Motto

„Ziarul nostru a făcut totdeauna, dela întemeere până astăzi, şi va face şi în viitor politică de apropiere, de înţelegere, de aplanare a divergenţelor [...] Întemeetorul ziarului nostru, Marele Şaguna, ne-a îndemnat şi ne-a impus să facem politica aceasta, singură corespunzătoare puterilor noastre”

vineri, 4 noiembrie 2016

100 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial. Jertfele preoțimii


Pr. Academician Mircea Păcurariu

La 15/27 august 1916, România a declarat război Austro-Ungariei, în vederea eliberării teritoriilor intracarpatice de sub dominația Imperiului Austro-Ungar. România va lupta alături de „Puterile Antantei”: Franța, Anglia, Italia și Rusia, împotriva „Puterilor Centrale”: Germania, Austro-Ungaria, Turcia și Bulgaria. De îndată trupele românești au trecut Carpații, pe Valea Prahovei, Valea Oltului și Valea Jiului, reușind să cucerească anumite teritorii din Nordul Transilvaniei. Din nefericire, bucuria a fost de scurtă durată, căci forțele germane și austro-ungare au reușit să forțeze armata română să se retragă la sud de Carpați; în același timp, armatele bulgare au reușit să ocupe Dobrogea. Cu alte cuvinte, forțele armate române au fost înfrânte în câteva luni de forțele „centrale”, care au reușit apoi să ocupe Oltenia și Muntenia, inclusiv Capitala. Guvernul României a fost nevoit să se refugieze la Iași, iar armata noastră a putut să stabilizeze frontul în Sudul Moldovei, unde, în vara anului 1917, vor avea loc cunoscutele lupte de la Mărăști, Mărășești și Oituz ș.a. Din nefericire, în pofida acestor strălucite victorii militare, România a fost nevoită să încheie o pace separată cu Puterile Centrale, care ar fi dus – dacă ar fi câștigat ele războiul – la însemnate pierderi teritoriale. Spre sfârșitul anului 1918, Puterile Antantei au reușit să schimbe mersul evenimentelor, încât, în final, Austro-Ungaria s-a destrămat, fiind nevoită să ceară pace.


