Între secetă și răcoarea serii divine

        Războiul de la granița noastră, profilarea anxioasă a recesiunii globale, vacanțele – la care cine poate n-a renunțat – ne-au făcut să tratăm oarecum superficial și sporadic tema anuală recomandată credincioșilor ortodocși de către Sf. Sinod: rugăciunea. Desigur, tema respectivă are o subțirime duhovnicească pe care mărunta noastră practică, ca mireni (și chiar clerul de mir) n-o poate surprinde mereu cu măiestria cuvenită. Există un har al rugăciunii, dar și o artă a vorbirii despre ea. Adesea, smerenia minimă te îmbie să taci pe seama subiectelor de care abia de învrednicești, ca să nu perorezi în gol, cu neconvingătoare pretenții didactice. Prin urmare, cunoscându-mi limitele, aș vrea să abordez aici tema rugăciunii pornind de la un fapt anodin. E secetă în această vară și, în multe parohii afectate de uscăciunea pământurilor, preoții au rostit rugăciuni pentru ca Dumnezeu să se îndure și să aducă ploaia. Patriarhia însăși a încurajat sporirea acestei lucrări în eparhiile afectate de prelungirea caniculei. Imediat au sărit vocile seculariste și anti-clericale pentru a ridiculiza pomenita acțiune liturgică. Au pus iarăși rugăciunea în opoziție cu știința. Au criticat – nu fără dreptate – faptul că agricultura noastră nu mai dispune de irigații mecanizate (care, în țările mai dezvoltate, au ajuns azi comandate pe computer).

Văd aici un amalgam răuvoitor și ignorant. E drept, în unele sate persistă practici păgâne de invocare a ploii și e interesul Bisericii să se disocieze de ele. Însă rugăciunea pentru ploaie către Dumnezeu nu are nimic magic, superstițios sau ocult, fiind doar expresia pioasă a convingerii că Făcătorul ”văzutelor tuturor și nevăzutelor” este însăși viața universului pe care l-a întocmit. Rugăciunea pentru ploaie are o detentă cosmo-teologică de impecabilă vibrație spirituală. Ea nu-l reprezintă pe Dumnezeu ca pe un grădinar celest care – dacă e rugat frumos – iese din amorțirea unui deus otiosus și înclină spre recoltele amenințate o uriașă stropitoare. În creștinism, adică în eonul Legii celei Noi, întruparea lui Hristos exclude paradoxal orice antropomorfism. Nu-l mai putem ”asimila” pe Dumnezeu formei umane, după ce El însuși s-a întrupat ca om deplin, alegând să mântuiască neamul omenesc din intimitatea lui ultimă. Prin urmare, rugăciunea pentru ploaie e spiritual echivalentă cu orice altă rugăciune, pentru că nu vizează declanșarea unor ”precipitații”, ci restabilește comuniunea dintre sufletul rugător și iubirea divină mereu gata să se reverse, dacă e invocată sincer și dacă nu găsește ușa acelui suflet ferecată cu lacătul mândriei.

Ceea ce uităm în post-modernitate – când trăim mai mult și mai bine, ajutați fiind de progresele medicinei și de înlesnirea materială – e că subzistența frumoasei noastre planete albastre nu e nicidecum automată și definitivă. Faptul că ne-a crescut ”speranța de viață” alimentează o anumită opacitate spirituală, punând surdină sentimentului propriei fragilități. Uităm adică faptul că, oricâte înfăptuiri am bifa în ordinea cunoașterii științifice și a bunăstării exterioare, marea armonie complexă pe care se sprijină viața terestră nu depinde de noi, ci de Cel care a conceput-o, cu mult dincolo de ceea ce va putea vreodată atinge intelectul uman. N-avem de luptat, cu instrumente tehnice, doar cu schimbările climatice provocate de impactul excesiv al activităților noastre, ci și cu seceta spirituală a unor societăți care se afundă în depresie pe măsură ce neglijează minima gratitudine față de Sursa absolută a oricărei existențe. Pentru a combate uscăciunea lăuntrică, prea puțini mai pot recurge la ceea ce Părinții Bisericii numeau ”darul lacrimilor”. Nu e nevoie de retorici apocaliptice, terminale, pentru a realiza că, într-adevăr, societatea de consum și mitul ideologic al creșterii economice nesfârșite pun în opoziție amnezia religioasă și restaurarea echilibrelor naturale. Poate că, dacă ne rugăm pentru ploaie, le putem părea altora naivi, retrograzi sau defazați, numai că  ”ploaia acidă” pe care o încasăm din partea ”progresiștilor” ne ajută - indirect - să regăsim modestia și cumpătarea. Oriunde oamenii – fie ei botezați sau nu – cultivă asemenea virtuți, e sigur că supranaturalul se conciliază cu firea, căci ”Dumnezeu face să răsară soarele Său și peste cei răi și peste cei buni și face să plouă și peste cei drepți și peste cei nedrepți.” (Matei, 5.45)  

