Motto

„Ziarul nostru a făcut totdeauna, dela întemeere până astăzi, şi va face şi în viitor politică de apropiere, de înţelegere, de aplanare a divergenţelor [...] Întemeetorul ziarului nostru, Marele Şaguna, ne-a îndemnat şi ne-a impus să facem politica aceasta, singură corespunzătoare puterilor noastre”

joi, 1 noiembrie 2018

Cuvântul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la deschiderea ITO 2018



Dragi tineri,
Cu multă bucurie duhovnicească vă adresăm un cuvânt de binecuvântare, vouă tinerilor participanți la Sibiu, în centrul României, la Întâlnirea Internațională a Tinerilor Ortodocși (ITO).
Evenimentul acesta este organizat în perioada 6-9 septembrie 2018 de Arhiepiscopia Sibiului, având ca temă: „Unitate. Credință. Neam”, în contextul Anului omagial al unității de credință și de neam în Patriarhia Română, cu prilejul Centenarului Marii Uniri a românilor din 1918.

Maica Domnului este icoana Bisericii şi Ocrotitoarea familiei

Este deosebit de semnificativ faptul că, în Biserica Ortodoxă Română, aceste adunări internaționale ale tinerilor creștini ortodocși se desfăşoară în comuniune de credință, de rugăciune şi cântare, de dialog și prietenie, la începutul noului An Bisericesc, care ne cheamă la sfințirea timpului vieţii pământeşti ca timp al mântuirii.
În acest sens, prima mare sărbătoare din luna septembrie este Nașterea Maicii Domnului (8 septembrie), Maica Domnului fiind icoana Bisericii, deoarece ea este ființa umană prin care Fiul Cel veşnic al lui Dumnezeu, Iisus Hristos, devine om în istoria umană, ca să dăruiască oamenilor muritori viaţa veşnică (cf. Ioan 11, 25). Cifra 8 simbolizează viaţa eternă şi lumina infinită din Împărăţia Cerurilor.

Copiii şi tinerii sunt un dar sfânt şi o mare binecuvântare pentru familie şi Biserică, pentru ţară şi popor

Tinerii sunt dornici să trăiască în comuniune de iubire, să iubească şi să fie iubiţi, în familie şi în societate, dar și să cultive un ideal, să dea un sens vieții lor prezente și viitoare, prin acumulare de cunoştinţe noi şi prin creativitate.
În această privinţă, ei reprezintă nu doar viitorul Bisericii şi al societăţii, ci și prezentul lor dinamic și înnoitor la nivel național și internațional.
Participând la programele de tineret susţinute de Biserică, tinerii au şansa de a se cunoaşte mai bine între ei, de-a lega prietenii și de a preţui mai mult moștenirea culturală și bogăția tradițiilor specifice Ortodoxiei românești din diferite oraşe ale României, dar şi de a afla date noi despre bogăţia spirituală a Ortodoxiei universale.
Dacă anul trecut, ITO – 2017 de la Iaşi a avut ca temă principală libertatea, în anul acesta, ITO – 2018 de la Sibiu ne cheamă să gândim şi să trăim mai intens legătura dintre libertate şi unitate: în familie, în Biserică şi în societate, având ca lumină şi exemplul făuritorilor Marii Uniri din 1918.
Libertatea şi unitatea sunt două componente esențiale şi permanente ale vieții umane, deoarece omul a fost creat pentru a trăi în comuniune de iubire, după chipul lui Dumnezeu, Care este Iubire (cf. 1 Ioan 4, 16 ), adică Treime de Persoane distincte, libere şi nedespărțite, vieţuind în unitate desăvârşită.
În acest sens, starea sănătoasă a vieții umane, în care libertatea persoanelor distincte se armonizează cu unitatea dintre ele, se exprimă în comuniune de iubire.
Această comuniune de iubire rodeşte pace şi bucurie, respect reciproc, dialog şi cooperare, solidaritate şi coresponsabilitate în familie, Biserică şi societate. Aceasta este viaţa umană binecuvântată de Dumnezeu şi binefăcătoare pentru persoană şi comunitate.
Însă, când din cauza păcatului, care este atitudine şi acţiune egoistă, posesivă şi agresivă a omului în relaţie cu semenul său, libertatea persoanei se afirmă împotriva unității sau a comuniunii de iubire, această libertate devine libertate distructivă.
Aşa au apărut în lume certurile în familie, în societate, dar şi conflictele şi războaiele violente de cucerire şi apoi revoltele şi războaiele de eliberare a popoarelor cucerite şi oprimate.

