranților de altă data au luptat și în al doilea război. În 1947, datorită izbândei comunismului, Episcopia s-a desprins de Biserica-Mamă, respingând astfel comunismul. Parohia Sfânta Maria a rămas centru spiritual și cultural de elită de atunci și până acum. În 1960, Părintele Vasile Hațegan a condus la zidirea bisericii în stil maramureșan modern a catedralei. Ea fost sfințită de fostul Arhiepiscop Valerian Trifa (1951-1984). În 1998, ÎPS Nathaniel a ridicat biserica la rang de Catedrală. Corul ei poartă numele compozitorului George Enescu. Pentru simbolismul său, Catedrala a fost vizitată de-a lungul anilor de mari personalități, între care menționez: Prințul Carol I, Prințul Nicolae, Regele Mihai I, Președinți de Stat, ambasadori români și americani, precum și de mitropoliții Ardealului: Nicolae Mladin, Antonie Plămădeală și alți numeroși ierarhi din România și SUA. Între 1998-2003, biserica fost îmbracată în pictură murală nouă. Sfințirea a săvârșit-o Arhiepiscopul Nathaniel în prezența ÎPS Laurențiu, pe atunci Episcop al Caransebesului. În 2 februarie, 2020, Preasfințitul Episcop Vicar Andrei a primit titlul de Episcop de Cleveland. Cât despre subsemnatul, menționez că am bucuria de a fi slujit aici în linia vrednicilor mei înaintași din anul 1989 până astăzi.

 

Episcopul Nicolae Ivan, arhipăstor după modelul șagunian, o evocare la centenarul Eparhiei Clujului

 


 


În 18 iulie 1921, regele Ferdinand a sancționat legea prin care se înființa Episcopia Ortodoxă Română a Vadului, Feleacului și Clujului cu reședința la Cluj. Trebuie subliniat că proiectul înființării unei eparhii în nordul Transilvaniei a fost lansat, în 26 iulie 1863, de Sfântul Mitropolit Andrei Șaguna. Ideea mitropolitului Șaguna a fost reluată în primăvara anului 1909 de asesorul consistorial Nicolae Ivan, care a propus înființarea unui Consistoriu la Cluj după modelul celui existent la Oradea. Proiectul a stagnat până în primăvara anului 1919, când a fost relansat. Astfel, în vara anului 1919 s-a înființat consistoriul, iar peste doi ani, Episcopia, care cuprindea 12 protopopiate, 322 de parohii și 270.000 de credincioși.

Între timp Nicolae Ivan a fost tuns în monahism la mănăstirea Hodoș-Bodrog (7/20 septembrie 1919), a devenit arhimandrit (8/21 ianuarie 1921), iar în 28 septembrie 1921 a fost ales episcop cu 31 de voturi din 59 exprimate. Vădit emoționat, arhimandritul a declarat că se supune acestui act electoral, „pe care îl consider voința lui Dumnezeu”, și promitea să lucreze din toate puterile sale, „în frățească înțelegere cu toți fii Bisericii ca să ridic aici o cetate a ortodoxismului, din care să se reverse lumina Evangheliei în aceste părți expuse ale iubitei noastre patrii întregite și în veci nedespărțite”.

Hirotonia în treapta de arhiereu a avut loc în catedrala mitropolitană din Sibiu, la 21 noiembrie/4 decembrie 1921, prin punerea mâinilor mitropolitului Nicolae Bălan, a episcopilor Ioan Ignatie Papp al Aradului, Iosif Traian Bădescu al Caransebeșului, Roman Ciorogariu al Oradiei și a venerabilului arhiereu vicar Ilarion Pușcariu. Ceremonia de investitură s-a derulat la București în Palatul Regal, în ziua de 25 noiembrie/8 decembrie, iar instalarea a avut loc de sărbătoarea Sfântului Ierarh Nicolae în biserica parohială Sfânta Treime din Cluj, ceremonia fiind prezidată de episcopul Roman Ciorogariu al Oradiei.

Nicolae Ivan (1855-1936) a fost fără-ndoială omul providențial ale cărui fapte și realizări edilitare, culturale și instituționale îl descoperă judecății istoriei drept un veritabil ctitor de vocație! Acesta a organizat din temelie eparhia, a înființat 5 protopopiate, 77 de parohii, 28 de filii și 6 mănăstiri noi, a înzestrat-o cu numeroase imobile – între care reprezentativ rămâne impozantul palat arhiepiscopal din Piața Avram Iancu, nr. 18 –, a edificat măreața catedrală clujeană (1923-1934), a ctitorit biserica Sf. Nicolae din Cluj (1932), a întemeiat Academia Teologică (1924), a fondat „Calendarul Clujul Românesc” (1923), „Revista Renașterea” (1923), corul episcopesc (1921), tipografia (1926), librăria (1926), biblioteca (1922) și muzeul eparhial (1924). Acestora li se adaugă o serie de fonduri, cum au fost cele „de pensii”, „de ajutorare preoțesc”, „al milelor”, „al pădurii”, „fondul cultural”, și mai multe fundații importante în scopul sprijinirii activității culturale și pastorale a eparhiei, precum „fundația Nestor și Florentina Manciu”, „fundația Nicoară”, „fundația Gheorghe Sion” și „fundația episcop Nicolae Ivan”, care avea menirea de a acorda burse pentru studenții teologi. Totodată, trebuie precizat că în timpul păstoririi sale au fost construite 80 de lăcașuri de cult noi, 76 de biserici și 4 capele, între care unele foarte impozante, cu o arhitectură românească de inspirație bizantină, precum sunt cele din Aiud, Huedin, Târgu Mureș, Teiuș, Turda și Zalău.

Trecut la cele veșnice în 3 februarie 1936 și înhumat în cripta de sub altarul catedralei, prin tot ceea ce a zidit, realizat și lăsat drept moștenire în Eparhia Clujului, episcopul Nicolae Ivan se dovedește a fi fost un arhipăstor după modelul șagunian.

Dr. Mircea-Gheorghe ABRUDAN

Cum să nu ne obișnuim cu răul



 

Am deprins odinioară locuțiunea consuetudo altera natura est dintr-un manual de drept canonic. Într-adevăr, ce intră în obișnuință devine cu timpul un soi de a doua natură: noutatea de ieri, la început șocantă, amuzantă sau impusă din exterior, se integrează treptat în cotidianul cel mai banal, la care nici nu ne mai gândim. Printr-un asemenea mecanism ne-am acomodat și cu inovațiile comportamentale aduse de Covid-19, astfel încât pășim în al doilea an pandemic nu doar obosiți psihologic sau fizic, uneori la limita depresiei, ci și cu sentimentul că inaugurăm un capitol istoric în care „molima” s-ar putea să revină periodic, să se diversifice, să ne invadeze societățile pe termen lung. Se manifestă aici atât conformismul general-uman, conștientizarea riscului, grija față de ceilalți, cât și solidaritatea reflexă împotriva unui adversar insidios, căci este invizibil. Și totuși, ceva din schimbarea noastră de atitudine, din felul nostru de a socializa și din percepția asupra „viitorului” ne modifică simultan trecutul (idealizat) și viața lăuntrică.

