Despre
personalitatea mitropolitului Andrei Șaguna s-a scris foarte mult în
istoriografia română, dar și în cea de limbă germană, engleză și maghiară.
Între istoricii și teologii, din țară și din străinătate, preocupați de
diferite aspecte ale activității marelui arhiereu se numără mai ales numele
consacrate ale lui Nicolae Popea, Ioan Lupaș, Silviu Dragomir, Keith Hitchins,
Johann Schneider, Nicolae Bocșan, Mircea Păcurariu, Vasile Oltean ș.a.
Preocupat la rându-mi de relațiile dezvoltate de Șaguna cu elita politică,
culturală și bisericească a sașilor ardeleni, respectiv de raporturile sale cu
autoritățile de la Viena, am făcut recurs la bogatele fonduri ale Arhivelor Naționale
ale Austriei, unde episcopul, apoi mitropolitul Andrei baron de Șaguna a lăsat
foarte multe urme. Pe baza documentelor inedite identificate în arhiva
Ministerului de Interne voi ilustra în cele ce urmează personalitatea
ierarhului român de la Sibiu într-o lumină nouă, necunoscută istoriografiei
românești, prin prisma rapoartelor secrete întocmite de diferiți agenți
austrieci de la Sibiu și Brașov despre activitatea baronului de Șaguna în
perioada deceniului neoabsolutist (1851-1860). O simplă radiografie a acestor
documente descoperă interesul și atenția pe care Curtea și guvernul de la Viena
le manifestau față de ierarhul român, numărul rapoartelor depistate despre
Șaguna fiind incomparabil mai mare decât al oricărei alte personalități
politice, culturale sau ecleziastice din Transilvania epocii noului absolutism.
Deceniul noului
absolutism, cunoscut în istoriografie și ca „epoca Bach” sau „era Bach”, după
numele atotputernicului ministru de interne austriac Alexander von Bach,
reținut de istorici drept cel mai puternic om politic din Monarhia Danubiană în
deceniul neoabsolutist, se întinde între patenta imperială din 31 decembrie
1851, prin care se abroga constituția liberală din 4 martie 1849 și manifestul
imperial din 15 iulie 1859, care anunța înnoiri legislative și administrative.
După tulburările profunde și cu urmări adânci în mentalul colectiv, generate de
revoluția pașoptistă și, mai ales, de războiul civil din Ungaria și
Transilvania, Cabinetul de la Viena a impus un regim politic a cărui natură
intrinsecă a fost caracterizată de centralism, germanizare, cenzură și un
control puternic al autorităților asupra întregii societăți. Starea de asediu
prelungită după înfrângerea revoluționarilor maghiari și pacificarea imperiului
a impus supravegherea îndeaproape a tuturor provinciilor pentru preîntâmpinarea
și lichidarea din fașă a oricăror turbulențe, mai ales politice, îndreptate
contra regimului. Acest control exercitat asupra societății a fost asigurat pe
mai multe niveluri de competență, având o organizare ierarhică foarte clară la
nivel local, regional și central. Astfel, autoritățile civile, militare,
jandarmeria, poliția și poliția secretă aveau misiunea de a întocmi rapoarte
periodice sau ocazionale care erau centralizate la nivel provincial și central
în cadrul Ministerului de Interne și a Biroului de Informații de la Viena.