 

Teodor Baconschi

Duhul Adevărului învinge orice cumpănă

 

            Războiul adus de Vladimir Putin în Europa a provocat un șoc geopolitic. UE și NATO – ca organizații politico-militare occidentale – s-au ”reinventat”, strângând rândurile și căutând să iasă din orice ambiguitate strategică. Ucraina și Republica Moldova au dobândit statutul oficial de țări candidate la UE. Finlanda și Suedia vor fi membre ale Alianței Nord-Atlantice. Polonia a primit peste cinci milioane de refugiați. Există țări care ajută militar Ucraina, pentru ca ea să-și păstreze suveranitatea și integritatea teritorială: SUA și Marea Britanie și Polonia sunt cele mai active. Însă toată lumea e de acord că politica revizionistă promovată de Putin periclitează pacea întregii Europe și sfidează grav ordinea internațională bazată pe reguli. În cel mult un an, UE nu va mai fi dependentă de hidrocarburile rusești, pentru că-și va asigura necesarul de energie din surse verzi, din centrale nucleare, din gaz lichefiat american și din surse de petrol alternative (Golf, Libia).

            Chiar dacă linia frontului s-a mutat în estul Ucrainei, conflictul va dura, reconstrucția țării agresate va fi costisitoare și lentă, iar efectul său global – de la posibila criză alimentară din Africa, până la competiția directă dintre Occident și puterile emergente ostile democrației (China, Iran, Coreea de Nord, Federația Rusă etc) – va genera bătăi de cap în toate capitalele statelor ONU. Vin așadar vremuri complicate, de instabilitate și risc. Începe un nou capitol istoric în urma căruia vom vedea adevăratul chip al secolului 21. Nu s-ar spune că omenirea învață prea multe din lecțiile trecutului.

            Am mai scris aici despre impactul religios al războiului de la granița noastră. Ortodoxia era deja divizată. După conflict, fracturile sale interne se vor adânci. Ca fii ai Bisericii dreptmăritoare – cu detenta ei universală – suntem întristați de falia Constantinopol-Moscova, care ilustrează noua opoziție dintre democrații și autocrații. Dacă Războiul rece a instalat faimoasa Cortină de Fier între lagărul socialist și lumea euro-atlantică, noul război al Rusiei în Ucraina – pe care propagandiștii Kremlinului îl prezintă ca ”revanșă” a civilizației ruse (russki mir) împotriva Occidentului ”decadent” – va submina cel puțin la fel de grav unitatea pan-ortodoxă.