Mulți au căutat, din 2020 încoace, să tălmăcească lecția providențială a pandemiei, să-i asocieze explicații teologice și să desprindă concluzii înțelepte, în ordinea duhovnicească. Lecțiile pe care Învățătorul ni le administrează sunt mereu mai ample și mai profunde decât pretextul lor imediat. Cea mai accesibilă decodare a încercării colective prin care trecem aduce în scenă păcatele fiecăruia: tot ce e defect în conduita, imaginația și rânduiala noastră morală, tot ce e prea mult și se cere adus la matca moderației, tot ce nu se potrivește cu Evanghelia lui Hristos. Aici, mi-e teamă, mulți nu au devenit mai înțelepți, ci dimpotrivă, s-au transformat în relee de sminteală suplimentară.

Izolați în casele noastre, distanțați cu forța de semeni, plonjați în lumea digitală, expuși la dificultăți economice sau profesionale, am devenit, adesea, niște fabrici neautorizate de „teologumene”.

Am căutat ajutorul Domnului și ne-am străduit să-I arătăm că înțelegem proba pandemiei ca pe o corecție pedagogică a scăderilor în care ne complacem, dar am ajuns să facem din opiniile noastre (abundent vehiculate în rețelele de socializare) un prilej de sporită confuzie obștească. Am citit astfel de opinii din partea unor persoane tot mai agresive, gata să condamne până și ce comunică BOR prin purtătorul ei de cuvânt! Oameni cu educație precară și cunoștințe religioase superficiale, care se erijează în autorități medicale, spirituale, biblice, apocaliptice...

Combinația dintre frică și nevoia de certitudine i-a făcut pe acești compatrioți să-și piardă răbdarea și bunul simț, decența și capacitatea de a asculta, răbdarea informării pertinente și delicatețea de a nu judeca din topor pe oricine „nu-ți dă dreptate”. Frontiera oricum estompată dintre autoritatea experților și trăncăneala arbitrară s-a pulverizat. Sindromul lui „lasă, domnule, că știu eu!” lucrează ca un soi de epidemie secundă, care alterează nu mai puțin deplorabil viața comunitară. Pe scurt, în loc să-i îmbuneze, pandemia a scos din acești oameni ceva și mai rău decât răul pe care, printr-o uriașă alegorie, avea menirea de a-l îndepărta. Reprezentarea noastră confortabilă despre creștinul cuminte (căci cu minte), ca și imaginea pe care-o proiectăm în societate, ca mădulare ale Bisericii lui Hristos, trec printr-o grea cumpănă. De aceea se cuvine să ne înfrânăm de la exprimarea nefiltrată, spontană, dar incompetentă, a unor vagi idei despre ce se petrece. Evident că suntem liberi, numai că libertatea presupune prudență, discernământ critic, atenție și încredere totală în Dumnezeu, nu obrăznicie, gălăgie infantilă, revoltă oarbă și auto-îndreptățire diletantă. Dacă vrem ca Biserica să rămână un reper central și liniștitor, avem cu toții obligația de a tempera febrilitatea judecăților tranșante, de a contracara înțelegător superstiția, conspiraționismul, clișeele pietiste și lozincile pretins virtuoase, de a descuraja panica și împăunarea sectară. Viața noastră va reveni la normal, nu doar prin campania de vaccinare, ci și prin convingerea că suntem laolaltă responsabili de pacea lui Hristos, în Biserica Lui tainic nebiruită.

Teodor BACONSCHI

INTERVIU CU PR. DR. IOSIF CRISTIAN RĂDULESCU (III)

 


6. Ce părere aveți despre misiunea Bisericii în mediul digital? Având în vedere că există peste 2,8 milioane de conturi de Facebook active, considerați că ar trebui accentuată prezența Bisericii în online? Ce ar trebui să facă în mod concret?

Experiența diasporei este foarte relevantă în ceea ce privește misiunea Bisericii în mediul digital. Cei mai mulți află de existența sau întemeierea unei parohii prin intermediul unui cont de Facebook. Și nu doar atât. Pagina de Facebook reprezintă o platformă de interacțiune între preot și credincioși mai ales în timpul săptămânii, când întâlnirile personale nu sunt posibile datorită programului încărcat de peste zi. Facebook ne oferă posibilitatea de a continua activitatea de cateheză prin publicarea de cuvinte de învățătură, prin distribuirea unor informații relevante despre activitățile parohiei. În plus, pagina de facebook reprezintă și o carte de vizită pentru parohie, pentru ca cei care încă nu ne cunosc să își facă o idee despre ceea ce se întâmplă în comunitățile noastre și să fie încurajați să ni se alăture.

Prezența online a Bisericii nu cred că mai este o opțiune, ci este o datorie. Când am fost în Israel, părintele ghid ne explica faptul că Mântuitorul predica la Marea Galileii în apropiere de o stațiune balneară pentru că acolo se adunau foarte mulți oameni la băi. Am fost foarte bucuros să văd pe viu locul acela și mă gândeam că și noi suntem datori să ducem Evaghelia acolo unde se adună oamenii. Se știe că acum foarte mulți oameni petrec ore întregi pe internet și cred că avem datoria de a fi în mediul online, cu decența care se cuvine unei lucrări pastorale. Aici, în diaspora, credincioșii noștri se bucură mult de postările pe Facebook care conțin cuvinte de folos, exemple vii de oameni care își practică credința, conferințe ale părinților duhovnicești, imagini care le dau de gândit, poze cu activitatea bisericii, informații despre campanii sociale puse în slujba celor nevoiași și alte lucruri frumoase pentru suflet. Toate acestea au un deosebit impact asupra formării credincioșilor noștri, după cum ne mărturisesc chiar ei înșiși.

Așa cum vedem tot mai mulți părinți duhovnicești ne fac marea bucurie de a ne transmite din experiența și înțelepciunea lor prin intermediul mediului online, cum e cazul părintelui stareț Efrem Vatopedinul. Aceste mijloace ne oferă posibilitatea unor întâlniri imposibile în viața reală pentru mulți dintre noi și, de asemenea, oferă Bisericii posibilitatea de a-și împlini datoria de a propovădui Evanghelia la toate popoarele.

7. Vă rugăm să ne prezentați o scurtă istorie a comunității și a activității Dvs. din diaspora germană.

Parohia Düsseldorf, cu aproape 60 de ani de existență, este parohia cu cea mai îndelungată existență neîntreruptă din Germania. Părintele Emilian Vasiloschi, întemeietorul parohiei Düsseldorf, a fost mai întâi preotul parohiei din Berlin, parohie care, în urma distrugerii clădirii bisericii datorită bombardamentelor din timpul celui de-al doilea război mondial, și-a încetat pentru o vreme activitatea. Părintele Emilian s-a retras la Düsseldorf  și aici a contribuit la înființarea parohiei noastre în anul 1962, slujind într-o biserică ortodoxă construită de către Diaconia evanghelică pentru integrarea refugiaților ortodocși din acea vreme.