A urmat bucuria revenirii unor teritorii românești înstrăinate la țara-mamă: Basarabia (27 martie 1918), Bucovina (28 noiembrie 1918) și Transilvania, cu Banatul, Crișana și Maramureșul, la 1 decembrie 1918. Se realiza statul național „România Mare”.
În cursul acestei prime conflagrații mondiale, țara a suferit sute de mii de jertfe omenești, nenumărate distrugeri, jafuri etc. Era firesc ca și Biserica Ortodoxă să cunoască astfel de suferințe.
Încă din vara anului 1915, s-a creat „Serviciul religios al armatei române”, subordonat Marelui Cartier General al Armatei. Acest serviciu era condus de preotul Constantin Nazarie, profesor la Facultatea de Teologie din București († 1926), ajutat de preotul Vasile Pocitan din București.
Au fost mobilizați aproximativ 300 de preoți de pe întreg cuprinsul Vechii Românii (cu gradul de locotenent), pentru perioade mai scurte sau mai îndelungate. Mulți dintre ei au însoțit trupele pe câmpurile de luptă, acordând asistență religioasă ostașilor, fiii lor sufletești.
Din numeroasele rapoarte pe care le-au înaintat șefului Serviciului religios, părintele Constantin Nazarie, rezultă că preoții militari au îndeplinit cu cinste o serie de slujbe, dar și alte îndatoriri, specifice misiunii lor pastoral-militare: Sfânta Liturghie (atunci când era posibil, de regulă în bisericile unor parohii în care era staționată o unitate militară), sfințirea apei, cu stropirea ostașilor cu agheasmă, Te-deum-uri, prohodirea celor căzuți la datorie, slujbe pentru cei bolnavi sau răniți, spovedania și împărtășirea ostașilor, predici la slujbele amintite sau la înmormântări, botezul unor soldați evrei, încurajarea permanentă a ostașilor, ajutor dat în infirmerii pentru îngrijirea celor răniți, cursuri de scris-citit, aritmetică, istorie și geografie pentru soldații neștiutori de carte (când era posibil), organizarea unor șezători culturale (cu recitări și coruri ostășești), grija față de copiii orfani din satele în care era staționată unitatea lor și multe altele.
Câțiva dintre acești preoți și-au jertfit viața pentru apărarea pământului țării lor, pentru întregirea hotarelor ei firești. Preotul Nicolae Armășescu din Tomșani – Vâlcea, de la Regimentul 2 Vânători, a fost rănit mortal pe câmpul de luptă chiar la începutul campaniei; a murit la Spitalul Colțea din București, fiind înmormântat cu onoruri militare în Cimitirul Ghencea. Preotul Nicolae Furnică din Urziceni – Ialomița, de la Regimentul 75 Infanterie, a luptat vitejește la Turtucaia, fiind străpuns cu baionetele de ostașii armatei inamice. Bătrânul preot Ștefan Ionescu-Cazacu din Poiana – Olt, înrolat în Regimentul 3 Olt, a murit la 1 ianuarie 1918, în urma rănilor primite în cursul luptelor de la Mărășești. Moartea lui a fost anunțată printr-un ordin de zi, semnat de generalul I. Vlădescu, comandantul Diviziei a Doua, care se încheia cu aceste cuvinte emoționante: „Aduceți-vă aminte de el cu toată evlavia, iar când vă închinați, rugați-vă lui Dumnezeu pentru el”. Osemintele sale au fost depuse în mausoleul de la Mărășești.
Câțiva preoți militari au fost luați prizonieri și deportați, ca: Ion Florescu-Dâmbovița, de la Biserica Stejarul, profesor de religie și duhovnic la Internatul Facultății de Teologie din București, Constantin Sădeanu, deportați în Bulgaria, Vasile Ionescu din Groșerea – Gorj, Gheorghe Jugăreanu din Mizil, Emanuil Mărculescu din Corabia, deportați în Germania, și alții. Rapoartele pe care le-au prezentat după eliberare, privitoare la suferințele lor, sunt de-a dreptul cutremurătoare.
Toți preoții militari și-au făcut din plin datoria față de patrie și de ostașii lor, fiind unanim apreciați de comandanții armatei. În primul rând, îl consemnăm pe protosinghelul Iustin Șerbănescu de la Mănăstirea Cernica, fost „copil de trupă” în Regimentul 21 Ilfov, în care și-a satisfăcut stagiul militar ca soldat, caporal și sergent. S-a călugărit apoi în Mănăstirea Cernica, fiind hirotonit ieromonah, apoi hirotesit protosinghel. De prin 1912 făcea onorific slujba de confesor în cadrul aceluiași regiment, ca apoi să activeze pe front, între anii 1916 și 1919.
Pentru faptele lor de arme, pentru modul exemplar cu care au îngrijit răniții, mulți dintre ei au fost avansați la gradul de căpitan sau decorați cu ordinele: „Avântul Țării”, „Serviciul Credincios”, „Răsplata Muncii pentru Biserică”, „Meritul Sanitar” și „Coroana României”.
Pe lângă acești preoți care au activat în mijlocul ostașilor pe câmpurile de luptă ori i-au îngrijit în spitale, nu pot fi trecuți cu vederea nici călugării și călugărițele – mai ales din mănăstirile Moldovei –, care au lucrat cu multă abnegație, cu dăruire de sine, pentru îngrijirea soldaților răniți sau bolnavi. Un merit deosebit a revenit mitropolitului dr. Pimen Georgescu al Moldovei, care a stăruit pentru înscrierea lor ca voluntari în serviciile sanitare ale armatei române și pentru pregătirea lor în vederea acestei misiuni. Mai trebuie notat că a pus la dispoziția armatei clădirile din incinta unor mănăstiri pentru adăpostirea și îngrijirea răniților și bolnavilor. La îndemnul mitropolitului s-au înscris peste 200 de călugări și călugărițe, organizându-se astfel Misiunea Călugărilor Infirmieri, pusă sub conducerea arhimandritului Teoctist Stupcanu. Toți și-au făcut din plin datoria, activând în diferite spitale; cei care erau hirotoniți preoți funcționau și în calitate de confesori (duhovnici) în spitalele respective. Unii dintre ei s-au îmbolnăvit – mai ales de tifos exantematic – și au murit la datorie.