Evident, Biserica Ortodoxă Română nutrește înclinația – dar și obligația națională – de a proteja ce am dobândit în deceniile de după colapsul URSS: statutul de membru NATO și UE, libertatea (inclusiv religioasă), respectul față de drepturile omului, economia de piață și vocația de a ne consemna istoria adevărată, pentru a ne face – fie și sub forme simbolice – dreptate. Nu mă aștept la un fiasco în această privință. Sondajele de opinie arată că majoritatea românilor apreciază aceste noi realități ca pe un succes comunitar deschis spre un viitor mai civilizat, prosper și stabil. În acest context sociologic, BOR va servi fără ezitări interesul României de a se dezvolta fără asuprire. Sunt convins că păstorii noștri sufletești - de la Patriarhul Daniel și ceilalți membri ai Sfântului Sinod, până la clerul de mir și cinul monahal – înțeleg că Estul Europei devine acum centrul sensibil al Occidentului euro-atlantic. Vom avea mai mulți bani, suport politic și capacități defensive ca oricând. Deja faimosul ”flanc estic” al NATO va fi determinant pentru coeziunea și siguranța a circa un miliard de oameni. În noul cadru geopolitic, BOR are vocația de a construi punți ecumenice, de a sprijini integrarea în UE a Ucrainei, Republicii Moldova și a statelor ex-iugoslave din Balcanii de Vest și de a preveni, cu tot curajul, pericolul oricărei deteriorări a standardelor democratice de la noi și din regiunea unde ne aflăm.

Cum o va răspunde Biserica noastră acestor imperative de etapă? Înțelegându-și puterea duhovnicească, forța intelectuală și magisteriul moral, adică folosindu-și resursele proprii pe măsura amplitudinii sale reale în peisajul accidentat din care facem parte. Inerția comodă, triumfalismul, tentația filetismului și somnolența auto-suficientă sunt de prisos atunci când e momentul să te consulți, să acționezi coerent și să arăți temeritate spirituală sau curaj profetic. Aerul tare al libertății le face bine prietenilor lui Dumnezeu. Sub tirania ateistă a comunismului, ortodocșii aveau ”voie” doar să laude sistemul care-i oprima. Să nu uităm că în doar în democrație putem critica fără opreliști derivele democrației – și ale diverselor ideologii care o irigă. A sosit momentul îndrăznelii de a ne apăra libertatea în Hristos prin toate instrumentele pe care societatea deschisă ni le pune la îndemână. 

 

Teodor Baconschi

Unitatea Ortodoxiei sub presiunea geopoliticii

             

            Se cuvine să dovedim luciditate atunci când evaluăm impactul pan-ortodox al războiului declanșat de Rusia în Ucraina. Noi avem o Biserică Ortodoxă mare, echilibrată, lucrătoare în toată societatea românească și tocmai de aceea nu e cazul să ne facem iluzii: viitorul creștinismului răsăritean se recompune acum, la granița României și sub ochii celor care încă vor să vadă. Marea dilemă ecleziologică vizează, mai mult ca oricând, relația dintre local și universal. Aici, nu formulele ad hoc funcționează, cât moștenirea istorică. Toate comunitățile creștine post-constantiniene au fost obligate să definească raportul dintre cetatea terestră și Cetatea lui Dumnezeu. Așa s-a născut imperativul de a formula o teologie politică. În Răsărit, imperiul bizantin – continuator al celui roman – a fost prima întruchipare pământeană a Ierusalimului ceresc, ca prefigurare a celui ceresc. Bazileul a fost inclus în succesiunea apostolică, fiind investit cu rolul de mediator între Sfânta Treime și poporul lui Dumnezeu reunit în trupul mistic al Domnului Iisus Hristos.