Fiind responsabil pentru tot ceea ce însemna siguranța internă și liniștea
publică, Ministerul de Interne, unde ajungeau marea majoritate a rapoartelor
din teritoriu, a fost pe tot parcursul deceniului neoabsolutist cel mai
important resort guvernamental, ceea ce explică rolul politic covârșitor jucat
de Alexander Bach în afacerile cabinetului de la Viena. Bach a avut sub
autoritatea sa poliția, mai exact „agenția aulică de poliție”
(Polizeihofstelle), creată ca organism de Iosif al II-lea în 1782 și perfectată
de Franz I și de Metternich, care-și întindea rețeaua de agenții și agenți în
întreaga monarhie, transformată în vara anului 1852 în „Autoritatea Superioară
a Poliției” (Oberste Polizeibehörde), sub conducerea lui Johann Kempen von
Fichtenstamm, și apoi jandarmeria, înființată în 1850. Dacă în sarcina
jandarmeriei cădea de facto menținerea ordinii
publice, autorității superioare a poliției îi reveneau atribuțiile polițienești
ale regimului și, mai ales, cele legate de poliția politică. Pe lângă acestea
funcționa un serviciu separat al poliției secrete ai cărui agenți întocmeau
rapoarte ce ajungeau, prin intermediul așa-numitului „Birou de informații”
(Informationsbureau), pe masa președintelui consiliului de miniștri și a
ministrului de externe, ceea ce explică situarea lăsământului său arhivistic în
fondul Ministerului de Externe, depozitat în arhiva Casei, Curții și Statului
imperial (Haus-, Hof- und Staatsarchiv). Ceea ce supun acum discuției nu sunt
rapoartele „Biroului de informații”, ci cele ale „Agenției aulice de poliție”,
transformată în 1852 în „Autoritatea Superioară a Poliției”. Subordonată
Ministerului de Interne, arhiva acesteia se păstrează în cadrul direcției
Arhivei Administrative Generale (Allgemeines Verwaltungsarchiv), în secțiunea
Internelor (Inneres), fondul poliției (Polizei). Unită cu arhiva Ministerului
Justiției în anul 1921 sub genericul „Arhiva de stat a internelor și justiției”
(Staatsarchiv des Innern und der Justiz) și depozitată în Palatul Justiției din
Piața Schmerling, arhiva poliției și a ministerului de interne a suferit pagube
enorme în timpul incendiului catastrofal al Palatului Justiției din 15 iulie
1927, care a generat distrugerea a aproximativ 75% din fondurile arhivistice
păstrate în acel palat, ceea ce s-a salvat fiind astăzi cunoscut sub denumirea
de „Acte incendiate” (Brandakten), urmele flăcărilor putându-se recunoaște în
mai mică sau mai mare măsură pe toate documentele direcției arhivistice a
Internelor.
Cu toate că mare
parte a fondului documentar al Internelor a fost nimicit, arhiva Ministerului
Poliției, cum s-a numit o vreme, a început să fie fișată în 1897, fiind
structurată pe anumite domenii și ramuri secționate pe diferite perioade
istorice. Astfel, perioada 1852-1867, când a funcționat „Autoritatea Superioară
a Poliției”, a fost structurată în două mari ramuri: seria prezidială I,
cuprinzând anii 1852-1867 și seria prezidială 2, cuprinzând anii 1857-1867,
ambele grupate într-un fond documentar propriu-zis și un indice alfabetic anual
care nu numai că trimite la cotele documentelor, ci realizează o descriere
sumară a acestora. Din fericire, aceste inventare ale fondurilor poliției nu au
fost distruse de flăcările incendiului devastator din 1927. Răsfoind aceste
fișe ale indicilor, am descoperit 13 rapoarte, cu mai multe documente venite de
la agențiile de poliție din Sibiu și Brașov, care apar în dreptul numelui lui
„Andrei baron de Șaguna, episcop neunit în Transilvania”, alte trei materiale
semnalând numele său în chestiuni privitoare la situația confesiunilor
Transilvaniei. Șapte sunt din anul 1856, unul din 1858, trei din 1859, unul din
1860 și unul din 1862. Rezumând aria geografică la Transilvania, în comparație
cu Andrei Șaguna, pe numele lui George Barițiu există două rapoarte și pe cel
al contelui Imre Mikó un singur raport, în timp ce alte personalități românești
sau săsești, precum mitropolitul unit Alexandru Șuluțiu de la Blaj sau
superintendentul evanghelic Georg Paul Binder de la Biertan, nici măcar nu apar
în indicele poliției. La fel stau lucrurile dacă realizăm o comparație între
Andrei Șaguna și ceilalți ierarhi ortodocși din Monarhia Habsburgică, între
care există câte un raport polițienesc doar pe numele lui Eugen Hacmann de la
Cernăuți și a mitropolitului Josif Raiacici, alte trei rapoarte făcând referire
la situația eparhiilor ortodoxe din Dalmația, Timișoara și Oradea.