Multe călugărițe – îndrumate de maica Eupraxia Macri – au făcut cursurile speciale pentru infirmiere la spitalul din Târgu-Neamț, de unde au fost repartizate la spitalele din Moldova, în care au îngrijit mii de răniți. Altele – îndrumate de maica Ana Ghenovici – au urmat cursuri speciale la Institutul Surorilor de Caritate din București, fiind repartizate apoi la diferite spitale. Câteva călugărițe au făcut cursuri de infirmiere chiar în mănăstirile lor, lucrând apoi în serviciile sanitare ale armatei române. Unele dintre ele și-au pierdut viața din cauza tifosului exantematic.
În afară de acești preoți de mir și călugări aflați în serviciul activ al armatei române, cei din teritoriile ocupate vremelnic au îndurat alte suferințe. Aproximativ 20 de preoți și-au pierdut viața, fie împușcați de soldați din armata germană, fie în urma schingiuirilor îndurate, fie în lagărele din Germania în care au fost deportați. Sute de preoți au fost bătuți, anchetați, jefuiți de bunurile lor materiale ori alungați din parohii.
Alți aproximativ 20 de preoți din județele Tulcea, Constanța și Ialomița au fost împușcați – ori au murit în urma suferințelor îndurate – de către soldați din armata bulgară de ocupație. Câțiva preoți și călugări de aici au fost deportați în sudul Bulgariei, alții jefuiți sau alungați din parohii.
*
O soartă asemănătoare au avut și preoții din Transilvania, aflată până atunci între granițele Imperiului Habsburgic. Peste o sută de preoți din părțile Sibiului, Făgărașului și Brașovului au fost nevoiți să-și părăsească locurile natale, odată cu retragerea trupelor române, în a doua jumătate a lunii septembrie 1916. Alți aproximativ 150 de preoți au fost aruncați în închisorile maghiare – mulți fără judecată – din Cluj, Târgu-Mureș, Odorhei, Oradea, Timișoara, Caransebeș și Seghedin. Câțiva au fost condamnați la moarte, dar sentința n-a fost executată. Alți peste 220 de preoți, vreo 15 preotese și câțiva studenți teologi au fost deportați – chiar din august 1916 – în județul Șopron, din Vestul Ungariei, unde li s-a impus domiciliu forțat, unora chiar până în vara anului 1918. Șapte preoți și doi absolvenți de teologie – mai ales din părțile de vest ale Transilvaniei – au fost uciși de unități bolșevizate ale armatei maghiare în primele luni ale anului 1919.
Câțiva preoți ardeleni, refugiați în Vechea Românie, s-au înrolat în armata română: Iosif Comănescu-tatăl și Iosif Comănescu-fiul din Codlea, Ion Nan din Râșnov, Zenovie Popovici din Satulung, Ioan Rafiroiu din Poiana Sărată (localități din jud. Brașov). Alți doi, Ion Agârbiceanu, cunoscutul scriitor, pe atunci preot în Orlat – Sibiu, și Andrei Gâlea din Turnu Roșu – Sibiu, mai târziu consilier arhiepiscopesc la Sibiu, s-au înrolat în regimentele de voluntari ardeleni „Turda” și „Alba-Iulia”, organizate în 1918 în vechea Românie.
Unii preoți ardeleni, după ce au zăcut un timp în închisorile maghiare, au fost eliberați, dar înrolați imediat în armata austro-ungară și trimiși pe diferite fronturi – în Italia și Galiția –, ca preoți militari, urmând să acorde asistență religioasă soldaților români care luptau pentru o cauză cu totul străină de aspirațiile neamului lor (până atunci pentru soldații din Viena funcționa doar un preot român în armata habsburgică).
Între aceștia s-au numărat Sebastian Rusan din Vulcan – Hunedoara (spre sfârșitul vieții a ajuns episcop, arhiepiscop și apoi mitropolit al Moldovei), Pompei Morușca din Șeica Mare – Sibiu, mai târziu episcop al Americii, sub numele de Policarp, Andrei Moldovan din Hendorf (azi Brădeni) – Sibiu, mai târziu preot și episcop în America, Ioan Dăncilă din Râpa Râmețului – Alba, după 1919 preot în armata română, Constantin Moldovan din Cristian – Sibiu, Coriolan Buracu din Mehadia – Banat, mai târziu preot militar în armata română.
A mai fost înrolat și profesorul dr. Aurel Crăciunescu, de la Institutul Teologic-Pedagogic din Sibiu, mai târziu consilier patriarhal. Același lucru s-a întâmplat cu preotul dr. Ioan Felea din Pecica – Arad, fost un timp profesor la Institutul Teologic-Pedagogic din Sibiu, trimis pe frontul rusesc, apoi pe cel italian. După 1 Decembrie 1918, Consiliul Dirigent l-a trimis în fruntea unei delegații în Italia, pentru a face înscrieri de voluntari între prizonierii români din fosta armată austro-ungară. Mai târziu, a fost numit de guvernul român reprezentant al Crucii Roșii Române, însărcinat cu aducerea osemintelor ostașilor români din Transilvania, Banat și Bucovina, care, din cauza împrejurărilor vitrege ale istoriei, luptaseră în armata austro-ungară împotriva trupelor italiene.
Un rol însemnat în evenimentele din toamna anului 1918 a revenit preotului Gheorghe Oprean, mai târziu protopop în Târnăveni, care a fost ales secretar al așa-numitului Senat Central al ofițerilor și soldaților români, cu sediul la Viena. Preotul Laurențiu Curea din Deva a organizat, tot atunci, o unitate de voluntari români la Praga.