Toți ortodocșii, oriunde ar trăi, au păstrat în bagajul lor spiritual prestigiul arhetipal al ”mileniului bizantin”, mai mult sau mai puțin idealizat. În fond, odată creștinați prin geniala întreprindere misionară a sfinților Chiril și Metodiu, bulgarii, sârbii și rușii au rivalizat cu Bizanțul, pe care l-au atacat, fără succes, ajungând în final la ”transferarea” lui simbolică prin alianțe matrimoniale, acorduri diplomatice, relații jurisdicționale și traduceri patristice. Și moldovenii sau muntenii din Evul Mediu s-au înscris, prin anumite figuri voievodale, în trena paradigmei bizantine, dar au privit și spre Roma pontificală sau regatele catolice ale Ungariei și Poloniei, participând cu trupe la cruciadele târzii din Balcani. Numai rușii au reușit însă constituirea unui imperiu ortodox autonom față de cel otoman și continuu opus acestuia, în bazinul pontic și regiunile creștine căzute sub puterea Semilunii. Ei au fost inevitabil autorii unei teologii politice bazate pe vechea translatio imperii. Moscova s-a perceput pe sine ca a treia Romă și a căutat să eclipseze sau chiar să uzurpe prestigiul scaunului patriarhal de Constantinopol. Prin urmare, tensiunea dintre lumea slavă, dominată de ruși, și cea greacă, adunată în jurul tronului ecumenic din Fanar, a devenit definitorie pentru tectonica spațiului ortodox chiar și în modernitate, când popoarele creștine din ”comunitatea” post-bizantină și-au format (cu asistență militară țaristă) propriile state independente. Printr-o tragică ironie a istoriei, comunizarea Europei de Est (cu excepția Greciei salvate de interesele britanice în Mediterana orientală) a obiectivat, sub semnul demonic al ateismului marxist-leninist, deja clasică ambiție a Moscovei de a-și trimite ”lumina” în ansamblul spațiului ortodox.

Binecuvântarea pe care patriarhul Chiril a dat-o invaziei rusești din Ucraina se combină cu anterioara rupere a comuniunii BO Ruse cu Patriarhia Ecumenică, după ce aceasta recunoscuse autocefalia Kievului. Luciditatea recomandată la începutul notațiilor mele vizează obligația noastră morală de a recunoaște că unitatea Ortodoxiei este deja subminată printr-o schismă efectivă. Cum planul lui Vladimir Putin de refacere manu militari a imperiului ruso-sovietic e clar sortit eșecului, putem anticipa că separația dintre Ortodoxia rusă și restul lumii dreptcredincioase (cu tot cu diaspora aferentă) va căpăta o expresie geopolitică durabilă. Pe termen mediu, va exista o Ortodoxie euro-atlantică (sporită demografic prin aderarea oricât de lentă a Ucrainei, Republicii Moldova și Georgiei la UE) și o alta, net izolată internațional, la umbra Kremlinului. Lucrarea pentru refacerea comuniunii pan-ortodoxe va dura decenii, dacă nu mai mult, și va depinde de eventuala democratizare a Rusiei, deocamdată utopică. Noile decupaje jurisdicționale vor provoca răni greu de vindecat, însă mult amânata pocăință în urma comunismului, evoluțiile socioculturale organice și strădania fraternă a tuturor Bisericilor Ortodoxe vor înlesni lucrarea Duhului Sfânt, fără de care manevrele și erorile omenești nu-și pot afla îndreptarea profundă. Vocația sinodală a Ortodoxiei – care situează relațiile inter-ecleziale într-o structură policentrică – rămâne principiul indispensabil pe care se cade să-l aplicăm, mai ales acum, când Dumnezeu ne reamintește pedagogic adevărul că Împărăția Sa nu trebuie construită pe pământ, ci în sufletul celor care-și caută laolaltă mântuirea, cu privirea ațintită spre veacul eshatologic.

                                                                                                                         Teodor Baconschi

 

 

                 141 de ani de la ivirea în lume a poetului Octavian Goga

                                   (n.1 aprilie 1881-m.7 mai 1938)

Ioan Vulcan-Agniteanul

  

