Se cuvine să dovedim luciditate atunci când evaluăm impactul pan-ortodox al războiului declanșat de Rusia în Ucraina. Noi avem o Biserică Ortodoxă mare, echilibrată, lucrătoare în toată societatea românească și tocmai de aceea nu e cazul să ne facem iluzii: viitorul creștinismului răsăritean se recompune acum, la granița României și sub ochii celor care încă vor să vadă. Marea dilemă ecleziologică vizează, mai mult ca oricând, relația dintre local și universal. Aici, nu formulele ad hoc funcționează, cât moștenirea istorică. Toate comunitățile creștine post-constantiniene au fost obligate să definească raportul dintre cetatea terestră și Cetatea lui Dumnezeu. Așa s-a născut imperativul de a formula o teologie politică. În Răsărit, imperiul bizantin – continuator al celui roman – a fost prima întruchipare pământeană a Ierusalimului ceresc, ca prefigurare a celui ceresc. Bazileul a fost inclus în succesiunea apostolică, fiind investit cu rolul de mediator între Sfânta Treime și poporul lui Dumnezeu reunit în trupul mistic al Domnului Iisus Hristos.
Toți ortodocșii, oriunde ar trăi, au păstrat în
bagajul lor spiritual prestigiul arhetipal al ”mileniului bizantin”, mai mult
sau mai puțin idealizat. În fond, odată creștinați prin geniala întreprindere
misionară a sfinților Chiril și Metodiu, bulgarii, sârbii și rușii au rivalizat
cu Bizanțul, pe care l-au atacat, fără succes, ajungând în final la
”transferarea” lui simbolică prin alianțe matrimoniale, acorduri diplomatice,
relații jurisdicționale și traduceri patristice. Și moldovenii sau muntenii din
Evul Mediu s-au înscris, prin anumite figuri voievodale, în trena paradigmei
bizantine, dar au privit și spre Roma pontificală sau regatele catolice ale
Ungariei și Poloniei, participând cu trupe la cruciadele târzii din Balcani. Numai
rușii au reușit însă constituirea unui imperiu ortodox autonom față de cel
otoman și continuu opus acestuia, în bazinul pontic și regiunile creștine
căzute sub puterea Semilunii. Ei au fost inevitabil autorii unei teologii
politice bazate pe vechea translatio imperii. Moscova s-a perceput pe
sine ca a treia Romă și a căutat să eclipseze sau chiar să uzurpe prestigiul
scaunului patriarhal de Constantinopol. Prin urmare, tensiunea dintre lumea
slavă, dominată de ruși, și cea greacă, adunată în jurul tronului ecumenic din
Fanar, a devenit definitorie pentru tectonica spațiului ortodox chiar și în
modernitate, când popoarele creștine din ”comunitatea” post-bizantină și-au
format (cu asistență militară țaristă) propriile state independente. Printr-o
tragică ironie a istoriei, comunizarea Europei de Est (cu excepția Greciei
salvate de interesele britanice în Mediterana orientală) a obiectivat, sub
semnul demonic al ateismului marxist-leninist, deja clasică ambiție a Moscovei
de a-și trimite ”lumina” în ansamblul spațiului ortodox.
Binecuvântarea pe care patriarhul Chiril a dat-o
invaziei rusești din Ucraina se combină cu anterioara rupere a comuniunii BO
Ruse cu Patriarhia Ecumenică, după ce aceasta recunoscuse autocefalia Kievului.
Luciditatea recomandată la începutul notațiilor mele vizează obligația noastră
morală de a recunoaște că unitatea Ortodoxiei este deja subminată printr-o
schismă efectivă. Cum planul lui Vladimir Putin de refacere manu militari a
imperiului ruso-sovietic e clar sortit eșecului, putem anticipa că separația
dintre Ortodoxia rusă și restul lumii dreptcredincioase (cu tot cu diaspora
aferentă) va căpăta o expresie geopolitică durabilă. Pe termen mediu, va exista
o Ortodoxie euro-atlantică (sporită demografic prin aderarea oricât de lentă a
Ucrainei, Republicii Moldova și Georgiei la UE) și o alta, net izolată
internațional, la umbra Kremlinului. Lucrarea pentru refacerea comuniunii
pan-ortodoxe va dura decenii, dacă nu mai mult, și va depinde de eventuala
democratizare a Rusiei, deocamdată utopică. Noile decupaje jurisdicționale vor
provoca răni greu de vindecat, însă mult amânata pocăință în urma comunismului,
evoluțiile socioculturale organice și strădania fraternă a tuturor Bisericilor
Ortodoxe vor înlesni lucrarea Duhului Sfânt, fără de care manevrele și erorile
omenești nu-și pot afla îndreptarea profundă. Vocația sinodală a Ortodoxiei –
care situează relațiile inter-ecleziale într-o structură policentrică – rămâne
principiul indispensabil pe care se cade să-l aplicăm, mai ales acum, când
Dumnezeu ne reamintește pedagogic adevărul că Împărăția Sa nu trebuie
construită pe pământ, ci în sufletul celor care-și caută laolaltă mântuirea, cu
privirea ațintită spre veacul eshatologic.