În urmă cu doi ani, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit Serafim și prin eforturile admirabile ale credincioșilor parohiei noastre, am reușit să cumpărăm o biserică proprie, aflată momentan în proces de renovare și adaptare la nevoile actuale ale comunității. Providența a făcut ca această biserică cumpărată de curând să fie chiar biserica ortdoxă în care a slujit până la finalul vieții sale întemeietorul parohiei Düsseldorf, părintele Emilian Vasiloschi. Slujirea liturgică în limba română a fost continuă în acest locaș între anii 1962 și 2007. În anul 2018, această biserică ortodoxă a devenit proprietatea Mitropoliei Ortodoxe Române a Germaniei, Europei Centrale și de Nord și este folosită de parohia noastră, această realizare marcând începutul unui nou capitol în istoria comunității noastre.

După un deceniu de slujire se pot spune multe lucruri despre activitatea pastorală în comunitatea ortodoxă română din Düsseldorf, mai ales că între anii 2010 și 2015 au existat valuri puternice de migranți români care s-au îndreptat spre Germania. Activitatea noastră se bazează pe o slujire care ține cont de aspectele integrării românilor în societatea germană. Din acest motiv Biserica în diasporă are chemarea să dezvolte strategii pastorale care să permită adulților, dar și copiilor o participare vie la actul credinței atât în plan personal, cât și în plan comunitar. Există o interdependență între lucrarea personală și cea comunitară în trăirea credinței aici, în diaspora.

De aceea avem datoria de a integra fiecare membru în comunitate, întrucât comunitatea îți dă putere, îți dă curaj, îți oferă modele în efortul de a-ți păstra identitatea.

Sunt oameni care după 30 de ani de ședere în Germania au o identitate mult mai bine definită decât unii nou-veniți. Ei sunt puncte de referință în comunitate și surse de inspirație. De aceea, în acești ani, în afară de slujirea liturgică și propovăduirea activă a cuvântului lui Dumnezeu, ne-am străduit să oferim ocazii nenumărate pentru a întări identitatea de credință, de limbă, de cultură și de neam. Acest efort s-a concretizat în organizarea continuă de conferințe duhovnicești și culturale cu invitați din România, de pelerinaje, de agape regulate, de activități recreative împreună cu adulții și copiii.

De altfel, copiii se bucură în fiecare duminică de activități speciale destinate lor: ore de religie, conferințe pentru copii, ore de limba și cultura română, serbări tradiționale de Crăciun, mărțișor, de ziua Copilului ș.a. Toate aceste activități pentru copii sunt posibile mulțumită doamnelor profesoare Ioana Pașca și Simona Ilea Pop. Nădăjduim ca evoluția pandemiei actuale să ne îngăduie reluarea cursurilor școlii duminicale.

Sigur că nu am uitat țara în care ne-am născut. De aceea, parohia noastră a dezvoltat parteneriate de susținere a activităților filantropice desfășurate de către Așezământul ProVita Valea Screzii, de către Asociația ProVita Iași, de către Asociația „Glasul Vieții” din Iași. De asemenea membri ai parohiei noastre susțin și programul de burse pentru copiii săraci al Mitropoliei Germaniei, Europei Centrale și de Nord, iar ocazional, și alte proiecte sociale desfășurate în țara noastră.

De asemenea, am dezvoltat un program de schimb de experință cu parohia „Sfântul Nicolae” din Reghin-Apalina, cu scopul de a intensifica relațiile dintre copii din România și copii români din Germania. În cadrul acestui parteneriat au avut loc o serie de manifestări la Düsseldorf, precum și, de curând, întâlniri catehetice online care se doresc a fi o mijlocire a acestei legături a românilor din diaspora cu românii din țară.

Dincolo de lucrarea pastorală din parohie desfășurăm și o activitate de cooperare cu celalte parohii ortodoxe în cadrul Conferinței Pastorale Ortodoxe din Düsseldorf. Avem, de asemenea un schimb de experiență ecumenică în cadrul Cercului de Lucru al Bisericilor Creștine din Düsseldorf.

Încercăm, așadar, cu rersusele limitate de care dispunem, dar cu mult suflet să ne facem datoria, în așa fel încât să fie slăvit numele lui Dumnezeu prin mărturia de credință pe care o dau comunitățile noastre ortodoxe române din diaspora.

INSTITUŢIA FAMILIEI ÎN REGLEMENTĂRILE ÎMPĂRATULUI CONSTANTIN CEL MARE

 



Aspecte socio-politice ale perioadei

Într-o perioadă în care instituţia familiei este tot mai mult afectată de decizii legislative care o ameninţă în integritatea şi componenţa sa, am socotit de cuviinţă să fac o mică prezentare a legislaţiei constantiniene cu privire la instituţia familiei şi pericolele care o vizau în perioada la care ne referim.

Împăratul Constantin cel Mare a arătat o grijă deosebită faţă de instituţia familiei, conştient fiind că pacea socială putea fi controlată prin această instituţie-cheie. De aceea, mai mult de 1/5 din legislaţia care s-a păstrat de la el este dedicată reglementării familiei şi căsătoriei. În domeniul familiei, legislaţia constantiniană dovedeşte două preocupări majore. Una este legată de conservarea patrimoniului, multe legi privind testamentele scrise, donaţiile între soţi, repudierea, tutela şi curatela, iar cea de-a doua a reprezentat-o protejarea soţiilor, văduvelor şi a copiilor minori.

Venirea la putere a împăratului Constantin a avut loc într-o perioadă ce a urmat unor mari zbateri şi conflicte civile, ce au determinat o bulversare totală a societăţii romane şi a ordinii sociale a acesteia, adică o separare clară între conducătorii civili şi militari, o nevoie de împărţire clară între păturile sociale, precum şi apariţia unor noi instituţii cu impact social, în special a Bisericii Creştine. Organele puterii civile nu erau singurele care instituţionalizau aceste schimbări. Reglementările canonice elaborate de anumite sinoade în timpul domniei lui Constantin au reliefat şi ele nevoia unei reglementări în domeniul familie şi căsătoriei. Astfel au fost sinoadele de la Elvira şi Neocezareea, care şi-au dedicat aproape jumătate din reglementări acestor domenii. Trebuie să menţionăm aici că, începând cu primul secol, creştinismul a fost predominant o religie urbană, îmbrăţişată de clasele de mijloc şi cele de jos şi, cu excepţia oraşelor mai mari din vest, cum sunt Roma sau Cartagina, era foarte răspândit în jumătatea răsăriteană a imperiului. Conform unei estimări, în anul 312 creştinii reprezentau 5% din populaţia imperiului, deşi proporţia era şi mai mică în partea de apus [Judith Evans Grubbs, Law and Family in Late Antiquity, Claredon Press, Oxford, 1995, p. 8].

Anularea amenzilor pentru celibatari

Aspectele financiare legate de căsătorie şi de moşteniri au reprezentat un mare interes pentru jurişti şi pentru cei din clasele de sus ale societăţii romane. De aceea, în prima parte a domniei sale, Constantin s-a dedicat acestor chestiuni legate de transferul de proprietate în cadrul familiei.