           Iar evenimentul se petrecea nu oriunde în lume, ci în România Rășinarilor Mărginimii Sibiului și al odihnei veșnice a Sfântului Ierarh Andrei Șaguna. Acel înțelept aromân care, aflându-se pe patul său de moarte, ne-a rugat-testamentar să nu ne mai sfădim, ci să ne împăcăm, iubim și întrajutorăm! Sărmanul de el negândind că n-ai cu cine vorbi, zânzania fiind înnăscută în firea nestatornică și șovăielnică a românului! Ca urmare, ne merităm și apropiata soartă și pedeapsă de a nu mai avea voie să rostim, în limba noastră strămoșească, cele mai dragi și omenești cuvinte de pe acest Pământ: Mamă, Mămică, Tată și Tăticule! Vă întreb, pe dumneavoastră, Domnilor Guvernanți ai Lumii: nu vi-se pare prea mare și prea necreștinească această nevrednică pedeapsă cu care vreți să ne apăsați și sufletele și umerii?! De unde și dorința mea, contra prostiilor minților voastre, de a vă povesti cum a început și s-a sfârșit întâia idilă de dragoste din anii tinereței ardeleanului ”Tavi”! Iar de nu i-ați văzut niciodată chipul reprodus pe filele vechilor cărți de citit și în cele de rostit rugăciunile creștine ale românilor, încerc să vă spun eu cam cum arata el în realitate. Și țineți minte că am fost, nu numai contemporan cu măria sa poetul, mai bine de trei ani, dar și că colegii mei din grupa mare a grădiniței ne încântau auzul cu cântece pe versurile sale. Așadar, să vă spun cam cum arăta chipul matur al îndrăgitului poet rășinărean. De era fotografiat sau pictat, el era înfrumuseţat de doi ochi mari, visători, trişti şi înlăcrimaţi. Parcă anume brodiţi de buna lui mamă și de bunul Dumnezeu să privească, să surâdă și să plângă de sub o lată frunte, ce era cutreierată de multe și diverse gânduri. Iar acei ochi ai săi erau nefiresc de albaştri, de parcă ar fi adunat, între pleoapele și sprâncenele blonde, nemărginitul senin și primăvăratic al cerului. Cel care n-a încetat să scânteieze și astăzi deasupra uliţelor şi grădinilor satului copilăriei sale. Cu această imagine păşeam pragul tindei Casei-Memoriale a familiei sale, atunci când o bătrânică frumuşică şi isteaţă, cu ale ei vorbe domoale și puțin cântate, prindea a depăna întâmplări şi poveşti de demult nerostite din gura sa, spunându-mi în microfonul profesional al Radioului Românesc: „Vedeţi poza aia, de pe perete?! De lângă Icoana cu Maica Domnului, cu Pruncul în braţe? În acea fotografie-document se află şi Octavian. Era elev în ultimul an la Liceul German din Braşov. Se întâmpla la doar câţiva ani după ce abandonase studiile Liceului Maghiar din Sibiu. Cei de lângă el sunt câţiva dintre colegii săi de clasă”. Şi întradevăr, privind acea fotografie, uşor aveam să-l disting din numerosul grup al băieţilor. Absolut toţi, purtând pe cap chipie cu cozorocul lucios, iar pe mâneca stângă a vestoanelor uniformelor şcolare, cusute cu şnur auriu, numerele matricole și denumirea liceului. Era o poză făcută în preajma Rusalilor anului 1900 şi a datei absolvirii liceului, iar pe reversul ei sta sigla atelierului braşovean: „Fotto Karl und Weber”. Lesnicios de constatat că distinsa mea povestitoare era tare mândră de chipeşul fecior! Firesc să fie așa din moment ce dânsa era regretata și mult îndrăgita actriţă Ilinca Tomoroveanu-Stănescu (n.21 aug.1941-m.2 mai 2019). Nimeni alta decât strănepoata poetului, din partea surorei mamei aceastuia. Prelungind în timp și în spațiu geografic a mea întâmplare rășinăreană, păstrată în memoria imaginii amintitei fotografii-document, cu timpul aveam să aflu începutul şi sfârşitul unei romanţate povestioare de dragoste dintre acel chipeş băiețandru, viitor mare poet al neamului său, şi o prea frumoasă fată, viitoare dăscăliţă-pictoriţă: domnişoara Aurelia Rusu (1882-1975). De loc din satul maramureșean Bontăieni. El, pe atunci, avea 19 ani, iar ea 17. Şi se brodise astfel încât amândoi să se afle printre invitaţii de onoare ai uni perechi de miri, cununia religioasă și petrecere de nuntă având loc în aşezarea braşoveană Tohanu Nou. Acolo s-au și cunoscut. Şi de grabă s-au plăcut, hotărând ca împreună să-şi petreacă anii studenţiei la Budapesta, iar între timp să se căsătorească. Dar n-a fost să fie aşa, părinţii nelăsând-o pe fată să plece atât de departe de casă. Astfel că anii trec şi trec, iar poetul se căsătoreşte la Sibiu cu fiica unei familii de români bogaţi, în vreme ce în scrinul secret al domnișoarei Aureliei se îngrămădesc poveştile așternute în 50 de scrisori de dragoste, multe dintre ele trimise pe ascuns de autorul lor. Însă, majoritatea scrise în versuri, între care şi cea intitulată „Dăscăliţa”, dedicată atât acelei iubite, cât și surorei sale din Rășinari. (...) „Copil blajin, cuminte prea devreme,/Sfielnică, bălaie dăscăliţă./(…)Moşnegi, ceteţi ai cărţilor din strană,/Din graiul tău culeg învăţătură,/E scrisă par’că ’n zâmbetele tale/Seninătatea slovei din scriptură,/(…) Căci văd aievea întrupat ceaslovul,/În vorba ta domoală şi cuminte./(…) La tine vin nevestele să-şi plângă/Feciorii lor la slujbă la ’mpăratul,/Şi tu ascunzi o lacrimă ’ntre slove,/În alte ţări când le trimiţi oftatul(…)/La pragul tău e plină ulicioara/Şi fetele îşi şoptesc în taină:/Ce mâini frumoase are domnişoara.(…)/Tu stai în prag şi din frăgar o frunză/La sânul tău s’a pogorât să moară,/Iar vântul spune crengilor plecate/Povestea ta, frumoasă domnişoară…”. Epilog: Peste o lună și câteva zile (sâmbătă, 7 mai 2022) se vor împlini 84 de ani de când poetul răşinărean îşi doarme somnul de veci în cripta din grădina Castelului Feudal de la Ciucea Țării Crișurilor, ducând cu el în mormânt plăcutul chip şi frumosul grai maramureşean al prea sfielnicei dăscăliţe. Cea care s-a stins din viaţă, la vârsta de 96 de ani, în aşezarea sa natală, dorind ca pe crucea de la căpătâiul mormântului său, să fie gravat un dulce vers din creaţia mult îndrăgitului ei iubit și poet din anii tinereții sale: „Iar vântul spune crengilor plecate/Povestea ta, frumoasă domnişoară!” Iar acele crengi aplecate umbros și înmiresmat peste mormântul său,sunt ale unui tei sălbatic, acum în etate de 47 de ani, coborât de pe poalele înflorate și înverzite ale legendarilor munți maramureșeni ai Gutâiului.