Preasfânta Treime este izvorul unităţii şi al libertăţii în comuniune de iubire

Înţelegem, aşadar, că deşi păcatul egoismului dezbină persoane şi popoare între ele, totuşi, iubirea milostivă a lui Dumnezeu sau harul Preasfintei Treimi adună în comuniune persoane diferite şi popoare sau etnii diferite (cf. Faptele Apostolilor, cap. 2).
De aceea, în Biserica lui Hristos, viaţa creștină începe prin Botezul în apă şi în Duh Sfânt, săvârșit de Biserică în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, adică în relaţie spirituală cu iubirea eternă a Preasfintei Treimi.
Apoi, viaţa creştină se dezvoltă prin participarea creştinilor la viaţa liturgică şi social-filantropică a Bisericii, pentru a primi prin rugăciune şi a transmite ulterior prin fapte bune iubirea smerită şi darnică a Preasfintei Treimi în viaţa familială, comunitară şi socială.
În fiecare Sfântă Liturghie euharistică ortodoxă, noi mărturisim credința noastră comună în Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt (Crezul ortodox), mulţumim Preasfintei Treimi pentru darul vieţii şi pentru „toată darea cea bună”.
Apoi, prin împărtășirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos Cel răstignit şi înviat, noi primim în suflet „harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh” (2 Corinteni 13, 13). Iar către sfârșitul Sfintei Liturghii, cântăm: „nedespărțitei Sfintei Treimi să ne închinăm, că aceasta ne-a mântuit pre noi” (Cântarea Am văzut lumina cea adevărată).
De fapt, toată viaţa liturgică ortodoxă este ritmată de semnul Sfintei Cruci şi de doxologia: „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!”.

Credinţa în iubirea lui Hristos Cel răstignit şi înviat a întărit iubirea de neam şi solidaritatea între români

Pentru fiecare popor creștin ortodox, credinţa în Preasfânta Treime a fost de-a lungul veacurilor izvor de iubire sfântă în Biserică, familie şi societate. Iar semnul Sfintei Cruci, ca semn al suferinţei, dar şi al biruinţei prin Înviere, a fost chemare la iubire jertfelnică pentru Biserică şi neam, în lupta de eliberare de sub stăpâniri nedrepte şi opresive, precum şi în lupta de apărare a identității etnice şi de realizare a unității naționale.
În acest sens, este semnificativ faptul că în Transilvania mai multe catedrale eparhiale au ca hram sau patron spiritual Sărbătoarea Preasfintei Treimi (Sibiu, Arad, Baia Mare, Blaj (greco-catolică) şi în mod deosebit Catedrala Reîntregirii Neamului de la Alba Iulia), subliniind astfel, deopotrivă, dorința românilor de libertate şi de unitate națională.
Prin cărţile de cult tipărite în limba română şi prin dragostea de neam a slujitorilor ei, Biserica a contribuit mult la cultivarea conştiinţei naţionale a românilor, când aceştia locuiau în trei principate româneşti aflate sub dominaţie străină: Moldova şi Ţara Românească, aflate sub stăpânire otomană, şi Transilvania, aflată sub stăpânire habsburgică.
În acest sens, un cronicar umanist, membru al elitei maghiare, constata, la sfârşitul secolului 16, că victoria lui Mihai Viteazul în Transilvania a fost pregătită şi „prin lucrarea tainică a preoţilor şi a călugărilor” [Cf. Istoria Transilvaniei, volumul II, Academia Română, Cluj-Napoca, 2007, p. 100].
De asemenea, preoţii ortodocşi militari prezenţi pe front alături de soldaţii români în Primul Război Mondial (1916-1918) au insuflat acestora mult curaj şi multă credinţă în realizarea idealului Marii Uniri a românilor din toate provinciile româneşti.