Este cazul să mai notăm aici că, în cursul anului 1918, mai mulți preoți militari – din vechea Românie, dar și din Ardeal –, au activat în diferite unități militare din Basarabia. Prin slujbe, dar mai ales prin predicile lor, și-au adus o modestă contribuție la românizarea acestui străvechi pământ românesc. Deși erau subordonați tot Serviciului Religios de pe lângă Marele Cartier General al Armatei Române, ei au activat acolo, în Basarabia, sub îndrumarea directă a preotului Constantin Partenie, confesorul Garnizoanei Chișinău, care slujise până atunci în armata țaristă.
În sfârșit, nu putem trece sub tăcere faptul că un număr de preoți au activat în armata română chiar și în timpul cunoscutei „campanii de la Tisa” (martie-august 1919), când oștile române au intrat în Ungaria, până la Budapesta, pentru a distruge armatele bolșevice ale lui Bela Kun. Între preoții care au însoțit trupele noastre, câțiva activaseră în fosta armată austro-ungară (ca Ioan Dăncilă) sau în armata vechii Românii, ca arhimandritul Iustin Șerbănescu de la Cernica și ca bucovineanul Ioan Partenie (luat în captivitate de unguri timp de 56 de zile) sau erau ardeleni refugiați în România (ca Iosif Comănescu) etc.
Așadar, în cursul Primului Război Mondial numeroși preoți și-au făcut datoria către țară, slujind în armată în calitate de „confesori militari”. Au contribuit și ei – unii prin jertfa propriei vieți – la realizarea unității noastre naționale.
În august 1921 s-a înființat Episcopia Armatei (Inspectoratul Clerului Militar), cu sediul în București, apoi în Alba-Iulia, în incinta noii biserici „a încoronării”. Deși părintele Constantin Nazarie slujise atâția ani în armata română, acum au fost preferați alții pentru postul de „inspector al clerului militar”, cu rang de episcop (era preot văduv, deci putea fi numit). A fost condusă de episcopii Iustinian Teculescu (1923-1924), ales apoi la Ismail, dr. Ioan Stroia (1925-1937), amândoi ardeleni, și de dr. Partenie Ciopron, originar din părțile Dorohoiului (1937-1948), mai târziu episcop de Roman. O serie de preoți de vocație au activat în perioada interbelică în cadrele armatei, ca dr. Constantin Nițescu, profesor la Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu, Dimitrie Lungulescu la Craiova, Ioan Dăncilă la Sibiu, Coriolan Buracu, la Făgăraș, și mulți alții. Oricum, preoții români de pretutindeni și-au făcut datoria față de neam și țară în anii viforoși ai războiului pentru întregirea țării.

