141 de ani de la ivirea în lume a poetului Octavian
Goga
(n.1 aprilie
1881-m.7 mai 1938)
Ioan Vulcan-Agniteanul
Iar evenimentul se petrecea nu oriunde în lume, ci în România Rășinarilor Mărginimii Sibiului și al odihnei veșnice a Sfântului Ierarh Andrei Șaguna. Acel înțelept aromân care, aflându-se pe patul său de moarte, ne-a rugat-testamentar să nu ne mai sfădim, ci să ne împăcăm, iubim și întrajutorăm! Sărmanul de el negândind că n-ai cu cine vorbi, zânzania fiind înnăscută în firea nestatornică și șovăielnică a românului! Ca urmare, ne merităm și apropiata soartă și pedeapsă de a nu mai avea voie să rostim, în limba noastră strămoșească, cele mai dragi și omenești cuvinte de pe acest Pământ: Mamă, Mămică, Tată și Tăticule! Vă întreb, pe dumneavoastră, Domnilor Guvernanți ai Lumii: nu vi-se pare prea mare și prea necreștinească această nevrednică pedeapsă cu care vreți să ne apăsați și sufletele și umerii?! De unde și dorința mea, contra prostiilor minților voastre, de a vă povesti cum a început și s-a sfârșit întâia idilă de dragoste din anii tinereței ardeleanului ”Tavi”! Iar de nu i-ați văzut niciodată chipul reprodus pe filele vechilor cărți de citit și în cele de rostit rugăciunile creștine ale românilor, încerc să vă spun eu cam cum arata el în realitate. Și țineți minte că am fost, nu numai contemporan cu măria sa poetul, mai bine de trei ani, dar și că colegii mei din grupa mare a grădiniței ne încântau auzul cu cântece pe versurile sale. Așadar, să vă spun cam cum arăta chipul matur al îndrăgitului poet rășinărean. De era fotografiat sau pictat, el era înfrumuseţat de doi ochi mari, visători, trişti şi înlăcrimaţi. Parcă anume brodiţi de buna lui mamă și de bunul Dumnezeu să privească, să surâdă și să plângă de sub o lată frunte, ce era cutreierată de multe și diverse gânduri. Iar acei ochi ai săi erau nefiresc de albaştri, de parcă ar fi adunat, între pleoapele și sprâncenele blonde, nemărginitul senin și primăvăratic al cerului. Cel care n-a încetat să scânteieze și astăzi deasupra uliţelor şi grădinilor satului copilăriei sale. Cu această imagine păşeam pragul tindei Casei-Memoriale a familiei sale, atunci când o bătrânică frumuşică şi isteaţă, cu ale ei vorbe domoale și puțin cântate, prindea a depăna întâmplări şi poveşti de demult nerostite din gura sa, spunându-mi în microfonul profesional al Radioului Românesc: „Vedeţi poza aia, de pe perete?! De lângă Icoana cu Maica Domnului, cu Pruncul în braţe? În acea fotografie-document se află şi Octavian. Era elev în ultimul an
Îmi
este tare dor, nu numai de Primăverile liniștite ale copilăriei mele...
și
de a lor caldă adiere, dar și de lectura
câtorva fragmente din
poemele regretatului Adrian Păunescu (1943-2010): „Ce dacă vine primăvara/Atâta iarnă e în noi/Că martie se poate duce cu
toţi cocorii înapoi”. Aşadar, o cutremurătoare previziune poetică adresată nu
numai neamului meu, cel românesc, ci și celorlalte popoare ale Lumii! Pentru că
cine ar fi bănuit că astfel ne va găsi ce-a 22-a Primăvară a Mileniului 3! Tot
mai bolnavi la trup și mai războinici la minte! Tot mai dezbinaţi în suflet și
certăreţi cu gura! Tot mai intoleranţi în comportament și și mai înfometați în
pofte de tot felul! Numai că nelăsându-ne să cădem pradă disperării, acelaşi
poet ne îndeamnă să privim cum „S-a-mbolnăvit
pentru a câta oară/Văzduhul de-o lumină fără leac,/Nu ştiu ce să mai zic, ce să
mai fac,/Orice-aş vorbi se-aude primăvara”. „Aseară când ne despărţeam,
aseară,/Tot mai era un pic de primăvară,/Şi-acum aruncă ochii pe ferestră/A
viscolit pe despărţirea noastră(…) Nici nu mai ştiu de-i noapte sau e ziuă,/Era
doar ninsoarea noastră de adio.”
Uneori, ecoul trecutului îndepărtat devine mândria
prezentului apropiat
Membrii juriului internațional al Academiei
Recordurilor Mondiale ale Omenirii au hotărât ca o anume ”bijuterie” a
meșteșugurilor medievale românești să fie onorată cu titlul de unicat în lume.