Augustus a hotărât a fi aplicate amenzi celor care nu respectau legile promovate de el pentru încurajarea căsătoriei şi a procreerii, acestora din urmă fiindu-le restricţionat dreptul de a primi moşteniri sau donaţii. Bărbaţii necăsătoriţi cu vârste cuprinse între 25 şi 60 de ani şi femeile cu vârste între 20 şi 50 de ani nu puteau beneficia de donaţii şi moşteniri lăsate lor de oricine care nu avea un grad de rudenie de cel mult gradul şase. Celor cărora erau căsătoriţi, dar nu aveau copii (orbi) le era confiscată o jumătate din donaţie sau moştenire [Ibidem, p. 123]. Pe de altă parte, cei care erau căsătoriţi şi aveau copii, respectând astfel prescripţiile legale, erau răsplătiţi prin acordarea de diverse privilegii, astfel: bărbaţii căsătoriţi primeau unele drepturi prin care puteau accede mai uşor la poziţiile senatoriale sau în conducerea municipiilor, iar femeile cu cel puţin trei copii primeau ius liberorum, care le permitea să îşi desfăşoare activitatea şi să îşi conducă propriile afaceri fără nevoia de a avea un tutore sau reprezentant legal.

Aceste prevederi legislative ale lui Augustus au produs multă iritare la Roma în sânul claselor sociale înalte, mai ales datorită faptului că legea încuraja informările cu privire la cei care încălcau prevederile legale în acest sens. Conform lui Tacitus, această lege a determinat creşterea numărului de informatori (delatores), a căror activitate a semănat frică şi suspiciune în rândul familiilor senatoriale [John Noel Dillon, op.cit., p. 76]. Trebuie spus că aproximativ 20% din căsătorii nu se soldau cu naştere de prunci, iar alte 20% aveau parte doar de băieţi şi alţi 20% doar de fete. Într-o societate premodernă, orice femeie se considera că trebuie să nască 5 copii pentru a asigura perpetuarea. Infertilitatea care caracteriza societatea romană avea diferite cauze, printre care sarcinile premature, infertilitatea, condiţiile sanitare precare sau absenţa soţilor pentru luni perioade de timp. Legislaţia promovată de Augustus în acest domeniu a produs supărare, nu atât prin faptul că nu se puteau primi moşteniri, mai ales în rândul claselor sociale înalte, ci mai ales datorită faptului că se acordau amenzi şi penalităţi pentru o situaţie care era oricum dureroasă din punct de vedere social (acest lucru fiind cauzat de inferitilitate şi, astfel, de imposibilitatea de a transmite pe cale directă moştenirea către un descendent).

Împăratul Constantin va fi cel care va căuta să schimbe aceste lucruri. Nu trebuie să ne gândim acum că el a fost împotriva ideologiei romane tradiţionale care privea legitimarea căsătoriei şi a procreerii. Dimpotrivă, legislaţia sa arată ostilitatea împăratului faţă de orice formă de uniune care era contrară legislaţiei romane. Ceea ce îl deranja pe împărat era însă activitatea acelor informatori (delatores), socotiţi a fi o năpastă pentru viaţa Imperiului roman şi exploatarea cetăţenilor de către angajaţii imperiali care a escaladat în ultima parte [Judith Evans Grubbs, op. cit., p. 132]. Mare parte din legislaţia constantiniană din prima parte a activităţii sale de conducător a privit în special situaţia de la Roma, ca semn al bunăvoinţei împăratului şi al dorinţei de a eradica abuzurile predecesorului său, Maxenţiu. De aceea, în timpul activităţii sale, Constantin a emis diferite legi prin care îi sancţiona pe acei delatores şi pe funcţionarii imperiali care îşi depăşeau atrubuţiile. Chiar foarte devreme, după cum reiese din legislaţia emisă, împăratul a căutat să aşeze interesele cetăţenilor privaţi deasupra celor ale fiscului imperial.

Acum, Constantin va emite legi care vor viza şi transferul de proprietate în cadrul familiei, în mod special între părinţi şi copii. Cunoscând nemulţumirile claselor sociale (în special ale celor de sus) referitoare la succesiuni, Constantin a introdus reforme importante care vizau ca transferul de proprietate între părinţi şi copii să fie posibil a fi realizat într-un mod mai simplu şi fără atât de multe restrângeri de ordin legislativ. Pe 5 septembrie 315, printr-o lege ce a fost citită în Senat, împăratul Constantin decreta că un tată va deţine uzufructul până la moartea sa, în cazul acelui bona materna, reprezentând proprietatea lăsătă de către mamă pentru copiii ei, în cazul în care aceştia din urmă erau încă sub tutela părintească, patria potestas [John Noel Dillon, op. cit., p. 76]. Tatăl nu va avea dreptul să o înstrăineze sub nicio formă. Dacă moştenitorul ieşea de sub această patria potestas, atunci tatăl trebuia să îi cedeze dreptul de proprietatea, dar fiul trebuia să îi dea tatălui 1/3 din proprietatea în cauză, pe care tatăl putea să o înstrăineze.

Constantin a confirmat, aşadar, prin legi ceea ce el considera a fi lucrul cel mai bun a se realiza în practică. De aceea, nu se poate spune că împăratul a fost influenţat în adoptarea şi promovarea acestor legi de vreo tradiţie răsăriteană, acest lucru fiind de altfel greu de crezut a fi putut fi realizat şi promovat în Roma. Dar legile lui Constantin cu privire la transferul de proprietate a continuat. Astfel, în 318 el a emis o lege prin care permitea ca o mamă să poată primi succesiunea în urma unui copil ce a decedat după ce a ajuns la maturitate, chiar dacă ea a omis să stabilească un tutore pentru el. Tot în acelaşi an, împăratul a decretat că darurile dintre părinţi şi copii urmau a fi valide chiar dacă nu s-a respectat întru totul procedura impusă de dreptul roman [Ibidem, p. 77].

Dorinţa lui Constantin de a facilita transferul de proprietate în sânul aceleiaşi familii şi de a lovi în activitatea acelor delatores s-a concretizat într-una dintre cele mai cunoscute legi ale sale, anume edictul prin care erau anulate amenzile instituite de Augustus pentru celibatari. Această lege a fost emisă la Sardica în 31 ianuarie 320 şi făcută publică la Roma la 1 aprilie 320 [Ibidem], fiind adresată poporului, aceasta fiind o caracteristică a legilor constantiniene. Astfel, cei care erau consideraţi a fi celibatari pe baza vechii legi puteau trăi liniştiţi acum, iar cei care erau socotiţi a fi fără copii (orbus) nu mai erau amendaţi în aşa măsură încât să fie afectaţi de aceste amenzi [Judith Evans Grubbs, op. cit., p. 119].

Pr. Emanuel TĂVALĂ

CONSTANTIN CEL MARE, FONDATORUL EUROPEI

 




Imediat după rânduita și populara sărbătoare din 21 mai a fiecărui an bisericesc, comemorăm, la 22 mai, moartea împăratului roman căruia i-a fost dat să schimbe substanțial cursul istoriei europene și universale. Nu a făcut-o asemenea înaintașilor săi, adică exclusiv prin cuceriri – deloc ireversibile – sau prin grandioase ctitorii în Cetatea eternă, ci printr-o viziune premonitorie - pedant numită staurofanie – care a inspirat hotărâta sa deschidere spre monoteismul creștin. În acel semn (al Crucii), viitorul împărat nu a repurtat doar o victorie militară punctuală, contra rivalului Maxențiu, ci una providențială pentru ethosul viitoarei christianitas; așadar, al ordinii evanghelice din care s-a cristalizat, de-a lungul epocilor succesive, identitatea politică a Europei.