[Telegraful Român, nr. 37-40 / 1 și 15 octombrie 2016, p. 1 și 7]

Clerici în închisoare şi exil. Un secol de la instituirea „graniţei culturale”, arestarea, încarcerarea şi deportarea preoţilor români transilvăneni în Vestul Ungariei

Drd. Mihai-Octavian GROZA



Anul acesta se împlineşte un secol de la intrarea Regatului Român în Primul Război Mondial, un secol de la campania armatei române în Transilvania, dar şi un secol de la declanşarea prigoanei împotriva slujitorilor altarelor, împotriva preoţilor transilvăneni, „vinovaţi” de faptul că „au ţinut vie flacăra focului credinţei naţionale în poporul românesc”. În cele ce urmează, vom încerca, în limitele impuse de formatul revistei, să analizăm faţetele unui episod aproape necunoscut din istoria Transilvaniei, consumat în intervalul 1916-1918, şi anume ridicarea, încarcerarea şi deportarea preoţilor români în Vestul Ungariei, având ca suport documentar mărturiile culese şi publicate în perioada interbelică de preoţii Sebastian Stanca, Romulus Cândea şi Grigore N. Popescu.
Pe fondul desfăşurării Primului Război Mondial, al intrării Regatului României în război de partea Triplei Înţelegeri, al ofensivei trupelor române în Transilvania, campanie soldată însă cu un eşec din cauza înfrângerilor suferite de români pe frontul de sud, al derutei şi al panicii provocate de trupele române în rândul maghiarilor şi saşilor, respectiv a euforiei trăite de românii transilvăneni, autorităţile austro-ungare au dispus, prin ordinul ministrului de interne cu numărul 4845, din data de 31 august 1916, supravegherea şi urmărirea „mişcărilor naţionaliştilor români”. A doua etapă a măsurilor guvernamentale maghiare a avut un caracter represiv, deoarece a prevăzut, pe de o parte, arestarea, încarcerarea şi deportarea intelectualilor transilvăneni, acuzaţi de „trădare de patrie”, „spionaj în favoarea României”, „instigare împotriva autorităţilor”, iar, pe de altă parte, numirea unor comisari ministeriali maghiari în toate „preparandiile confesionale române”, precum şi instituirea unei „graniţe culturale” de-a lungul arcului carpatic, de la Orşova până la Vatra Dornei, ce însemna de fapt etatizarea şi maghiarizarea şcolilor confesionale româneşti ortodoxe şi greco-catolice, în interesul „siguranţei statului”. Cu alte cuvinte, autorităţile maghiare au intenţionat reţinerea, încarcerarea şi alungarea din mijlocul comunităţilor româneşti a liderilor formatori de opinie, în mod special a preoţilor. În acest sens, conform istoricului Ioan Bolovan, autorităţile austro-ungare au procedat la înfiinţarea unor instituţii şi la adoptarea unor măsuri speciale pentru coordonarea arestărilor şi internărilor, în cadrul Ministerului de Interne de la Budapesta activând o secţie specială a deportaţilor şi internaţilor români, condusă de consilierul ministerial Jekelfallussy Zoltán.
Trebuie precizat că un astfel de sistem represiv fusese gândit încă din anul 1907, când Antal Huszar, funcţionar al secţiei politice din guvernul de la Budapesta, a publicat o carte, destinată exclusiv membrilor guvernului, intitulată Cartea neagră, în paginile căreia autorul îi prezintă pe toţi „daco-românii”, preoţi şi mireni, care urmau a fi încarceraţi în cazul izbucnirii unui conflict în zonă.
Din statisticile realizate în perioada interbelică de preoţii Sebastian Stanca, Romulus Cândea, Grigore N. Popescu, precum şi din cea realizată de părintele academician Mircea Păcurariu, rezultă că 1 din 4 preoţi au avut de suferit, fiind arestaţi, încarceraţi, internaţi, refugiaţi, maltrataţi sau ucişi, acest procent dovedind că slujitorii altarelor, liderii incontestabili ai poporului român din Transilvania, au plătit, alături de alţi intelectuali, un preţ mult prea mare pentru faptul că şi-au iubit limba, neamul şi credinţa.
Sursele documentare consultate oferă o serie de mărturii ale preoţilor români transilvăneni referitoare la reţinerea, încarcerarea şi deportarea în Ungaria, precum şi la despărţirea de familie, tratamentul şi condiţiile de încarcerare, alimentaţia sărăcăcioasă a celor deţinuţi etc.
Majoritatea preoţilor, pentru a spori efectul produs de măsurile autorităţilor austro-ungare, au fost ridicaţi în timpul serviciului divin, metodă dovedită de mărturiile păstrate: „[…] unii preoţi au fost ridicaţi chiar din altar, în timpul Sf[intei] Liturghii. Nu i-au lăsat nici să termine serviciul divin, săvârşind nu numai o nelegiuire, ci şi un sacrilegiu”.
Înainte de a fi internaţi în Ungaria, preoţii au fost încarceraţi şi anchetaţi în închisorile Clujului, Odorheiului sau Seghedinului, fiind maltrataţi şi înjosiţi „ca cele mai urgisite animale, alături de toţi tâlharii, vagabonzii, bicherii, haimanalele”. Odată scăpaţi de furia anchetatorilor, cei mai mulţi preoţi au fost expulzaţi în interiorul Ungariei, memoria colectivă reţinând condiţiile inumane în care aceştia au călătorit, precum şi umilinţele la care au fost supuşi.
Ajunşi la destinaţia finală, aceştia au fost pur şi simplu abandonaţi în necunoscut, obligaţi să se descurce singuri, să îşi găsească un adăpost, o sursă de alimentare: „Zdrobiţi, amărâţi, flămânzi şi nenorociţi ne târâm la poliţia de graniţă, de aici la pretură […] ne ia naţionalul şi ne dă libertatea să ieşim singuri în oraş. Scăpaţi de tutela urgisită a agenţilor secreţi care ne-au purtat pe la icoane, ca pe cei din urmă tâlhari, răsuflăm mai uşor”.
Sursele documentare descriu viaţa exilaţilor („expuşi primejdiei de a pieri aici de foame”), relaţia cu autorităţile maghiare (cărora „suferinţa noastră le oferă prilej de plăcere şi satisfacţie”), lipsa de ocupaţie a celor internaţi („lipsiţi de orice ocupaţie fizică şi intelectuală nu ne rămâne alta decât să hoinărim vagabonzi pe uliţi, pe malul lacului şi prin vii”), precum şi alimentaţia precară („cu alimentaţia o ducem tot mai rău. Voluminoasa noastră cârciumăriţă ne înăspreşte tratamentul din zi în zi. Carnea de bou bătrân pusă la fiert la 11 ni se aşterne caldă la ora 12, garnisită cu legume crude, stropite cu apă rece şi oţet. Zgârciurile de stomac ne silesc adeseori să postim ziua întreagă”).