Cel mai spectaculos
raport care pune în relief anvergura personalității episcopului Andrei Șaguna
este cel expediat în 28 aprilie 1856 de colonelul Iancovsky din Sibiu către
autoritățile polițienești superioare de la Viena. Adresat ministrului poliției
Kempen von Fichtenstamm, documentul discută influența pe care episcopul român o
exercită asupra guvernatorului Karl Schwarzenberg, a adjutantului acestuia,
căpitanul baron Kleinmayer, și a diferiților reprezentanți ai autorităților
regionale din Transilvania printr-un ascuțit simț diplomatic, atenții și
organizarea unor mese festive la episcopie. Prin această atitudine, sublinia
colonelul, Șaguna nu numai că izbutise până atunci să câștige anumite avantaje
pentru sine, pentru națiunea română și biserica neunită, ci era interesat în
continuare să exercite o influență asupra diferitelor instituții ale statului
prin intermediul unor bărbați fideli pe care reușise să-i ajute să acceadă în
posturi administrative importante din cadrul Locumtenenței și a Cancelariei
aulice a Transilvaniei, ultima sa reușită fiind angajarea juristului sas Jakob
Rannicher, asupra căruia „episcopul Șaguna exercita o influență foarte mare”,
pe postul de secretar al Locumtenenței Transilvaniei. În 6 mai 1856 un oarecare
ofițer de la centrala vieneză a Autorității Superioare a Poliției lua la
cunoștință informația primită răspunzându-i colonelului Iancovsky să-i țină în
continuare sub observație pe Rannicher și pe Șaguna, urmând a raporta la Viena
despre lucrurile cele mai însemnate.
Din același an
datează cel mai stufos dosar de rapoarte, expediat către Kempen și Autoritatea
Superioară a Poliției de la agenții din Sibiu și Brașov, precum și de la
guvernatorul Karl Schwarzenberg. Înregistrate sub cinci cote și date diferite,
rapoartele înregistrează de fapt mai multe materiale polițienești referitoare
la circulara episcopului Andrei Șaguna din 5 decembrie 1855, prin care ierarhul
afurisea foile barițiene – Gazeta de Transilvania și Foaie pentru minte, inimă și literatură – oprindu-și sub
amenințarea interdictului bisericesc și a dojanei arhierești protopopii,
preoții și cei aproximativ 650.000 de păstoriți de a se mai prenumera și a citi
foile editate la Brașov de către George Barițiu. Controversa lui Șaguna cu
foile barițiene e cunoscută în istoriografie și a fost percepută ca punct
culminant al tensiunii dintre ierarhul ortodox și mediul ecleziastic
greco-catolic, căruia îi aparținea și George Barițiu. Noutatea pe care o aduc
asupra acestui episod rapoartele poliției constă în trei aspecte. Mai întâi că
George Barițiu însuși îl reclamase pe Șaguna la poliția din Brașov și la guvernatorul
Schwarzenberg acuzându-l de „cameleonism politic și de absolutism ierarhic”. În
al doilea rând, ne descoperă că guvernatorul îi luase apărarea ierarhului,
considerând că nu a acționat împotriva legii și nici a regimului, ci chestiunea
viza o problemă de natură pur confesională românească, ierarhul trecând după o
perioadă defensivă în ofensivă, pentru că biserica sa fusese ofensată, Barițiu
fiind cel ce tulburase spiritele și jignise comunitatea ortodoxă printr-o serie
de afirmații și articole ale foilor sale. Iar în al treilea rând, arată că
Șaguna era nu numai în vizorul agenților poliției de la Sibiu, ci uneori fusese
contactat de către aceștia prin persoane terțe pentru a fi influențat într-o
anumită direcție. Desigur, maculatura însemnată generată de evenimentul
expedierii circularei șaguniene către protopopi, preoțime și enoriași
documentează faptul că glasul ferm al lui Șaguna nu numai că fusese în măsură
să genereze o agitație signifiantă a spiritelor din întreaga societate
transilvăneană, agenții poliției fiind alertați din cauza tensiunii create și
pregătiți pentru a interveni cu discreția necesară în scopul detensionării
situației, ci era unul ascultat de români și urmărit atent de autoritățile
poliției.
Un alt raport
polițienesc din toamna lui 1856 vorbește despre anumite mișcări pe terenul
religios, sesizând Vienei o serie de treceri confesionale de la uniți la
neuniți în sudul Transilvaniei, conversii de care Andrei Șaguna nu numai că nu
era deloc străini, ci, precum ținea agentul de la Sibiu să remarce, „fuseseră
de-a dreptul încurajate tacit de ierarh”.