Mai presus de scăderile sale omenești ori de drumul său ezitant spre definirea Ortodoxiei, Constantin s-a bucurat de sincera cinstire a Bisericii nedespărțite, ai cărei păstori s-au consfătuit, sub autoritea lui, cu prilejul primului Sinod Ecumenic, la Niceea, lângă Noua Romă, impetuos edificată pe malul Bosforului. Predecesorii acestui „bazileu” erau apoteozați uneori antum și, aproape mereu, cu titlu postum. Grație revelației primite de la Hristos Cel Răstignit, Constantin n-a mai sporit „inventarul” unui panteon idolatru (în pofida statuii colosale ce i-a fost dedicată). Marea Biserică l-a numărat ca sfânt, promovându-l astfel printre prietenii celești ai Logosului și socotindu-l asemenea Apostolilor Săi, în tandem cu pioasa lui mamă, sfânta Elena. Putem spune că împărăteasa-mamă și augusta ei progenitură au fost oameni ai meritului personal și ai deciziei temerare. Tatăl viitorului împărat Contantin era generalul Flavius Constantius, devenit parte în sistemul „tetrarhiei”, dar cea care i-a dat naștere fusese o femeie de origini modeste, fără rang aristocratic. Odată devenit singurul stăpân al orbis-ului roman, Constantin avea toate motivele să se considere – instinctu divinitatis – alesul Părintelui ceresc.

Așadar, pontifex maximus al Fiului lui Dumnezeu, prin a cărui Cruce, simbol al kenozei, își asuma vocația de unificator spiritual, politic și administrativ al vastului imperiu pregătit parcă (după veacurile de persecuție anti-creștină) pentru renașterea în Duh și Adevăr. Că această unitate spirituală a rămas mai mult un ideal, decât o realitate, ne-o dovedește istoria Bisericii, punctată cu destule schisme, mișcări centrifugale și anatemizări. Ce poate fi însă durabil, dacă nu urmărești un ideal, așa cum te deplasezi, tenace, spre linia imaginară a orizontului?

Constantin a fost proclamat împărat la Eboracum, în Britania, deci în orașul York, reprodus, cu multe veacuri mai târziu, în Noua Lume de peste Atlantic. Cariera lui imperială – encomiastic prezentată în opera lui Eusebiu de Cezareea – se vede astăzi demontată critic, prin detalii erudite, de către feluriți istoricii (post)moderni, dornici de revizuiri, în tradiția iluministă. Dar oricât i-am găsi marelui Constantin fie noi capete de acuzare, fie scuze apologetice, n-avem cum să negăm evidența că tocmai trecerea sa de la politeism la monoteism constituie momentul fondator al civilizației europene, din secolul IV, până la actuala Uniune a celor 27 de state democratice. Iulian Apostatul – împăratul neoplatonic animat de ambiția de a restaura politeismul într-o cheie mai rafinată – avea să fie doar un epigon constantinian, obligat să copieze creștinismul chiar și atunci când îl combătea, plin de resentimente. Eșecul tentativei lui Iulian, educat inițial în duh creștin, dovedește că temelia pusă de Constantin a ilustrat adevărata revoluție spirituală, sinteza epocală și patul germinativ al unei alte combustii politice pentru ideea imperială, conectată acum cu viziunea Cetății lui Dumnezeu. Europa de azi, secularizată, tehnologică, pluralistă și politic corectă, n-a avut curajul de a pune Crezul de la Niceea în preambulul tratatelor sale constitutive. Acest credo – veritabil liant al unității de profunzime a civilizației euro-americane – trebuie de fapt trăit, nu lipit citațional într-un text juridic. Libertatea de care ne bucurăm - în calitate de cetățeni români și europeni – ne garantează această posibilitate, urmând doar ca fiecare să se cerceteze spre a vedea în ce măsură o practică.

Teodor BACONSCHI

INTERVIU CU PR. DR. IOSIF CRISTIAN RĂDULESCU (I)

 


1. PC Părinte Protopop, care sunt provocările actuale pentru românii din Europa Occidentală și cum s-au schimbat față de acum peste un sfert de veac?

Cred că lucrul cel mai evident din punctul meu de vedere este faptul că Europa Occidentală a devenit pentru mulți români stabiliți aici a doua casă, întrucât ei au reușit să își consolideze o situație socială și un stil de viață de care sunt mulțumiți. Avem încă un procent semnificativ de mobilitate a credincioșilor în parohie, dar el este oarecum mai mic în comparație cu anii 2012-2017.

Provocarea principală rămâne cea legată de identitate. Într-o lume multiculturală, românii, ca și alte grupuri etnice, sunt expuși unei presiuni socio-culturale inevitabile, ceea ce poate duce la o diluare accentuată a identității de neam și de limbă și, implicit, de credință. Deși s-a constatat prin studii de specialitate că acei copii care își cunosc bine limba maternă pot învăța mult mai bine limba germană și în ciuda faptului că statul german încurajează și finanțează multilingvismul, considerându-l important în procesul de integrare, unii români, printr-o greșită înțelegere a conceptului de integrare, au încetat a mai vorbi limba română cu copiii, cu gândul de a îi susține în învățarea, în primul rând, a limbii germane. Neînsușirea limbii române de către copiii noștri duce la o restricționare a accesului lor la cultura română și, implicit, la credința ortodoxă, pentru care există mult mai multe resurse în limba română decât în limba germană.

Care sunt provocările în rândul clericilor în ceea ce privește misiunea în comunitățile de români din Protopopiat, și nu numai?

Cea mai mare greutate pentru pastorația din diaspora vine din faptul că cei mai mulți preoți sunt nevoiți să lucreze în domenii de multe ori complet diferite de slujirea pastorală, pentru a-și câștiga existența, întrucât în cele mai multe cazuri parohia nu poate susține financiar activitatea preotului. Acest lucru înseamnă un efort extraordinar pentru slujitorii Sfântului Altar. Mulți dintre ei nu au nicio zi liberă pe săptămână, întrucât în timpul săptămânii sunt la serviciu, iar seara și mai ales în weekend sunt implicați în activități pastorale. Nu este un lucru deloc ușor să vii după opt sau zece ore de lucru și să mergi la spitale sau în alte locuri unde este nevoie urgentă de asistență religioasă. În plus, preotul este principalul reprezentant al comunității în relația cu autoritățile locale. Astfel, pastorația noastră nu se limitează doar la probleme de ordin religios, ci se extinde la tot ceea ce presupune procesul de integrare al comunității.

2. Care sunt categoriile de vârstă cele mai afectate de fenomenul migrației care a luat amploare în ultima vreme?

Pastorația din diaspora este preponderent o pastorație a tinerilor, dar și a adulților cu vârsta medie de 40-45 de ani. Atunci când revin în România și slujesc într-o parohie, văd că lipsesc tinerii. Unde sunt ei? Răspunsul este simplu. Foarte mulți sunt în dispora. Imaginea unei nopți de Paști, când, ca și în România, vin cei mai mulți oameni la Sfânta Biserică, este copleșitoare. Te uimești văzând atât de mulți tineri și te întristezi în același timp gândindu-te că țara a rămas fără ei. Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Serafim și Preasfințitul Părinte Episcop-Vicar Sofian ne-au învățat să privim acest fenomen ca pe unul dureros, și nu ca pe unul îmbucurător.