 

      Îmi este tare dor, nu numai de Primăverile liniștite ale copilăriei mele...

și de a lor caldă adiere, dar și de lectura câtorva fragmente din poemele regretatului Adrian Păunescu (1943-2010): „Ce dacă vine primăvara/Atâta iarnă e în noi/Că martie se poate duce cu toţi cocorii înapoi”. Aşadar, o cutremurătoare previziune poetică adresată nu numai neamului meu, cel românesc, ci și celorlalte popoare ale Lumii! Pentru că cine ar fi bănuit că astfel ne va găsi ce-a 22-a Primăvară a Mileniului 3! Tot mai bolnavi la trup și mai războinici la minte! Tot mai dezbinaţi în suflet și certăreţi cu gura! Tot mai intoleranţi în comportament și și mai înfometați în pofte de tot felul! Numai că nelăsându-ne să cădem pradă disperării, acelaşi poet ne îndeamnă să privim cum „S-a-mbolnăvit pentru a câta oară/Văzduhul de-o lumină fără leac,/Nu ştiu ce să mai zic, ce să mai fac,/Orice-aş vorbi se-aude primăvara”. „Aseară când ne despărţeam, aseară,/Tot mai era un pic de primăvară,/Şi-acum aruncă ochii pe ferestră/A viscolit pe despărţirea noastră(…) Nici nu mai ştiu de-i noapte sau e ziuă,/Era doar ninsoarea noastră de adio.”