Următorul raport
datează din vara anului 1858 și tematizează călătoria planificată de Andrei
Șaguna prin întreaga monarhie în vederea strângerii unei colecte pentru
construirea catedralei eparhiale pe care o gândea încă din 1850. Anvergura
călătoriei episcopului a atras atenția maiorului Iancovsky din Sibiu care
raporta, la 7 iunie 1858, inspectorului general al poliției austriece, Johann
baron von Kempen, că „episcopul grec neunit Andrei Baron de Șaguna a primit
aprobarea preaînaltă în vederea construirii unui dom și a efectuării unei
colecte în monarhia austrică, astfel că în ducerea la îndeplinire a acestui
scop a plecat astăzi, la ora 5 de aici. Acesta intenționează să treacă pe la Carloviț,
Viena, Veneția și de acolo în granița militară, ceea ce i se aduce preasupus la
preaînalta cunoștință a excelenței voastre”. Energia investită de episcopul
Șaguna în proiectul catedralei generase, așadar, o veritabilă agitație prin
Sibiu, ceea ce motivează urmărirea evoluției lucrurilor referitoare la această
chestiune chiar de către agenții serviciului superior al poliției austriece,
vigilenți în a depista și controla orice lucru care ar fi putut tulbura apele
în societatea atât de atent supravegheată de către organele regimului
neoabsolutist.
Din anul 1859
datează două raporate. Primul din 17 mai face referire la o adresă de
loialitate semnată de Episcopul Andrei Șaguna alături de protopopii săi și
depusă la sediul guvernatorului și al poliției de la Sibiu. Maiorul Iancovsky
îl informa pe inspectorul Kempen că guvernatorul o va trimite în ziua următoare
Majestății Sale, subliniind, totodată, că adresa e cu atât mai importantă cu
cât poate fi percepută în numele tuturor românilor ardeleni, din moment ce „o
adresă asemănătoare nu a fost încă remisă nici din partea clerului
greco-catolic, căruia îi aparțin cei mai mulți clerici valahi de aici, nici din
partea aristocrației maghiare a țării”. Adresa emisă de Șaguna în toiul
conflictului militar al Imperiului austriac cu Regatul Sardiniei și
Piemontului, aliat al Franței lui Napolean al III-lea, surprinde încă o dată
una din constantele gândirii politice șaguniene: loialismul de nezdruncinat
față de Casa și familia imperială de Habsburg. Din 11 decembrie același an
datează raportul zilnic al direcției poliției din Sibiu către „Autoritatea
Superioară a Poliției”, în care se tematizează serenada cu torțe întreprinsă de
elevii și studenții români din Sibiu la reședința episcopală ortodoxă cu ocazia
onomasticii lui Andrei Șaguna, relevând în acest fel respectul și popularitatea
de care se bucura ierarhul în ochii tineretului studios.
Un lung raport de 10
file datează din 22 mai 1859, tematizând divergențele episcopului Șaguna cu
ministrul Leo Thun al Cultelor și Învățământului, pe care Șaguna îl acuza de
ultramontanism și atitudini dușmănoase față de Biserica Ortodoxă, în general,
și Eparhia Ardealului, în special.
Din anul 1860
datează un raport trimis directorului poliției Philipp von Weber, în 13 iulie
1860, și ministrului internelor în 22 iunie 1860, de către agenția de poliție
sibiană, în care se enumerau adresele de mulțumiri și felicitare primite de
Andrei Șaguna din partea românilor din Transilvania în urma atitudinii și, mai
ales, a intervențiilor episcopului în cadrul ședințelor Senatului imperial de
la Viena. Agenția sibiană menționa în ultima frază a documentului că organele
de presă locale și regionale fuseseră deja atenționate să nu facă publice
aceste adrese care ar fi putut exalta peste măsură spiritele și așa destul de
exacerbate ale naționalităților ardelene.
Ultimele două
rapoarte provin de la agențiile din Brașov și Sibiu și au fost expediate Vienei
pe 1 și 2 august 1862. Ambele prezintă eforturile episcopului Șaguna de a
înființa Asociațiunea Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului
Român, asociație culturală, pentru a cărei înființare primise avizul
guvernatorului.
Dincolo
de informațiile, de altfel doar succint redate, pe care le cuprind rapoartele
poliției austriece din deceniul neoabsolutist despre episcopul Andrei Baron de
Șaguna, sesizăm că agențiile polițienești transilvănene și centrala vieneză
l-au perceput pe acesta prin prisma celor patru roluri principale – ierarh al
bisericii, om al cetății, lider al națiunii și reprezentant al poporului
înaintea Curții imperiale –, pe care le-a deținut în perioada cât s-a aflat la
cârma Eparhiei Ardealului și care a fost reținută în mod justificat de
istoriografie drept epoca lui Andrei Șaguna.
[Un fragment al unei
comunicări susținute în cadrul Congresului Național al
Istoricilor Români, desfășurat la Cluj-Napoca între 25 și 28 august
2016]