Izolarea, lipsa unor activităţi fizice sau intelectuale, contactele sporadice cu familia prin intermediul corespondenţei, precum şi atenta supraveghere a autorităţilor îi determină pe internaţi să îşi găsească diferite căi de refugiu (plimbări, literatură). Încercările repetate de ocupare a unor posturi rămase vacante din cauza războiului, care să le permită preoţilor un minim de decenţă, au fost primite cu ostilitate de autorităţile maghiare, singura posibilitate fiind aceea a colaborării cu populaţia locală în sectorul agricol.
Unul dintre cei mai mari duşmani a fost, folosind o sintagmă consacrată de istoriografie, „generalul iarnă”, asprimea iernii influenţând comportamentul preoţilor români internaţi în Ungaria, nevoiţi să îşi asigure singuri, prin orice mijloace, sursa de încălzire.
După părerea noastră, deţinerea, încarcerarea şi deportarea preoţilor români transilvăneni în Ungaria a fost exagerat comparată, de unii istorici, cu sistemul concentraţionar din perioada comunistă. Trebuie precizat că cei deţinuţi şi deportaţi au beneficiat de o „pensie” de internare (care varia de la câteva coroane, până la câteva zeci de coroane şi care îi permitea celui deţinut asigurarea unui minim alimentar), de colete cu alimente expediate de familii sau de diferitele bănci şi asociaţii româneşti (băncile „Albina” din Sibiu, „Victoria” din Arad şi „Ardeleana” din Orăştie fiind cele mai active în acest sens), puteau trimite şi primi corespondenţă, aveau acces la diferitele periodice ale vremii, inconvenientul, pentru un intelectual, fiind arestul la un domiciliu stabilit, într-un teritoriu străin, condiţiile improprii, ocara populaţiei maghiare, precum şi limbajul aspru şi jignitor utilizat de autorităţile de ordine austro-ungare în raportul cu deţinuţii.
La începutul anului 1917, în urma numeroaselor intervenţii ale populaţiei locale, depăşită de situaţie şi incapabilă să întreţină numărul mare de încarceraţi, autorităţile maghiare au procedat la eliberarea unui însemnat număr de deţinuţi. Cu toate acestea, eliberarea nu le-a adus preoţilor uşurarea situaţiei, dimpotrivă, odată întorşi acasă şi-au aflat avutul „pustiu”, în „jaf şi mizerie”, fiind obligaţi să se prezinte săptămânal la poliţie şi să suporte supravegherea fiecărei acţiuni de către organele de ordine maghiare.
Demn de menţionat este şi faptul că de aceste măsuri nu a fost scutită nici conducerea superioară a celor două Biserici româneşti transilvănene, în intervalul 1916-1917 atât membrii Consistoriului ortodox de la Sibiu, cât şi ai celui greco-catolic de la Blaj, fiind mutaţi în „refugiu”, împreună cu cele două seminarii teologico-pedagogice, la Oradea Mare, departe de linia frontului, de unde activitatea acestora putea fi mai uşor supravegheată.
Prăbuşirea fronturilor în toamna anului 1918, destrămarea monarhiei austro-ungare, izbucnirea revoluţiei, preluarea puterii politico-administrative de către români, prin intermediul consiliilor naţionale, şi realizarea actului unirii cu Regatul României nu îi vor scuti pe preoţi de suferinţe, aceştia căzând victimă trupelor bolşevice maghiare ce operau pe teritoriul Transilvaniei, situaţia acestora înrăutăţindu-se pe măsura înaintării armatei române. De asemenea, după ocuparea Banatului de către trupele sârbeşti, în urma convenţiei de armistiţiu dintre Antanta şi Ungaria, după refuzul preoţilor de a pomeni pe regele Petru al Serbiei, în locul regelui Ferdinand al României, la Sfânta Liturghie, sârbii, comportându-se ca o adevărată armată de ocupaţie, au iniţiat o serie de persecuţii antiromâneşti, preoţii fiind cei mai vizaţi, un număr semnificativ fiind arestaţi şi închişi la Vârşeţ şi Belgrad.
Instituirea „graniţei culturale”, arestarea, încarcerarea şi deportarea preoţilor români transilvăneni în Ungaria s-a resimţit atât la nivelul comunităţilor româneşti, lipsite de liderii spirituali şi politici, cât şi la nivelul individului simplu, rămas fără îndrumare spirituală, pradă diferitelor tentaţii şi deprecierii moravurilor. La un veac de la consumarea evenimentelor, în limitele impuse de formatul revistei, am încercat prezentarea unui episod foarte puţin cunoscut din istoria noastră naţională, care înfăţişează experienţa individuală şi colectivă din perioada Primului Război Mondial a unui segment social-profesional şi vocaţional-cultural ce a exercitat în istoria românilor o influenţă majoră asupra comunităţilor româneşti şi a naţiunii în ansamblul său, în speranţa că viitoare materiale vor completa cele relatate.
BIBLIOGRAFIE:
1. Audoin-Rouzeau, Stéphane; Becker, Annette, Războiul redescoperit (1914-1918), traducere de Cristina Popescu, Elena-Tudora Duţă, îngrjirea ediţiei şi prefaţă de Florin Ţurcanu, Bucureşti, Editura Corint, 2014.
2. Bolovan, Ioan, Primul Război Mondial şi realităţile demografice din Transilvania. Familie, moralitate şi raporturi de gen, Cluj-Napoca, Editura Şcoala Ardeleană, 2015.
3. Cândea, Romulus, „Biserica ardeleană în anii 1916-1918”, în Candela. Revistă teologică şi bisericească, an XXXVII, număr 10-11, 1926, pp. 244-253.
4. Groza, Mihai-Octavian, „Din istoria mai puţin cunoscută a Marelui Război. Instituirea „graniţei culturale”, arestarea, încarcerarea şi deportarea preoţilor români transilvăneni în Ungaria (1916-1918)”, în Astra Salvensis, an III, număr 6, 2015, pp. 43-61.
5. Groza, Mihai-Octavian, „Displacements of Population in the Years of the Great War. The Arrest, the Incarceration and the Deportation of the Romanian Transylvanian Priests in the West Hungary (1916-1918)”, în volumul Między Geopolityką a Emigracją, coordonat de Robert Mieczkowski, Varşovia, Editura Armagraf, 2016, pp. 11-32.
6. Păcurariu, Mircea, Politica statului ungar faţă de biserica românească din Transilvania în perioada dualismului (1867-1918), Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1986.
7. Popescu, N., Grigore, Preoţimea română şi întregirea neamului, volum II, Temniţe şi lagăre, Bucureşti, Tipografia Vremea, 1940.
8. Stanca, Sebastian, Contribuţia preoţimii române din Ardeal la Războiul pentru Întregirea Neamului (1916-1919), ediţie, studiu introductiv, note şi indici de Mihai-Octavian Groza, Mircea-Gheorghe Abrudan, Deva/Cluj-Napoca, Editura Episcopiei Devei şi Hunedoarei/Editura Argonaut, 2015.
9. Torrey, E., Glenn, România în Primul Război Mondial, traducere din limba engleză de Dan Criste, Bucureşti, Editura Meteor Publishing, 2014.