 

 

 

    Uneori, ecoul trecutului îndepărtat devine mândria prezentului apropiat

   Membrii juriului internațional al Academiei Recordurilor Mondiale ale Omenirii au hotărât ca o anume ”bijuterie” a meșteșugurilor medievale românești să fie onorată cu titlul de unicat în lume. Este încuietoarea Sacristiei. Un fel de cameră secretă, dosită pe latura cea mai bine apărată de fortificațiile zidurilor și bastioanelor Bisericii Evanghelice din comuna Biertan. Așezare de pe Târnava Mare și situată nu departe de municipiul Sighișoara și de orășelul Dumbrăveni. Și cu toate că a fost gândită și confecționată de mintea iscusită și de mâinile îndemânatice ale sătenilor îndepărtatului an 1515, acea ingenioasă încuietoare este funcţională până în zilele noastre, cu toate că nu mai are mai nimic ce să ascundă și să protejeze. În acele îndepărtate vremi și vremuri în spatele acelor uși ferecate se găseau cele mai de preţ valori ale Cetăţii și locuitorilor săi, între care: bijuteriile din aur și argint, precum și pietrele preţioase și covoarele persane deosebit de scumpe; manuscrisele, monografiile, hărțile topografice, sigilile Cetății și listele cu numele și prenumele tuturor sașilor, începând cu cei din vara anului 1283, data atestării documentare a Biertanului. Așa se face că, alături de masivitatea Turnului Eiffel, următorul punct de mare atracţie pentru vizitatorii Expoziţiei Mondiale de la Paris, din anul 1900, a fost ”Încuietoarea secretă a Bisericii-Cetate din Biertanul Transilvan”. Dispozitiv onorat nu numai cu o înaltă distinție internațională, dar și cu un substanțial premiu în bani. Ca urmare, nu-i de mirare că, de curând, gravura stilizată a acelei încuietori se află reprodusă și pe fațeta unui timbru filatelic româno-german, creație a artisului plastic bucureștean Răzvan Popescu. Acel timbrul este distribuit în ambele ţări, și are o valoare de cumpărare egală cu cea a unei mărci poştale obişnuite! Construită între anii 1490-1524, Biserica ”Sfânta Maria”, din Biertanul sibian, a fost, inițial, catolică, însă după reforma teologului german Martin Luther (1483-1546) devine lăcaș religios de rit evanghelic, după care, vreme de peste trei secole, va fi Reşedinţa Episcopală a Saşilor Transilvăneni, în prezent mutată la Sibiu. Pentru frumusețea și măreţia ei aparte, membrii juriului Forului Internațional UNESCO, cu sediul la Paris, i-au conferit statutul de Monument al Patrimoniului Universal al Omenirii. Biserica mai este înzestrată nu numai cu un imens Altar, compus din 28 de mari panouri picturale, înfăţişând scene religioase biblice, dispuse pe un imens Crucifix mobil, dar și cu o Cristelniţă de secol XV;  cu un Anvon, datând din anul 1523, dăltuit într-o singură piatră masivă, precum și cu o multiseculară Orgă Muzicală, având 1290 de tuburi, 25 de registre şi două pedale de picior. 

 