Se resimt românii sufletește după ce iau drumul străinătății?

Viața în străinătate este, cel puțin în primii ani, o povară pentru cei mai mulți români veniți aici. Dorul de cei dragi, dorul de locurile natale, contactul social redus în comparație cu cel de acasă, diferențele culturale evidente, dificultățile legate de limba germană, formalitățile multe și complexe care trebuie efectuate la început, instabilitatea inițială, întrucât foarte puțini sunt cei care primesc de la început un contract de muncă nelimitat, toate acestea influențează mult starea sufletească a păstoriților noștri.

Cu ce îi ajută Biserica?

Așa cum am menționat, Biserica încearcă să facă tot ce îi stă în putință pentru a veni în ajutorul credincioșilor. În primul rând, Biserica mângâie dorul de casă, pentru că Biserica este casa românilor plecați în străinătate. Parohiile sunt princapul  loc de întâlnire a românilor, o întâlnire resimțită ca o regăsire în bucuria identității de credință, de limbă și de neam. Aici avem posibilitatea de a ne trăi credința așa cum o știm de acasă, din România, de a vorbi în limba noastră, de a ne aminti de lucrurile care definesc identitatea noastră și de a celebra această identitate prin diferite activități. În diaspora avem datoria de a păstra aprinsă această conștiință identitară, întrucât fără ea nu putem dezvolta relații corecte și puternice într-o societate multiculturală; dimpotrivă, ne putem pierde sufletește cu multă ușurință.

Parohia în diaspora a devenit astfel locul în care românii se întâlnesc, se cunosc, se împrietenesc și susțin reciproc pentru a putea să se integreze cât de repede posibil în societatea germană. De aceea rolul Bisericii în integrarea românilor este unul foarte important și complex.

3. De ce le este dor românilor din diaspora? Dorul de țară (dacă este pregnant) este nedespărțit de dorul de Dumnezeu?

Dorul cel mai puternic este dorul de cei dragi de acasă. Românilor însă le este dor și de locurile natale, de aceea prima destinație de concediu pentru majoritatea românilor este România. În ce privește dorul de Dumnezeu, el este astâmpărat în fiecare duminică în diaspora, pentru că, așa cum am spus, Biserica le mijlocește credincioșilor și aici celebrarea credinței așa cum o cunosc de acasă, lucru care îi mângâie și îi întărește foarte mult în credință.

Trăiesc altfel Ortodoxia în afara granițelor?

Da, cred că Ortodoxia se trăiește mult mai conștient aici, întrucât realizăm că este cea mai mare comoară a noastră. Această conștiință are un impact imens asupra stării cu care oamenii vin la biserică, asupra abordării Sfintelor Taine, asupra nevoii de comunitate și comuniune. Oamenii nu vin pur și simplu la biserică, ci vin să mărturisească împreună aceeași credință cu toată inima, lucru pe care mulți nu îl făceau acasă. Totodată, vin cu bucuria revederii, cu nerăbdarea de a se întâlni și de a comunica. Aceste aspecte însuflețesc viața comunitară și, cu o bună îndrumare din partea preotului, credincioșii din parohiile noastre se implică în foarte multe acțiuni de binefacere destinate oamenilor nevoiași din România.

Din schimbul de experiență pe care îl am cu colegii din alte parohii pot spune că există mulți oameni care L-au cunoscut pe Dumnezeu abia aici în străinătate și pentru care Biserica a devenit cu adevărat o mamă. Sunt mulți credincioși care ne mărturisesc că doar după venirea lor în diaspora au conștientizat nevoia de Dumnezeu și darul credinței pe care l-au primit de la părinți. Ei au devenit credincioși practicanți și au dat un sens mai profund existenței lor prin descoperirea Ortodoxiei așa cum nu o cunoșteau de acasă, pentru că nu se preocupau de sufletul lor. Aici au conștientizat că realizările materiale sau profesionale nu pot aduce sufletului împlinirea pe care o aduce realizarea spirituală și și-au asumat această cale a credinței în care s-au regăsit, pentru că doar această credință le-a oferit mângâiere în tumultul lor sufletesc inevitabil legat de această strămutare dintr-o lume în alta.

INTERVIU CU PR. DR. IOSIF CRISTIAN RĂDULESCU (II)

 


4. Cunoscută fiindu-vă și realitatea românească din țară, credeți că diaspora poate oferi modele de comuniune și de conștientizare ale apartenenței la o comunitatea creștină pe care cei rămași în țară le ignoră sau le-au uitat?

            Românii în diaspora au învățat că a fi membru al unei parohii înseamnă a cunoaște mai bine oamenii cu care te rogi împreună duminică de duminică și a participa trup și suflet la lucrarea pastorală. Acest lucru este posibil doar dacă păstorul comunității mijlocește prin diferite activități acest proces de cunoaștere, proces care are roade minunate. Oamenii se împrietenesc, se ajută, se bucură și plâng împreună  și tot împreună sprijină Biserica în activitățile ei pastorale. De fapt, aceasta este adevărata comuniune într-o parohie. Noi, ca Biserică, avem datoria de a mijloci credincioșilor comuniunea cu Dumnezeu, dar și comuniunea cu ceilalți oameni. Acesta este scopul îndemnului: „Să ne iubim unii pe alții ca într-un gând să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh”. Un îndemn nu este însă suficient. Se cuvine ca noi, preoții, să oferim cât mai multe ocazii care fac posibilă această întâlnire a membrilor parohiei și în alte contexte decât cel al Sfintei Liturghii.  De aceea, parohiile din diaspora organizează foarte multe evenimente culturale și foarte multe activități extraliturgice pentru a face posibilă această iubire reciprocă, acest dor unii de alții.

            Când eram student și mergeam la biserică, aveam momente în care mi-aș fi dorit să știu cine sunt oamenii în prezența cărora participam la rugăciune. O familie reîntoarsă în România de mai bine de un an de zile îmi mărturisea că, deși se simte excelent acasă și nu s-ar mai întoarce  niciodată în străinătate, totuși îi lipsește foarte mult comuniunea dintre credincioșii de acolo, tocmai pentru că se cunoșteau unii cu alții, se ajutau, participau împreună la o mulțime de activități care întăreau comuniunea creștină.

            5. Cum vine Biserica în întâmpinarea și ajutorul tinerilor români din diaspora europeană occidentală pentru a-i conștientiza asupra identității lor religioase și naționale?

            Sfânta Liturghie este centrul vieții comunității ortodoxe din diaspora, așa cum este și acasă. Prin participarea la Sfânta Liturghie oamenii se întâlnesc și cu Dumnezeu, și unii cu alții. Această întâlnire este o adevărată sărbătoare și este extraordinar să constat, după un deceniu de slujire, că această dorință a întâlnirii în Biserică cu Hristos și unii cu alții nu s-a diminuat cu nimic. De altfel, cred că pe noi ca slujitori ne motivează enorm această bucurie a credinicoșilor de a-și păstra identitatea. Sigur că ea are ca sursă de alimentare Biserica, pentru că Biserica oferă cel mai generos spațiu în care se menține vie credința ortodoxă, precum și limba și cultura română. Nu putem disocia credința de limba în care ne-a fost transmisă și de contextul cultural în care ne-am însușit-o. De aceea este aprofundată în continuare prin intermediul limbii și al culturii române de către actuala generație de emigranți români. Dacă lucrurile vor fi la fel și cu copiii acestor emigranți, rămâne de văzut. Mulți dintre ei au crescut tot în Biserică atături de noi toți și se bucură de o atenție specială în parohie. Pastorația copiilor este esențială pentru că ea dă sens tuturor eforturilor Bisericii în diaspora.

