Fotografia este asemeni unei pagini scrise sau unui text
vorbit. Studierea colecţiilor de fotografii existente în muzee sau în alte instituţii de cultură au scos la iveală documente iconografice de o mare valoare documentară. Astăzi,
din fotografii ne privesc ţărani simpli, îmbrăcaţi în elegante
costume populare, de sărbătoare sau purtate zi de zi.
Pentru prezentarea de faţă ne-am oprit la descrierea
piesele care compun portul popular de sărbătoare al românilor din Mărginimea Sibiului (costumul femeiesc şi
bărbătesc), prezenţi în imaginile realizate de fotograful
Emil Fischer începând cu prima jumătate a secolului al
XX-lea.
Portul popular femeiesc
În portul popular de sărbătoare din Mărginimea Sibiului, piesele care compuneau ansamblul gătelii capului la
femei erau: cârpa neagră, sovonelul, pahiolul şi velitura.
Cârpa neagră se purta în copilărie, la tinereţe şi la bătrâneţe, având deiferențe de mărime, culoare, și decor, ca
mod de îmbrobodeală şi folosinţă. Asăzi se poartă cârpe
negre, simple, fără ornamentație sau decor, cu ciucuri înnodaţi la margini. În primii ani ai secolului XX, pentru
găteala capului miresei era folosit sovonelul, ulterior înlocuit cu pahiolul și voalul cumpărat (în perioada interbelică). Pahiolul (ţesătură din borangic foarte fină, simplă,
țesută în două iţe din fire albe de mătase şi învărgată cu
dungulițe subţiri din mătase neagră şi fir auriu) era specifică miresei, menţinându-şi existenţa în portul popular
din Mărginimea Sibiului până în zilele noastre. Velitura a
fost broboada care marca, mai mult decât celelalte piese
ale costumului popular, trecerea tinerei mirese în rândul
femeilor căsătorite.
Cămășile femeieşti, numite ii, lucrate din pânză subţire
(la fel ca în toate zonele sud-carpatice), erau confecționate
din 2 foi şi jumătate (una şi jumătate pentru piept, una
pentru spate). Mânecile aveau fiecare câte un clin, iar gura
iei se afla în partea stângă, la femei, şi în faţă, la copile. Iia
era împodobită cu broderii pe „beată” (guler), pe piept şi
pe mâneci. De-a lungul timpului ornamentaţia s-a redus,
treptat, la folosirea unei singure culori – negru –, cu urme discrete de galben, albastru şi roşu. La începutul secolului
XX, iile cu „beată” aveau peste umăr „altiţe”, iar în lungul
mânecii, două rânduri de „ciocănele”, late de 2 cm, ce se
terminau la „fodori” (volănaşe). Pe partea din față iiei
erau cusute două, şi mai apoi 4 sau 5, rânduri de modele,
asemănătoare „ciocănelelor”. Printre acestea erau „şirele”, motive reprezentând frunzuliţe şi floricele stilizate.
Dintre cusăturile decorative frecvent utilizate se disting:
„boniceii”, „zăluţele”, „muştele”, „lănţuşele”, „păhărelele”, „cârceii” sau strugurii. În combinații cu mult bun gust,
aceste motive formau şiruri numite „altiţe”, „spărturi”,
„lănceţuri”. Iile femeilor trecute de 50 de ani aveau pe
piept doar două „umbrejii”.
Pe la 1900 ornamentarea iilor a trecut în mâna săliştenilor. Modelele s-au îmbogăţit cantitativ și calitativ. Treptat,
pieptul şi mânecile cămășii s-au umplut cu „altiţe” dispuse
la distanţe egale cu lăţimea lor (cca. 2 cm). În mătasea
neagră s-au introdus vagi „împunsături” cu galben și „bulion” (roșu), să încălzească cusătura. Lăţimea mânecilor s-a
redus considerabil, iar pe marginea „fodorilor” s-a cusut
dantelă.
Iia sălişteană a rămas una din cele mai reușite piese ce
constituie portul popular românesc de sărbătoare. S-au
păstat coloritul cămăşii, de o sobrietate rafinată și motivele
cusute cu negru şi puţin fir aurit pe fond alb.
Tot în partea superioate a coprului se purtau pieptarele. Deoarece în decursul timpului pieptarele nu au suferit
modificări majore, se pot stabili unele diferențe între două regiuni ale Mărginimii Sibiului: satele din jurul Săliştii şi ele din împrejurimile localității Poiana Sibiului.
Diferenţele în croi şi ornamentaţie pot fi duse chiar și
mai departe de aceste zone. Cu toate acestea, elementele comune pieptarelor din Mărginimea Sibiului au fost
date de unitatea materiei prime folosite la confecționare
(pielea albă) şi de existenţa a două tipuri de croi (cele de
purtat zilnic și cele de îmbrăcat la diferite evenimente sau
sărbători). La Sălişte, la lucru, femeia purta un pieptar
„înfundat”, iar în zi de sărbătoare un pieptar „spintecat”
(care, datorită decorului bogat, se numea şi „pieptar naţional”). Ornamentaţia se realiza în două tehnici și anume:
1. aplicaţii şi împletituri fine de meşină roşu-deschis şi
de „sirom” (piele subţire colorată); 2. cusături foarte fine
cu lânică şi mătase neagră, galbenă şi verde. La „gură”
pieptarul avea ciucuri din mătase. În Poiana Sibiului,
dar şi la Jina, pieptarul „despicat” se numea şi pieptar
„poienăresc” și se deosebea de cel din Sălişte prin dimensiunile sale mult reduse (asemănător unei veste scurte,
strânsă pe piept).
Poalele albe, încreţite şi simple, lungi până spre pământ, nu aveau nicio ornamentaţie. Astăzi, poalele purtate de femeile din Mărginimea Sibiului sunt tot albe, dar
plisate mărunt, cu tiv cu „găurele”.
Peste poale se îmbrăca şurţul, ţesut în 4 iţe din două foi
de lână. Neagru sau „vânăt”, şurţul avea la marginea de
jos ciucuri scoşi din ţesătură. La costumul purtat în zilele
noastre, şurţul a fost eliminat definitiv din portul popular
de sărbătoare, fiind înlocuit cu două catrinţe negre din
postav.
Catrinţele se purtau atât în faţă, cât şi în spate și aveau
deosebiri mai ales în ceea ce priveşte ornamentația: catrinţa din faţă avea ciucuri și dantelă la tivul de jos (numită
„colţi”) și la margini; cea din spate avea marginile doar
festonate pentru a nu se destrăma. În ceea ce priveşte decorul lor propriu-zis, ambele aveau o ornamentaţie similară, cu deosebire că unele registre decorative lipseau la
catrinţa din spate. În partea de sus se găseau „cheutori”
pentru şiret („baiere de legat”).
Delia VOINA