Este încuietoarea Sacristiei. Un fel de cameră secretă, dosită pe latura cea
mai bine apărată de fortificațiile zidurilor și bastioanelor Bisericii
Evanghelice din comuna Biertan. Așezare de pe Târnava Mare și situată nu
departe de municipiul Sighișoara și de orășelul Dumbrăveni. Și cu toate că a
fost gândită și confecționată de mintea iscusită și de mâinile îndemânatice ale
sătenilor îndepărtatului an 1515, acea ingenioasă încuietoare este funcţională
până în zilele noastre, cu toate că nu mai are mai nimic ce să ascundă și să
protejeze. În acele îndepărtate vremi și vremuri în spatele acelor uși ferecate
se găseau cele mai de preţ valori ale Cetăţii și locuitorilor săi, între care: bijuteriile
din aur și argint, precum și pietrele preţioase și covoarele persane deosebit
de scumpe; manuscrisele, monografiile, hărțile topografice, sigilile Cetății și
listele cu numele și prenumele tuturor sașilor, începând cu cei din vara anului
1283, data atestării documentare a Biertanului. Așa se face că, alături de
masivitatea Turnului Eiffel, următorul punct de mare atracţie pentru vizitatorii
Expoziţiei Mondiale de
Ai mei înaintași și urmași au fost și sunt…,
în continuare, țărani-plugari români și ardeleni. Și nici eu nu m-am prea domnit și sfătoșit ”fugind” la oraș din iubitul meu sat hârtibăcian. Tocmai de aceea, durerea plăcută și aproape bolnăvicioasă a plugăritului pământului și a scrisului-povestitor al vieților oamenilor, mi-au fascinat și chinuit viața, trăită așa cum am putut. Recunosc că din toate cele bune și frumoase trăite pe Pământ, bunul Dumnezeu mi-a dat mult mai mult decât speram și meritam. Este acel timp în care am deprins a înțelege de ce nu moartea este sfârșitul vieții pământene a omului, ci dureroasa și necreștineasca uitare a chipului său și a faptelor sale bune. Sincer să fiu, nu credeam să ajung să revăd și să reaud ceea ce am văzut, auzit și trăit în vremea celui De-al2-lea Război Mondial! Copilărind în preajma îngâmfatelor și bine înarmatelor trupe germane, iar apoi admirând simplitatea puhoiului armatelor sovietice, reaud îndelungul șuierat al sirenelor, bubuitul tunurilor și zumzetul din înaltul cerului al bombardierelor americanilor; clănțănitul mitralierelor avioanelor de vânătoare germane Messerschmit și scârțâitul asurzitor al șinelor tancurilor, peste care se suprapun plânsetele în suspine ale colegelor și colegilor mei de școală primară, deveniți orfani nu numai de tați, dar și fără de frații lor mai mari și de bunicii lor mai tineri, morți sau dispăruți pe front. Cu memoria neștearsă a minții mele, de care nu mă prea îngrijesc de mai bine de 87 de ani, revăd nu numai panica oamenilor înfometați și nesfârșitele șiruri ale mormintelor și gropilor commune, dar și lipsa întristătoare a coșciugelor și insuficența paturilor spitalelor răniților. Ce alinare și ce îmbărbătare pentru mine, ca și pentru frații și prietenii mei mai mari, atunci când, cu toții, dădeam o mână de ajutor țărăncilor din satele făgărășene ale copilăriei noastre. Erau acele harnice și pricepute femei și fete de măritat, care în lipsa soților lor și a feciorilor de însurat, coseau cu coasele, întorcea brezdele cu greblele, încărcau în care cu furcile fânul ierburilor, pe care îl descărcau în despărțiturile grajdurilor vitelor și șurilor turmelor oilor, coborâte în sate, toamna târziu, din stânele pășunilor munților și dealurilor. Erau acele femei-bărbătoase ale satelor Râușor, Mândra-Olt, Ileni, Șona,Toderița, Beclean, Șercaia, Vad și Felmer. Femei deprinse a secera cu secera și a îmblăti cu îmblăciile spicele grânelor. Tot ele arau și însămânțau pământurile cu caii înhămați și cu vitele înjugate. Și atunci, la fel ca și acuma, mai marii orgolioși și bogați ai Lumii ne îndoliau sufletele și ne cerneau veșmintele. Și cu toate aceste necazuri întristătoare mi s-a dat să trăiesc și o fericită întâmplare. Ea se petrece nu numai pe teritoriul țării mele, ci pe întregul rotund al Pământului. Și tocmai în aceste ultime zile de martie și primele din luna aprilie. Simțind că ceara lumânărilor aprinse este tot mai neîndestulătoare pentru rugăciunile supraviețuitorilor bolilor și războaielor, de îndată albinele au ieșit la culesul polenului și nectarului florilor timpurii ale primăverii, în vreme ce oile-mame ale dragilor mei țărani-plugari ardeleni, munteni, bănățeni, dobrogeni și maramureșeni își îndestulează ”copiii” plângăreți cu laptele dulceag și gras al ugerelor, nebănuind că, în curând, frumoșii și jucăușii lor miei le vor domolii poftele păgâne ale flămânzilor Lumii. Nerăbdătorii înavuțiți ai orașelor și-au permis să își îndestuleze burțile cu carne de ied sau de miel încă din vremea începutului Postului Mare. Ceilalți, mai mulți și mai săraci la pungă și mai credincioși la suflet, măcar așteaptă să se ivească Lumina Luminoasă a Zorilor Învierii Domnului! Între timp îmi place să cred în prezicerile înțelepte și creștinești ale Îngerul meu păzitor. Cel care mi-a șoptit, în ”visul plăcut al unei nopți de Primăvară”, că războinicii ruși și ucraineni vor opri, în curând, să mai vorbească în numele lor vocea arțăgoasă și mortală a armelor, ci cea caldă și blândă a împăcărilor. Și, astfel, vor lăsa loc să vină îndoliatele Paști ale catolicilor și ortodocșilor. Între-timp, eu voi avea răgaz să trag nădejde că războinicii vor uita să se mai dușmănească, omorî și autodistruge! Iar puternicii și bogații lumi vor înceta să le mai stimuleze orgolile, supărările și tristețile.
Sibiu,
miercuri, 30 martie 2022, ora 14,00