PERSECUȚIE SAU MANĂ CEREASCĂ?



Faptul că „ideile au consecințe” a fost demonstrat și în secolul XIX, când predominanța istoricismului a determinat, printre altele, „căutarea lui Iisus în istorie”. Erudiți catolici și protestanți și-au propus să curețe oglinda presupus aburită a tradiției ecleziastice medievale, pentru a ajunge la omul Hristos, „așa cum a fost” (adică în istorie și modelat de ea). În lumea ortodoxă, n-am avut până recent parte de această fascinație a „imanenței” atestabile. Hristos a fost într-adevăr și om deplin, în fluxul istoriei umane, numai că reducerea Lui la această dimensiune are un substrat reducționist, străin bunăoară de lumina taborică. Evident, deși Ortodoxia a continuat să-L slăvească pe Fiul Lui Dumnezeu potrivit acelei regula fidei apostolice, a hristologiei conturate de Sinoadele Ecumenice și a mărturiei neo-testamentare, ea a fost vădit influențată de evoluția teologiei „istorice” apusene, cel puțin atunci când a introdus în programa școlilor sale materii precum arheologia biblică și istoria bisericească universală. Hristos Cel doxologic, liturgic și dogmatic a căpătat în aria noastră confesională mai multă concretețe istorică, literală, biografică, dimpreună cu o „psihologie” specifică. Din fericire, noua abordare nu a părăsit filonul patristic, mistic și alegoric, așa că am obținut un plus reflexiv, fără să alterăm datele fundamentale ale „predaniei”.

În deceniile din urmă, acele biografii ale lui Iisus Hristos „istoric” au fost traduse în românește. Edituri laice ne-au restituit Vechiul Testament după versiunea Septuagintei. Psalmii sunt și ei redați după originalul ebraic. Apar cărți despre contextul semitic al kerygmei, despre textele apocrife și pseudoepigrafice, despre mentalitatea comunităților paleocreștine, ca și tălmăciri din teologi apuseni, alături de sinteze privind receptarea textelor sacre. Ceea ce odinioară reprezenta atelierul exclusiv al bibliștilor se află acum la îndemâna unui public educat de dimensiuni mai ample. Putem spune că ideile continuă să producă urmări, maturizând implicit și teologia ortodoxă „de catedră”, care e, desigur, obligată să țină pasul, mai presus de orientarea ei „păstrătoare” (care ascunde uneori comoditatea inerției mentale și abuzul de stereotipuri uzate). Nominal, disciplinele teologice din facultățile noastre sunt aceleași, însă cuprinsul cursurilor nu a rămas insensibil la noul val de occidentalizare culturală, lansat în libertate, după căderea dictaturii comuniste.

Nu sugerez că Biserica noastră e „modernizată” din afara ei și fără voie. Asemenea caselor editoriale private, editurile ortodoxe – fie cele patriarhale și eparhiale, fie cele afiliate (precum sibiana Deisis sau Sophia, Editura Bizantină, Lumea credinței etc.) propun traduceri din mari bizantinologi, apologeți sau dogmatiști aparținând altor orizonturi lingvistice și culturale. Trebuie notată aici și evoluția tipăririi de literatură patristică, intrată într-o etapă de riguroasă exigență filologică. Altfel spus, Biserica nu a așteptat exemplul culturii seculare pentru a impulsiona, cu propriile instrumente intelectuale și de comunicare, o renaștere genuină, organică, a vieții sale spirituale și academice.

Prin anii 80, când urmam studii teologice, nici n-am fi putut visa un atare corn al abundenței bibliografice! Generația mea s-a educat solid, însă chinuit, adică într-o vreme a cenzurii și izolării internaționale pe care puțini dintre tinerii actuali ar fi gata să și-o imagineze aievea. Tocmai pentru că am trăit în ambele regimuri, mă miră ușurința cu care mulți aderă la discursul victimizant despre o Biserică reintrată, chipurile, în ochiul persecuției. Cred că, dacă teologia ortodoxă de azi nu înflorește întrutotul pe solul fertil al libertății, vina e mai curând a noastră, nu a unor circumstanțe ostile. Poate că nu ținem pasul cu fluxul noutăților editoriale și ne temem de confruntarea cu datele cunoașterii contemporane, ajunsă la un intimidant nivel de complexitate, dar asta nu ne îndreptățește lamentațiile și nici nu le transformă în soluții. Am fi ingrați față de Dumnezeu dacă am străbate o asemenea epocă de formidabile facilități cognitive ca pe un deșert, deși ea ne oferă o nouă despărțire a Mării Roșii.

Teodor BACONSCHI

 


luni, 7 iunie 2021

Universitas

 
 

        În latină, de unde provine numele universităților ”moderne”, termenul universitas desemna întregul, totalitatea, ansamblul lumii (în sens geografic și astronomic). Instituția universitară – o invenție a teologiei scolastice, de matrice aristotelică – apare la mijlocul veacului XII (Paris: 1150) prinde o formidabilă viteză în secolul XIII și cucerește tot Occidentul european pe la 1500. Evident, cele mai vechi și mai dese, teritorial, și-au găsit locul în Italia, Franța și Spania. În vestul extrem al continentului nostru, la Dublin, exista un asemenea așezământ la 1312 – cam cu o sută de ani mai târziu decât universitatea din Cambridge (1209), ea însăși mai tânără decât consoarta ei de la Oxford. Rețeaua s-a extins până în Europa centrală, mai precis în regatul Poloniei (Cracovia/1366, Șelmno/1386, într-un burg unde avea să ființeze și un lagăr de concentrare nazist...) și regatul Ungariei (Peci, Buda, ambele din secolul XIV).

Universitățile au fost înființate (cu sau fără documente ”fundaționale”) de către Biserica romano-catolică, din inițiativa unor suverani și respectiv a unor consilii municipale. Firește că noi, în Estul Europei și aparținând lumii ortodoxe, suntem tentați de un anume protocronism academic: ne amintim – și le spunem altora, dacă e să ne justificăm ”întârzierea” – că imperiul bizantin a fost, aproape un mileniu, terenul unde memoria antichității greco-latine și creștine – incluzând artele liberale și studiile teologice – s-a păstrat și dezvoltat creator, în vreme ce fostul imperiu roman de Apus se cufunda în barbarie (cel puțin până la refacerea lui, sub comanda dinastiei carolingiene). Cu alte cuvine, le-am luat-o înainte celorlalți europeni și așa am fi rămas, credem noi, dacă n-ar fi survenit islamul și dacă Bizanțul ar fi rezistat atacurilor otomane. Menționăm, în aceeași logică a consolării contrafactuale, și faimoasa translatio studii - exodul elitelor bizantine în Italia, după 1453 – pe seama căreia punem germenii Renașterii și ai Umanismului. Dincolo de aceste tactici justificative, rămâne de necontestat faptul că nu poți căuta adevărul (așa cum își propun dintotdeauna universitățile demne de acest nume) dacă nu te bucuri de libertate politică, de suveranitatea unui regim legitim și de o anume - suficient de constantă - prosperitate economică. Nu putem ști ce-ar fi devenit Bizanțul dacă moștenirea lui nu s-ar fi transferat la Kiev și Moscova, încă din veacul XVI, dar putem fi siguri că decalajul Est-Vest, care nu va fi complet resorbit decât spre finalul secolului 21, nu se explică genetic sau etnic, ci doar prin rațiuni de conjunctură politică (ne)favorabilă. Dacă, de pildă, cucerirea peninsulei iberice de către califatul Omeiad  n-ar fi fost stopată de Charles Martel (dux francorum) prin victoria acestuia de la Tours (732), poate că primele universități occidentale ar fi predat până astăzi teologie coranică...

