Motto

„Ziarul nostru a făcut totdeauna, dela întemeere până astăzi, şi va face şi în viitor politică de apropiere, de înţelegere, de aplanare a divergenţelor [...] Întemeetorul ziarului nostru, Marele Şaguna, ne-a îndemnat şi ne-a impus să facem politica aceasta, singură corespunzătoare puterilor noastre”

luni, 11 ianuarie 2021

Cu ce fel de inimă apărăm credința?

  

            ”Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule, și duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele.” (Ps. 50, 11). În Sf. Scriptură, inima e mai mult decât sediul vieții afective. Ea include priceperea, emoțiile și adâncul inconștient unde se înrădăcinează lucrările duhului. E un centru al ființei create după chipul și asemănarea divine, loc unde se cuibăresc visele, fantasmele, ispitele, dar și pornirile sfințitoare, care înving patimile și convertesc mintea la înțelepciunea de sus, care anunță pacea lui Hristos. ”Inima nebunului este ca un vas spart și nicio știință nu va ține”, așa cum inima celui trufaș seamănă cu ”o potârniche închisă în coșniță.” (Eccl. 21,15 și 11, 32), ”căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoțiile, uciderile, adulterul, lăcomiile, vicleniile, înșelăciunea, ochiul pizmaș, hula, trufia, ușurătatea.” (Marcu 7, 22). Aș putea așterne pagini întregi despre centralitatea ”inimii” în universul biblic, dar nu un studiu de ”cardiologie sacră” mi-am propus aici, cât o reflecție despre reacția creștină față de adversități, insulte și discriminări. După trei decenii de relativă pace socială, ne-am trezit - sub presiunea apăsătoare a pandemiei declanșate anul trecut - într-o societate divizată ideologic și cultural, social și economic, politic și filozofic: o comunitate care nu mai sugerează, etimologic, nici convergența simțirilor, nici adecvarea acțiunii spre binele obștesc.

Mulți ar spune că o asemenea dispersie polemică e rodul libertății democratice și că oricine râvnește o atmosferă pacifică, fără valuri de ură și crispări partizane, dovedește o vinovată nostalgie după liniștea de plumb a totalitarismului. Est modus in rebus. Niciodată nu a existat o societate perfect creștină (deși Biserica tinde să fie o societate a celor desăvârșiți). Nici măcar în idealizatul Bizanț, unde viciul, trădarea, intriga, lăcomia, lașitatea și violența vindicativă au coexistat mereu cu virtutea, loialitatea, armonia, prudența, curajul și iertarea, așa cum se întâmplă în orice civilizație, în oricare cetate, de când lumea. Fiecare grup uman și fiecare individ din care e compus acesta amestecă binele și răul, pendulează între crimă și pedeapsă, între aspirația pură și degradarea în abjecție, oscilând psihodramatic în căutarea echilibrului necesar supraviețuirii.

Ca să revenim la cotidianul românesc, e normal să trăim alături de compatrioți diferiți (ca educație, stiluri de viață, modele comportamentale) dar - dacă suntem creștini, formați în doctrina mântuitoare a Învățătorului nostru teandric – avem, indiferent de regimul politic în care funcționăm, datoria de a spori pacea socială, nu de a contribui la deteriorarea ei continuă. Amintesc acest truism pios pentru că, de când paradigma simfoniei Stat-Biserică s-a desfăcut (din cauza pluralismului democratic și a secularizării cu note frecvent anticlericale), am observat mulți creștini (cu pompă declarați ca atare) puși pe harță, vehemenți, mânuitori de anateme și etichete infamante. Ei se folosesc de ideea că nu trebuie să fii ”căldicel”, că urgența mărturisirii ia forma cruciadei zilnice și că nu poți ”întoarce obrazul”, dacă Biserica e scuipată și credința batjocorită la lumina zilei. S-a deschis, fără ca cineva să-l fi instituit, un soi de concurs: cine-i mai ortodox? Cine-i mai zelos? Cine-i mai (auto)îndreptățit să urle, să se proclame drept, să acuze și să excludă?

Biserica are dușmani, însă dacă o aperi cu armele dușmanilor ei, riști să li te alături, chiar involuntar. Riști, altfel spus, să-ți pierzi tocmai diferența, adică identitatea pe care o aperi și în numele căreia susții că te manifești. Nu există în cele două milenii de istorie a dreptei credințe apostolice precedentul unor comportamente agresive pe care Biserica să le fi sanctificat. I-o fi dat Sf. Ierarh Nicolae al Mirelor Lichiei o palmă ereziarhului Arie, dar cohortele de martiri au primit cu bucurie moartea pentru Hristos, fără să-și mânjească mâinile cu sângele persecutorilor, fără să tragă foloase terestre din postura de ”victimă”, fără să-și spurce gura cu înjurături și să-și schimonosească figura prin rictusuri furibunde, așa cum vedem azi, tot mai des, pe rețelele de socializare. Creștinul pus pe scandal, ofensiv și înfuriat vădește un alarmant deficit catehetic și de cultură istorico-teologică, dar și o vinovată neîncredere în puterea Proniei, singura forță, sofianică și harică, la nivelul căreia se reglează derivele parcursului uman. Credința fără fapte (și argumente inteligent apologetice) moartă este, numai că faptele noastre trebuie să asculte ritmul unei inimi curate, sănătoase și senine, orice încercări ne-ar pune la bătaie răbdarea.

 

Teodor Baconschi