VREMI de ÎNCERCARE – ŞANSE de ÎNDREPTARE 07.04.2020 DUMINICA a 5-a a POSTULUI MARE

În Evanghelia citită azi la dumnezeiasca Liturghie Marcu 10,32-45 avem şi aceste cuvinte „cei ce mergeau după Iisus se temeau“. Motivul temerii este omeneşte de înţeles, cei ce-L urmau pe Domnul, mergeau spre Ierusalim şi Domnul le-a vestit de trei ori, că acolo va fi prins şi va fi răstignit. Şi azi mulţi dintre creştini se tem, le este frică, căci şi frica este un sentiment uman. Dumnezeu a grăit în trecut şi găieşte şi azi în istoria umanităţii. Dumnezeu i-a vorbit Sf. Prooroc Ilie i-a grăit Domnul Dumnezeu: „din adierea de vânt lin“ (3 Regi, 19,12), iar Dreptului şi încercatului Iov i-a grăit Domnul Dumnezeu: „din sânul vijeliei“ (38,1), dar şi „din mijlocul furtunii“ (40,6). Ne putem aminti, din inocenţa copilăriei, mai ales cei crescuţi la ţară: când se pregătea văzduhul de vijelie, de furtună cu toţii: copii şi adulţi căutam adăpost, ne retrăgeam, ne ocroteam. Azi suntem obligaţi, de această pandemie, să ne izolăm, să trăim în retragere, în distanţare. Marile şi agitatele metropole ale lumii apar foarte liniştite, aproape pustii. De ce aceasta? Omul a trăit ultimele decenii o amplă şi profundă criză: de valori, economică, ecologică, a familiei ş.a., a trăit într-o captivitate a ataşamentului exagerat faţă de bunurile materiale. Şi-a pierdut omul oare ţinta, nu şi-a mai hrănit şi sufletul, ci doar trupul, mândria şi lăcomia? Aceste vremi de mare încercare planetară ne conferă şansa de primenire duhovnicească, ne ocazionează şansa de îndreptare. Dar cum?

Ne aflăm în această a 5-a Duminică a Postului Mare, numită şi a Sf. Maria Egipteanca. Miercuri seara am săvârşit slujba Canonului celui Mare, considerat de către Ieromonahul atonit, Macarie Simonopetritul ca fiind o „capodoperă a pocăinței”. Am repetat de sute de ori, ca nişte suspine ale sufletului şi ale inimilor noastre: „Miluieşte-mă Dumnezeule miluieşte-mă“. Parcă în acest an şi această Denie a avut şi o altă profunzime şi trăire. În bisericile noastre am fost doar cu Sfinţii noştri cei trecuţi la Domnul, dar fără prezenţa directă şi de aproape a „sfinţilor“ de azi, creştinii noştri drept măritori. Experienţa pe care o trăim noi azi, această pandemie ne determină să înţelegem şi aceste vremi în cheia creştină optimistă, pe portativul vieţii duhovniceşti.

Un ministru din guvernul federal al Austriei a afirmat, zilele trecute: noi suntem siliţi să ne schimbăm viaţa. Cu toţii trăim o schimbare forţată pentru noi astăzi. Creştinismul, de 2000 de ani, a îndemnat şi îndeamnă stăruitor ca noi oamenii să ne schimbăm viaţa, să ne facem mai buni, să ne pocăim, să ne întoarcem la Dumnezeu. Alături de crucea acestei mari încercări actuale este cuprinsă şi perspectiva învierii.

Ne ajută Dumnezeu prin harul Său, prin puterea Sfântei Scripturi, ca de altfel şi prin vieţuirea şi cuvintele Sfinţilor Părinţi, ca în acest Canon de pocăinţă al Sf. Andrei Criteanul, pe care l-am citit miercurea trecută, ca să trecem cu folos şi spor duhovnicesc prin această încercare. Iată două mărturii foarte actuale din Canonul de pocăinţă, să vedem ne regăsim în ele:

„Legea a slăbit, Evanghelia nu lucrează şi toată Scriptura nu e luată în seamă“ (Cântarea a 9-a).

Adesea omul de azi nu vrea să mai audă sau să împlinească legea pe care Dumnezeu ne-a dat-o nouă spre a avea „viaţă din belşug“, cele zece porunci sunt neglijate, iar fericirile – cântate la fiecare Sf. Liturghie şi la slujba înmormântării – nu le mai prea auzim şi nu au ecou în inimile noastre. Cuvântul Domnului Hristos vestit prin Evanghelie nu se dovedeşte „cu putere multă“, este adesea sămânţa cea vie, dar căzută „între spini, pe loc pietros sau pe drum“, ea nu poate să încolţească. Biblia deşi azi o avem tradusă şi publicată pentru 5,7 miliarde dintre locuitorii terei în 3.395 limbi, dar cât de mult este citită şi mai ales trăită, în acest veac al comunicării digitale?