                                      Ai mei înaintași și urmași au fost și sunt…,

 în continuare, țărani-plugari români și ardeleni. Și nici eu nu m-am prea domnit și sfătoșit ”fugind” la oraș din iubitul meu sat hârtibăcian. Tocmai de aceea, durerea plăcută și aproape bolnăvicioasă a plugăritului pământului și a scrisului-povestitor al vieților oamenilor, mi-au fascinat și chinuit viața, trăită așa cum am putut. Recunosc că din toate cele bune și frumoase trăite pe Pământ, bunul Dumnezeu mi-a dat mult mai mult decât speram și meritam. Este acel timp în care am deprins a înțelege de ce nu moartea este sfârșitul vieții pământene a omului, ci dureroasa și necreștineasca uitare a chipului său și a faptelor sale bune. Sincer să fiu, nu credeam să ajung să revăd și să reaud ceea ce am văzut, auzit și trăit în vremea celui De-al2-lea Război Mondial! Copilărind în preajma îngâmfatelor și bine înarmatelor trupe germane, iar apoi admirând simplitatea puhoiului armatelor sovietice, reaud îndelungul șuierat al sirenelor, bubuitul tunurilor și zumzetul din înaltul cerului al bombardierelor americanilor; clănțănitul mitralierelor avioanelor de vânătoare germane Messerschmit și scârțâitul asurzitor al șinelor tancurilor, peste care se suprapun plânsetele în suspine ale colegelor și colegilor mei de școală primară, deveniți orfani nu numai de tați, dar și fără de frații lor mai mari și de bunicii lor mai tineri, morți sau dispăruți pe front. Cu memoria neștearsă a minții mele, de care nu mă prea îngrijesc de mai bine de 87 de ani, revăd nu numai panica oamenilor înfometați și nesfârșitele șiruri ale mormintelor și gropilor commune, dar și lipsa întristătoare a coșciugelor și insuficența paturilor spitalelor răniților. Ce alinare și ce îmbărbătare pentru mine, ca și pentru frații și prietenii mei mai mari, atunci când, cu toții, dădeam o mână de ajutor țărăncilor din satele făgărășene ale copilăriei noastre. Erau acele harnice și pricepute femei și fete de măritat, care în lipsa soților lor și a feciorilor de însurat, coseau cu coasele, întorcea brezdele cu greblele, încărcau în care cu furcile fânul ierburilor, pe care îl descărcau în despărțiturile grajdurilor vitelor și șurilor turmelor oilor, coborâte în sate, toamna târziu, din stânele pășunilor munților și dealurilor. Erau acele femei-bărbătoase ale satelor Râușor, Mândra-Olt, Ileni, Șona,Toderița, Beclean, Șercaia, Vad și Felmer. Femei deprinse a secera cu secera și a îmblăti cu îmblăciile spicele grânelor. Tot ele arau și însămânțau pământurile cu caii înhămați și cu vitele înjugate. Și atunci, la fel ca și acuma, mai marii orgolioși și bogați ai Lumii ne îndoliau sufletele și ne cerneau veșmintele. Și cu toate aceste necazuri întristătoare mi s-a dat să trăiesc și o fericită întâmplare. Ea se petrece nu numai pe teritoriul țării mele, ci pe întregul rotund al Pământului. Și tocmai în aceste ultime zile de martie și primele din luna aprilie. Simțind că ceara lumânărilor aprinse este tot mai neîndestulătoare pentru rugăciunile supraviețuitorilor bolilor și războaielor, de îndată albinele au ieșit la culesul polenului și nectarului florilor timpurii ale primăverii, în vreme ce oile-mame ale dragilor mei țărani-plugari ardeleni, munteni, bănățeni, dobrogeni și maramureșeni își îndestulează ”copiii” plângăreți cu laptele dulceag și gras al ugerelor, nebănuind că, în curând, frumoșii și jucăușii lor miei le vor domolii poftele păgâne ale flămânzilor Lumii. Nerăbdătorii înavuțiți ai orașelor și-au permis să își îndestuleze burțile cu carne de ied sau de miel încă din vremea începutului Postului Mare. Ceilalți, mai mulți și mai săraci la pungă și mai credincioși la suflet, măcar așteaptă să se ivească Lumina Luminoasă a Zorilor Învierii Domnului! Între timp îmi place să cred în prezicerile înțelepte și creștinești ale Îngerul meu păzitor. Cel care mi-a șoptit, în ”visul plăcut al unei nopți de Primăvară”, că războinicii ruși și ucraineni vor opri, în curând, să mai vorbească în numele lor vocea arțăgoasă și mortală a armelor, ci cea caldă și blândă a împăcărilor. Și, astfel, vor lăsa loc să vină îndoliatele Paști ale catolicilor și ortodocșilor. Între-timp, eu voi avea răgaz să trag nădejde că războinicii vor uita să se mai dușmănească, omorî și autodistruge! Iar puternicii și bogații lumi vor înceta să le mai stimuleze orgolile, supărările și tristețile. 

Sibiu, miercuri, 30 martie 2022, ora 14,00