Motto

„Ziarul nostru a făcut totdeauna, dela întemeere până astăzi, şi va face şi în viitor politică de apropiere, de înţelegere, de aplanare a divergenţelor [...] Întemeetorul ziarului nostru, Marele Şaguna, ne-a îndemnat şi ne-a impus să facem politica aceasta, singură corespunzătoare puterilor noastre”

vineri, 31 mai 2019

Portul popular românesc din Mărginimea Sibiului reflectat în fotografii etnografice


Fotografia este asemeni unei pagini scrise sau unui text vorbit. Studierea colecţiilor de fotografii existente în muzee sau în alte instituţii de cultură au scos la iveală documente iconografice de o mare valoare documentară. Astăzi, din fotografii ne privesc ţărani simpli, îmbrăcaţi în elegante costume populare, de sărbătoare sau purtate zi de zi. Pentru prezentarea de faţă ne-am oprit la descrierea piesele care compun portul popular de sărbătoare al românilor din Mărginimea Sibiului (costumul femeiesc şi bărbătesc), prezenţi în imaginile realizate de fotograful Emil Fischer începând cu prima jumătate a secolului al XX-lea. Portul popular femeiesc În portul popular de sărbătoare din Mărginimea Sibiului, piesele care compuneau ansamblul gătelii capului la femei erau: cârpa neagră, sovonelul, pahiolul şi velitura. Cârpa neagră se purta în copilărie, la tinereţe şi la bătrâneţe, având deiferențe de mărime, culoare, și decor, ca mod de îmbrobodeală şi folosinţă. Asăzi se poartă cârpe negre, simple, fără ornamentație sau decor, cu ciucuri înnodaţi la margini. În primii ani ai secolului XX, pentru găteala capului miresei era folosit sovonelul, ulterior înlocuit cu pahiolul și voalul cumpărat (în perioada interbelică). Pahiolul (ţesătură din borangic foarte fină, simplă, țesută în două iţe din fire albe de mătase şi învărgată cu dungulițe subţiri din mătase neagră şi fir auriu) era specifică miresei, menţinându-şi existenţa în portul popular din Mărginimea Sibiului până în zilele noastre. Velitura a fost broboada care marca, mai mult decât celelalte piese ale costumului popular, trecerea tinerei mirese în rândul femeilor căsătorite. Cămășile femeieşti, numite ii, lucrate din pânză subţire (la fel ca în toate zonele sud-carpatice), erau confecționate din 2 foi şi jumătate (una şi jumătate pentru piept, una pentru spate). Mânecile aveau fiecare câte un clin, iar gura iei se afla în partea stângă, la femei, şi în faţă, la copile. Iia era împodobită cu broderii pe „beată” (guler), pe piept şi pe mâneci. De-a lungul timpului ornamentaţia s-a redus, treptat, la folosirea unei singure culori – negru –, cu urme discrete de galben, albastru şi roşu. La începutul secolului XX, iile cu „beată” aveau peste umăr „altiţe”, iar în lungul mânecii, două rânduri de „ciocănele”, late de 2 cm, ce se terminau la „fodori” (volănaşe). Pe partea din față iiei erau cusute două, şi mai apoi 4 sau 5, rânduri de modele, asemănătoare „ciocănelelor”. Printre acestea erau „şirele”, motive reprezentând frunzuliţe şi floricele stilizate. Dintre cusăturile decorative frecvent utilizate se disting: „boniceii”, „zăluţele”, „muştele”, „lănţuşele”, „păhărelele”, „cârceii” sau strugurii. În combinații cu mult bun gust, aceste motive formau şiruri numite „altiţe”, „spărturi”, „lănceţuri”. Iile femeilor trecute de 50 de ani aveau pe piept doar două „umbrejii”. Pe la 1900 ornamentarea iilor a trecut în mâna săliştenilor. Modelele s-au îmbogăţit cantitativ și calitativ. Treptat, pieptul şi mânecile cămășii s-au umplut cu „altiţe” dispuse la distanţe egale cu lăţimea lor (cca. 2 cm). În mătasea neagră s-au introdus vagi „împunsături” cu galben și „bulion” (roșu), să încălzească cusătura. Lăţimea mânecilor s-a redus considerabil, iar pe marginea „fodorilor” s-a cusut dantelă. Iia sălişteană a rămas una din cele mai reușite piese ce constituie portul popular românesc de sărbătoare. S-au păstat coloritul cămăşii, de o sobrietate rafinată și motivele cusute cu negru şi puţin fir aurit pe fond alb. Tot în partea superioate a coprului se purtau pieptarele. Deoarece în decursul timpului pieptarele nu au suferit modificări majore, se pot stabili unele diferențe între două regiuni ale Mărginimii Sibiului: satele din jurul Săliştii şi ele din împrejurimile localității Poiana Sibiului. Diferenţele în croi şi ornamentaţie pot fi duse chiar și mai departe de aceste zone. Cu toate acestea, elementele comune pieptarelor din Mărginimea Sibiului au fost date de unitatea materiei prime folosite la confecționare (pielea albă) şi de existenţa a două tipuri de croi (cele de purtat zilnic și cele de îmbrăcat la diferite evenimente sau sărbători). La Sălişte, la lucru, femeia purta un pieptar „înfundat”, iar în zi de sărbătoare un pieptar „spintecat” (care, datorită decorului bogat, se numea şi „pieptar naţional”). Ornamentaţia se realiza în două tehnici și anume: 1. aplicaţii şi împletituri fine de meşină roşu-deschis şi de „sirom” (piele subţire colorată); 2. cusături foarte fine cu lânică şi mătase neagră, galbenă şi verde. La „gură” pieptarul avea ciucuri din mătase. În Poiana Sibiului, dar şi la Jina, pieptarul „despicat” se numea şi pieptar „poienăresc” și se deosebea de cel din Sălişte prin dimensiunile sale mult reduse (asemănător unei veste scurte, strânsă pe piept). Poalele albe, încreţite şi simple, lungi până spre pământ, nu aveau nicio ornamentaţie. Astăzi, poalele purtate de femeile din Mărginimea Sibiului sunt tot albe, dar plisate mărunt, cu tiv cu „găurele”. Peste poale se îmbrăca şurţul, ţesut în 4 iţe din două foi de lână. Neagru sau „vânăt”, şurţul avea la marginea de jos ciucuri scoşi din ţesătură. La costumul purtat în zilele noastre, şurţul a fost eliminat definitiv din portul popular de sărbătoare, fiind înlocuit cu două catrinţe negre din postav. Catrinţele se purtau atât în faţă, cât şi în spate și aveau deosebiri mai ales în ceea ce priveşte ornamentația: catrinţa din faţă avea ciucuri și dantelă la tivul de jos (numită „colţi”) și la margini; cea din spate avea marginile doar festonate pentru a nu se destrăma. În ceea ce priveşte decorul lor propriu-zis, ambele aveau o ornamentaţie similară, cu deosebire că unele registre decorative lipseau la catrinţa din spate. În partea de sus se găseau „cheutori” pentru şiret („baiere de legat”). 
Delia VOINA