„Eu însumi idol m-am făcut, murdărindu-mi cu pofte sufletul meu“ (Cântarea a 4-a)

Omul contemporan a devenit adesea idol, el vrea să fie mereu centru şi strâns în chinga egoismului. Prea s-a înstrăinat şi s-a îndepărtat de Dumnezeu. Şansa şi graiul vremii noastre este întoarcerea la Dumnezeu, revenirea noastră în casa părintească a Domnului şi Ziditorului nostru. Sf. Ap. Pavel a îndemnat şi ne îndeamnă şi azi: „nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu“ (Rom 12,2). Procesul întoarcerii la Dumnezeu, Creatorul nostru este metanoia, pocăinţa, înnoirea sau schimbarea minţii şi a vieţuirii noastre. Pocăinţa este cea mai scurtă şi sigură calea de dobândire a milei şi a iertării lui Dumnezeu. Prin pocăinţă, încercările actuale ne pot ajuta să revenim alături de Hristos-Domnul şi Mântuitorul nostru.

În Evanghelia de azi s-a rostit, în întreaga Ortodoxie: „cei ce mergeau după Iisus se temeau“, de asemenea, în prochimenul Apostolului de azi, un fragment din Psalmi s-a rostit: „Ochii Domnului spre toţi cei ce se tem de El“. În urmă cu 1770 de ani Sf. Ciprian în timpul unei ciume – care înspăimânta cu fiorii morţi şi pe creştini – a scris o epistolă De mortalitate (Despre moarte) şi afirma: „numai aceia se tem care nu sunt născuţi din apă şi din duh“. Psalmistul şi proorocul David ne încredinţează de 2.900 de ani: „Domnul este ocrotitorul vieţii mele; de cine mă voi înfricoşa“ (Ps. 26,2). Şi azi mulţi dintre creştini se tem, le este frică. Ca şi fraţi ai lui Hristos şi „copii ai lui Dumnezeu“ trebuie să transformăm teama de moarte, care a cuprins societatea, într-o temere față de păcat și de consecințele lui. Ar fi foarte folositor ca oamenii să transforme frica de moarte ce ne-a cuprins pe mulţi, în frica de a nu păcătui, știind că păcatul produce moartea spirituală, ca despărțire a omului de Dumnezeu, ceea ce echivalează cu osânda veșnică. Sf. Ciprian al Cartaginei scria şi îndemna pe cei îngroziţi de frica morţii – în vremea unei ciume în anul 252 – „Numai aceia se tem, care nu sunt născuţi din apă şi duh“.

Dacă Dumnezeu ne grăieşte azi, ca lui Iov, din „mijlocul furtunii“ să înţelegem din sfânta natură: „că nu fiecare furtună vine să-ţi distrugă viaţa! Unele vin să-ţi curăţe calea“ (P. Galeriu). Ca şi creştini azi să învăţăm şi de la nucul care stă cu tărie şi-n mijlocul vijeliilor şi a furtunilor, dar nu se frânge, căci are rădăcinile în adâncul pământului. Dumnezeu ne încredinţează, în dumnezeiasca Scriptură, pe noi copiii Lui de 365 de ori cu îndemnul: „Îndrăzniţi, nu va temeţi!“. La aceasta ne încredinţează şi Sf. Ap. Pavel: „şi ştim că Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, al celor care care sunt chemaţi după voia Sa“ (Rom. 8,28). În pedagogia divină şi această pandemie, vreme de încercare – un mare examen al umanităţii de azi – va putea să ne ajute la o resetare spirituală, la o autentică şi profundă primenire duhovnicească, în veacul nostru obosit şi împovărat de acest deșert secularizat şi consumerist. La această atitudine ne încurajează şi cuvintele Domnului Hristos, din Apocalipsă: „Pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele, şi Eu te voi păzi pe tine de ceasul ispitei ce va să vină peste toată lumea“ (3,10).

Dumnezeu ne va ajuta şi ne va întări să stăruim în rugăciune – atât în biserică cât şi-n liniştea caselor noastre –  să sporim în post şi-n fapte bune, să ne împăcăm cu toţi oamenii în cele două săptămâni cât mai avem până la Paşti. Să folosim aşadar, aceste vremi de încercare ca şanse de îndreptare.