[Telegraful Român, nr. 37-40 / 1 și 15 octombrie 2016, p. 6]



T eo l o g i e ş i s p i r i t u a l i t a t e o r t o d o xă

La Editura Humanitas a apărut lucrarea lui Vladimir Tismăneanu, Efigii ale unui coşmar istoric, în care este prezentată toată pleiada conducerii comuniste a României. Portretele realizate de Tismăneanu pun accentul pe pregătirea celor care au condus România timp de aproape jumătate de secol, dar cu precădere este subliniată modalitatea lor de alegere şi valorile care erau promovate în rândul elitei comuniste. Totodată prin personajele din această carte se poate realiza şi o caracterizare a instituţiilor cheie ale sistemului, cu precădere a partidului şi a organelor de control şi represiune. Este o lucrare interesantă chiar şi pentru cei care au trăit acele vremuri, autorul scoţând în evidenţă lucruri care erau necunoscute pentru unii sau aspecte pe care nimeni nu le putea articula referitor la aceste persoane.

Sub egida Editurii Agnos din Sibiu a apărut integrala Părintele Arsenie Boca în Arhivele Securităţii, reprezentând trei volume, şi anume: vol. 1, Sâmbăta de Sus (1943-1949), vol. 2, Prislop (1950-1959) şi vol. 3, Alungarea din monahism, calomniile şi filajul. Bucureşti, Drăgănescu, Sinaia (1960-1989). Astfel, dacă până acum au apărut fragmentar documente din cele 6 volume ale dosarului de securitate al Părintelui Arsenie Boca unde acesta se regăseşte notat cu diferite nume sau diferite scrieri ale numelui, ceea ce a îngreunat identificarea tuturor acestor surse –, acum cercetarea istorică are drum liber la analizarea situaţiei în care un slujitor al altarului străbun îşi desfăşura activitatea în perioada comunistă, asta cu tot contextul de factori pe care îl presupunea părintele Arsenie Boca. Volumele sunt, desigur, de un real folos şi pentru comisia mitropolitană care se ocupă cu studierea vieţii părintelui Arsenie Boca şi care în aceste volume are un veritabil sprijin în găsirea argumentelor privind o posibilă viitoare propunere de canonizare.


Sub egida Editurii Astra Museum a apărut lucrarea Imperium et sacerdotium. Dinamica raporturilor Biserică-Stat în Imperiul Romano-Bizantin (303-867), coordonată de Pr. Prof. Nicolae Chifăr, decanul Facultăţii de Teologie „Andrei Şaguna” din Sibiu şi mai tânărul său ucenic Dr. Dragoş Boicu. Dascălul de vocaţie şi-a strâns o parte din ucenici şi discipoli într-o acţiune editorială prin care prezintă din perspectivă istorică, şi nu numai, evoluţia raporturilor dintre cele două entităţi în cursul primelor secole de creştinism manifest. După cum se arată şi în Cuvântul înainte, lucrarea a fost pusă sub motoul unitate în diversitate, fiecare dintre autori raportându-se în stil propriu la tema raporturilor dintre Biserică şi Stat în cursul celor peste cinci secole studiate. Tocmai prin diversitatea abordărilor şi prin unitatea impusă de temă lucrarea la care facem referire este cu atât mai interesantă, iar aportul pe care îl aduce la cercetarea istorică şi teologică cu atât mai mare.

[Telegraful Român, nr. 33-36/2016, p. 2]

Mitropolitul Laurenţiu

Biserica nu este spațiul democrației indolente, și numărul celor care strigă nu este niciodată mai mare decât al celor care se roagă