Presupun că am privi cu ochi mai puțin complexați performanța relativă a universităților românești dacă ne-am aminti, în perspectivă istorică, factorii care le-au determinat să apară abia în a doua jumătate a secolului XIX (cel puțin în Principatele Unite, pentru că, în Transilvania, contextul imperial a permis o altă cronologie). Asta nu înseamnă să neglijăm relele practici - de la subfinanțarea cercetării, până la tolerarea plagiatului și cercul vicios al contraselecției – ci doar să nu ne acuzăm națiunea de culpe imaginare: în condițiile noastre concrete din ultimii 500 de ani (când Occidentul a decolat civilizațional, impunându-se mondial) orice alte neamuri ar fi ajuns la rezultate similare. Să ne bucurăm așadar (gaudeamus igitur) că integrarea europeană, mobilitatea Erasmus, cooperarea inter-universitară liberă și ameliorarea fără precedent a condițiilor noastre economice, într-o democrație perfectibilă, dar funcțională, ne îngăduie – dacă nu chiar ne pretind - să facem și din universitățile României contemporane, cu tot cu facultățile lor de Teologie, niște spații de excelență cognitivă, cercetare erudită, răspândire a culturii și creștere a competitivității noastre ca stat civilizat. Evident că acest proces de renaștere academică va mai dura câteva decenii, dar evoluția e deschisă și, pentru prima dată, depinde mai cu seamă de noi înșine.

Teodor Baconschi

luni, 11 ianuarie 2021

Cu ce fel de inimă apărăm credința?

  

            ”Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule, și duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele.” (Ps. 50, 11). În Sf. Scriptură, inima e mai mult decât sediul vieții afective. Ea include priceperea, emoțiile și adâncul inconștient unde se înrădăcinează lucrările duhului. E un centru al ființei create după chipul și asemănarea divine, loc unde se cuibăresc visele, fantasmele, ispitele, dar și pornirile sfințitoare, care înving patimile și convertesc mintea la înțelepciunea de sus, care anunță pacea lui Hristos. ”Inima nebunului este ca un vas spart și nicio știință nu va ține”, așa cum inima celui trufaș seamănă cu ”o potârniche închisă în coșniță.” (Eccl. 21,15 și 11, 32), ”căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoțiile, uciderile, adulterul, lăcomiile, vicleniile, înșelăciunea, ochiul pizmaș, hula, trufia, ușurătatea.” (Marcu 7, 22). Aș putea așterne pagini întregi despre centralitatea ”inimii” în universul biblic, dar nu un studiu de ”cardiologie sacră” mi-am propus aici, cât o reflecție despre reacția creștină față de adversități, insulte și discriminări. După trei decenii de relativă pace socială, ne-am trezit - sub presiunea apăsătoare a pandemiei declanșate anul trecut - într-o societate divizată ideologic și cultural, social și economic, politic și filozofic: o comunitate care nu mai sugerează, etimologic, nici convergența simțirilor, nici adecvarea acțiunii spre binele obștesc.

Mulți ar spune că o asemenea dispersie polemică e rodul libertății democratice și că oricine râvnește o atmosferă pacifică, fără valuri de ură și crispări partizane, dovedește o vinovată nostalgie după liniștea de plumb a totalitarismului. Est modus in rebus. Niciodată nu a existat o societate perfect creștină (deși Biserica tinde să fie o societate a celor desăvârșiți). Nici măcar în idealizatul Bizanț, unde viciul, trădarea, intriga, lăcomia, lașitatea și violența vindicativă au coexistat mereu cu virtutea, loialitatea, armonia, prudența, curajul și iertarea, așa cum se întâmplă în orice civilizație, în oricare cetate, de când lumea. Fiecare grup uman și fiecare individ din care e compus acesta amestecă binele și răul, pendulează între crimă și pedeapsă, între aspirația pură și degradarea în abjecție, oscilând psihodramatic în căutarea echilibrului necesar supraviețuirii.

Ca să revenim la cotidianul românesc, e normal să trăim alături de compatrioți diferiți (ca educație, stiluri de viață, modele comportamentale) dar - dacă suntem creștini, formați în doctrina mântuitoare a Învățătorului nostru teandric – avem, indiferent de regimul politic în care funcționăm, datoria de a spori pacea socială, nu de a contribui la deteriorarea ei continuă. Amintesc acest truism pios pentru că, de când paradigma simfoniei Stat-Biserică s-a desfăcut (din cauza pluralismului democratic și a secularizării cu note frecvent anticlericale), am observat mulți creștini (cu pompă declarați ca atare) puși pe harță, vehemenți, mânuitori de anateme și etichete infamante. Ei se folosesc de ideea că nu trebuie să fii ”căldicel”, că urgența mărturisirii ia forma cruciadei zilnice și că nu poți ”întoarce obrazul”, dacă Biserica e scuipată și credința batjocorită la lumina zilei. S-a deschis, fără ca cineva să-l fi instituit, un soi de concurs: cine-i mai ortodox? Cine-i mai zelos? Cine-i mai (auto)îndreptățit să urle, să se proclame drept, să acuze și să excludă?

Biserica are dușmani, însă dacă o aperi cu armele dușmanilor ei, riști să li te alături, chiar involuntar. Riști, altfel spus, să-ți pierzi tocmai diferența, adică identitatea pe care o aperi și în numele căreia susții că te manifești. Nu există în cele două milenii de istorie a dreptei credințe apostolice precedentul unor comportamente agresive pe care Biserica să le fi sanctificat. I-o fi dat Sf. Ierarh Nicolae al Mirelor Lichiei o palmă ereziarhului Arie, dar cohortele de martiri au primit cu bucurie moartea pentru Hristos, fără să-și mânjească mâinile cu sângele persecutorilor, fără să tragă foloase terestre din postura de ”victimă”, fără să-și spurce gura cu înjurături și să-și schimonosească figura prin rictusuri furibunde, așa cum vedem azi, tot mai des, pe rețelele de socializare. Creștinul pus pe scandal, ofensiv și înfuriat vădește un alarmant deficit catehetic și de cultură istorico-teologică, dar și o vinovată neîncredere în puterea Proniei, singura forță, sofianică și harică, la nivelul căreia se reglează derivele parcursului uman. Credința fără fapte (și argumente inteligent apologetice) moartă este, numai că faptele noastre trebuie să asculte ritmul unei inimi curate, sănătoase și senine, orice încercări ne-ar pune la bătaie răbdarea.

 

Teodor Baconschi