                                                                                                 Pr. Nicolae DURA, Viena

Înviere și ”distanțare socială”

În toamna lui 1990, am plecat la studii doctorale, sub îndrumarea profesorului Michel Meslin, care era pe atunci președintele Universității Paris IV-Sorbonne. Lăsasem în urmă o țară sărăcită, traumatizată de o lungă dictatură comunistă și de felul sângeros în care aceasta își găsise sfârșitul (spre deosebire de procesul, mult mai pașnic, din celelalte state satelizate de Moscova roșie, după al Doilea Război Mondial). Firește că eram, prin cultura asimilată până atunci – inclusiv prin studiile teologice la Sibiu și București – un european. Nu veneam dintr-o grotă, ci dintr-o casă de intelectuali, echipată cu bibliotecă serioasă. Eram însă rupt de ce se petrecuse în Occident pe durata războiului rece. Poate că se mai strecurau prin Cortina de Fier ceva titluri, mărfuri și relatări de călătorie, dar românii post-belici rămăseseră, în linii mari,  izolați de  cotidianul democrațiilor libere. Așa se face că experiența academică pariziană m-a acomodat cu noile realități, pe viu. Printre ele, am descoperit atunci suveranitatea antropologiei culturale asupra științelor umaniste. Și o ramură a ei, antropologia morții. În aria franceză, exponentul ei cel mai eminent era Louis-Vincent Thomas. Citind tratatul lui de ”thanatologie” am înțeles în premieră (și în profunzime) că Occidentul ocultase moartea, interzicându-i spațiul public. Moartea e sacră, ca și viața, căci ele sunt complementare, indisociabile, etern-umane și încărcate cu o tensiune metafizică mereu resimțită de teologi, filozofi, ca și de fiecare ins care a trăit în Europa premodernă. Or, iată că, în siajul Revoluției franceze - deci a scientismului, pozitivismului, materialismului, socialismului și consumismului rezultate din regicidul (ca și din ”deicidul” simbolic) de la 1789 - sacrul fusese exilat în sfera privată. În fond, toată Modernitatea se baza pe introducerea unei distincții clare între public și privat. Spațiul public a fost gradual acaparat de substitutele lui Dumnezeu: statul-providență, opinia publică, ideologiile politice, controlul mai mult sau mai puțin democratic al autorităților (cumva anonime) asupra cărnii, cugetării și autonomiei individuale. Toate, sub semnul Drepturilor Omului și ale Cetățeanului.  Aceste ample procese au avut o componentă raționalistă, anti-clericală, etatistă, statistică și tocmai de aceea au generat, în veacul 20, sistemele totalitare doborâte în 1945 și 1989. Ele au desacralizat pe rând natura, omul, societatea, viața și moartea. Moartea a fost, cum spunea L-V. Thomas, ”medicalizată”. Ascunsă privirii publice. Și așa era, în Occidentul unde poposisem, așa cum avea să fie, tot mai apăsat, și în România deceniilor post-comuniste. Ea e privită azi ca o defecțiune a sistemului de protecție socială (care include actele medicale). Nu ca pe o consecință a naturii umane căzute în păcatul originar. Nu ca defecțiune ontologică, nedorită de Dumnezeul creator al toate, dar izvorâtă, fatal, din exercițiul libertății constitutive a lui homo sapiens.

Iată cheia în care citesc auto-stoparea planetei sub amenințarea pandemiei Covid-19, care remodelează dramatic viața umană. Panica reverberată mediatic (”infodemia”) e de fapt o macabră contabilitate a fiecărui decedat din cauza virusului. Moartea face prima pagină a opiniei publice desacralizate. Moartea oferă materialul ”viu” al acestei încercări colective reverberate psihologic, sub un val de iraționalitate terorizată. Din eveniment privat, de care se ocupă spitalele, pompele funebre și familia, cu discretul ei faire-part, moartea se reinstalează, ca realitate, în centrul atenției mondiale și în capul listei de știri zilnice. Nu e doar ”revanșa naturii” violate de om, ci și a morții, care se reafirmă plenar, pe toate canalele de comunicare. Firește că interpretez ce ni se întâmplă și în registrul pedagogiei divine. Nu văd însă fenomenul complex la care asistăm doar ca pe un îndemn transcendent spre pocăință și corectare a unor păcate banalizate, ci ca pe o recuplare a tandemului viață-moarte, în văzul tuturor celor care pierduseră al treilea termen al ecuației: învierea, nădejdea vieții veșnice, transfigurate într-o dimensiune care scapă deopotrivă telescopului și microscopului atomic. În 2020, Paștele celebrat prin ”distanțare socială” mi se pare premisa unei renașteri, a unei eclezialități primenite mistic, în plin deșert secular. Nu mai putem simula, inerțial și fariseic, starea de comuniune. Fie vom ști să o reinventăm cu adevărat, fie o vom pierde, cu noi cu tot.

Teodor Baconschi