Pr. Conf. Dr. Constantin Necula

De ani buni urmăresc, nu cu înfrigurare, dar atent, cum presiunea secularistă este dublată, pe comunitatea Bisericii, de presiunea extremismului perfecționist. Nu, nu trăim într-un laborator canonic, unde toate merg conform lucrării Părinților Bisericii, dar cum să spui aceasta unora care se cred direct din Duhul Sfânt. 
I-am auzit cum povestesc despre o conferință la care aveam să particip ca și cum ar fi participat deja, cum comentează la orice lucru pe care-l faci ca slujitor al Bisericii sub teribila platoșă a anonimatului de pe Facebook. Ne-au virusat teologia cu traduceri ieftine din gândirea greacă sau rusă, au descoperit trunchierea citatelor cu barda propriei dreptăți, i-am descoperit cultivați de către cei care expun Ortodoxia cu orice preț.
Exemplul cel mai la îndemână este situarea pe un site de actualități al unui ziar cu pretenții de adevăr a unei diatribe anti-ierarhie care se încadrează, cu minimă decență, în linia discursului obsesiv. Au tăcut doar când era nevoie reală de ei. În apărarea orei de religie și la momentul #Colectiv. Și bine au făcut. Pentru că prea le-au îndrăcit apoi pe toate. 
Discursul ne-monahului on-line mi-a adus aminte de limbajul unor jurnaliști cu ștaif, cu nimic mai presus în conținutul denigrator decât supăratul cetățean înveșmântat în haine negre. O doamnă pune la punct și ea ierarhii, pornind de la experiențe personale cu sublinieri de aport ale unor teologi, nenumiți și neștiuți, dar acoperiți ca niște surse de teologie ilicită. E președintă de asociație. O alta, apărându-și părintele duhovnic, spune ea, înjură, jignește și urlă în cuvinte necuvenite. Ba o echipă de rakeți aruncă vorbe grele unui Mitropolit, stricându-i pacea Liturghiei. 
Adevărul este că nu suntem datori să-i băgăm în seamă. Poate i-aș fi ascultat mai atent dacă nu le-aș fi văzut reacția pre-sinodală. Au publicat chiar și un volum de documente traduse din greacă, deși sinodalii noștri au mers cu propria soluție în documentele Sinodului de la Creta. Și tot pe documente grecești au continuat să vorbească și să aducă mereu injurii ierarhilor.
Ca preot de Ardeal, partea din ortodoxie mereu acuzată de nacealnicii purității ca fiind ecumenistă, disperarea lor mă duce la gândul că greșim grav dacă nu-i ascultăm cu răbdare. Mecanismele unei schisme sunt vizibile și pot afecta Biserica. O fac deja de ani buni, de când s-au născut cuiburi de ortodoxie care mărturisește infailibilitatea unei gândiri împotriva unei Ortodoxii dinamice, alonjată în pretențiile misionare ale unei lumi moderne. Se trece ușor de la democrația opiniei la democrația emoției, opiniile devin convingeri, iar locul dialogului este luat de scandal. Să ne înțelegem. Biserica nu este spațiul democrației indolente și numărul celor care strigă nu este niciodată mai mare decât al celor care se roagă. Meteahna secularistă asumată sub dictonul „e mai ușor să mobilizezi împotrivă decât să aduni pentru” pare să aibă efect. Astfel de atitudini amplifică frica de reacție, dezvoltă valori de intoleranță și violență atitudinală extrem de periculoase. Creștinismul scandalizează ordinea lumii, deseori arătându-ne nedemni de numele și chemarea de creștin.
Funcția critică a credinței este în pericol atunci când lucrării duhovnicești i se substituie violența nesimțirii, contondența îmbrâncelii ca răspuns dat îmbrățișării. Da, una din harismele Duhului Sfânt este bunul-simț. Când se pierde bunul-simț se pierde prezența Duhului Sfânt, oricât de pedagogic ne-ar fi mesajul. Una dintre soluțiile contestatarilor unor documente de la Creta, dacă le vor fi citit, este lepădarea de Ierarhul locului. Mai ales se cere nepomenirea lui la Liturghie. Or, pomenirea o face preotul slujitor, nu poporul, oricât de nedemocratic ar părea. Preotul e hirotonit de arhiereu și slujește din încredințarea Arhiereului, semn fiindu-i Antimisul care se află pe Masa Altarului cu semnătura Episcopului în jurisdicția căruia se află locașul de cult. Sugerăm un scenariu. Nu pomenim pe arhiereul locului că nu ne place semnătura lui pe un act care privește o atitudine de viață, și nu un conținut dogmatic. Atunci, din start, pierdem sensul comunitar al Liturghiei. Tot le plac unora canoanele mai mult decât rugăciunile. Recitind textul Liturghiei, vedem că ea nu există fără Antimis și fără Scaunul cel de Sus. Adică fără Hristos. Celor care vor să slujească unei biserici fără Hristos le stă la îndemână gălăgia, virulența și subiecte de teologie inventată: dacă spunem sau nu „La mulți ani” de Adormirea Maicii Domnului, dacă mâncăm sau nu varză de Tăierea capului Sfântului Ioan...
Desigur că Biserica Ortodoxă Română plătește pentru greșeli de comunicare, bineînțeles că avem nevoie să modificăm atitudini pastorale sau să resuscităm valențele misionare ale Bisericii primare. Cred că presiunea de acum e un lucru trezvitor. Dar în același timp cultivarea vreme îndelungată a mediocrității ca sens al mărturisirii devine extrem de rănitor pentru Biserică. Pentru cel care iubește pe ierarhul său, om în cele din urmă, deci supus ispitei, greșelii și păcatului, lucrurile sunt simple. Ierarhul tău e tatăl familiei tale duhovnicești. 
Te pot durea atitudini, te pot răni acțiuni ale sale, poți să nu înțelegi mecanismele gândirii sale. Dar nu poți înceta să te rogi pentru el. Făcând pomenirea lui, rămâi înaintea lui Dumnezeu rugător. La vremea de cumpănă de acum nu avem nevoie de instigatori ori urâtori. De-ajuns ni-i greutatea lumii în care respirăm. Cred că avem nevoie unii de alții mai mult decât ne închipuim. Decenți, cuminți și înțelepțiți de iubire. Este motivul pentru care am scris rândurile acestea. Din nevoia de pace ziditoare. Vor fi multe de refăcut în relațiile din comunitatea bisericii. Poate că și mai multe în încercarea de a ține societatea civilă aproape de idealurile morale ale Mântuitorului Hristos. Anatematizând și comunicând prin dezacord nu însemnăm nici sarea pământului și nici lumina lumii. Și ce nevoie ar fi de sare duhovnicească și de lumină de limpezire la ceasul de acum.

[Telegraful Român, nr. 33-36/2016, p. 2]