Identitatea naţională va fi cultivată chiar şi în cooperarea  internaţională

Astăzi însă, din cauza secularizării sau a slăbirii credinţei în Dumnezeu – Izvorul iubirii veşnice, slăbește şi comuniunea de iubire între oameni, în familie şi în societate.
Astfel, se constată adesea că fără iubirea reciprocă, smerită şi sinceră din familie, libertatea şi unitatea membrilor acesteia se transformă repede în conflict şi dezbinare între soț şi soţie, sau între părinți şi copii.
De asemenea, fără iubirea de țară şi de neam, libertatea şi unitatea naţională se transformă treptat în înstrăinare de sine, iar patriotismul firesc este adesea înlocuit cu dorinţa de profit material imediat: patria ubi bene (patria este acolo unde trăiesc bine).
Însă, dincolo de această slăbire a cultivării valorilor naţionale, avem convingerea că aceste valori, adică identitatea, libertatea şi unitatea naţională, nu vor dispărea, ci vor fi cultivate de naţiuni chiar şi în timpul cooperării lor internaţionale.
De ce? Pentru că aceste valori naţionale sunt valori identitare, care exprimă specificul sau unicitatea, bogăţia şi demnitatea fiecărui popor în relaţie cu celelalte popoare.

Tinerii ortodocşi sunt misionari ai unităţii ortodoxe  şi ai comuniunii între popoare

Dragi tineri creştini ortodocşi din România şi din alte ţări, voi sunteţi apostoli sau misionari ai libertăţii şi ai unităţii etnice sau naţionale, dar şi ai comuniunii între etnii și ai cooperării între popoare, când cultivaţi iubirea generoasă în familie, în prietenie, în parohie, în eparhie, în societate şi în toate întrunirile ortodoxe naţionale şi internaționale, spre bucuria Ortodoxiei întregi şi comuniunea între popoarele lumii.
Ne rugăm lui Dumnezeu să vă binecuvinteze pe toţi, să folosiţi timpul şederii voastre la Sibiu ca fiind un timp de cultivare a credinţei, a dialogului, a prieteniei şi a unităţii creştine ortodoxe, spre slava Preasfintei Treimi, binele Bisericii şi bucuria voastră a tuturor!
Vă invităm pe toţi la Bucureşti, anul acesta, în 25 noiembrie, pentru a fi prezenţi la sfinţirea Catedralei Naţionale!
† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Cuvântul IPS Mitropolit Laurențiu la deschiderea ITO 2018




Organizarea la Sibiu a celei de-a V-a ediții a Întâlnirii Internaționale a Tinerilor Ortodocși, eveniment important al Bisericii Ortodoxe Române, constituie pentru noi un prilej de mare cinstire și împlinire sufletească. Este o aleasă binecuvântare să găzduiești o mulțime de tineri frumoși și luminoși, veniți din toate părțile țării noastre, dar și tineri din diaspora românească și din celelalte Biserici surori, pentru a mărturisi împreună bucuria comuniunii și a credinței noastre ortodoxe.
De aceea, cu deplină bucurie, vă adresăm tuturor un călduros Bine ați venit la Sibiu, în capitala Ortodoxiei transilvane, orașul ales și consacrat de Marele ocrotitor al nostru – Sfântul Ierarh Andrei Șaguna, spre a fi reședința istoricei Mitropolii a Ardealului.
Aniversăm împlinirea unui centenar de la înfăptuirea Statului Național Unitar Român, iar tema Întâlnirii de acum, binecuvântată de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel și aprobată de Sfântul Sinod al Bisericii noastre, este „Unitate. Credință. Neam.”
Au trecut 100 de ani de la împlinirea dezideratului de veacuri al românilor – Marea Unire din 1918. Această împlinire măreață a unităţii și libertății noastre naţionale s-a realizat cu multe sacrificii umane, spirituale și materiale. Mulțimea eroilor români cunoscuți și necunoscuți, pe a căror jertfă s-a edificat România de astăzi, libertatea și demnitatea noastră națională, trebuie să rămână conștiința vie a neamului nostru. De aceea, la fiecare Sfântă Liturghie, cu smerenie și evlavie îi pomenim pe eroii și martirii neamului românesc de pretutindeni,care s-au jertfit pe toate câmpurile de luptă pentru apărarea țării, pentru libertatea și demnitatea poporului român. Ei au apărat nu numai integritatea teritorială a țării, dar și integritatea spirituală și valorile morale ale poporului român, care a traversat întunericul istoriei sale zbuciumate prin lumina credinței și dreapta viețuire creștină.Amintirea lor ne cheamă să nu despărţim darul libertăţii de darul credinţei și al demnităţii morale a vieţii, pentru că viitorul copiilor noștri nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără amintirea trecutului de jertfă al  înaintașilor noștri.
Am fost și suntem, așa cum adeseori a remarcat Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, un „popor al Crucii și al Învierii”. Indiferent de granițele pe care vicisitudinile istoriei le-au ridicat între provinciile noastre, românii și-au păstrat cu jertfelnicie unitatea și identitatea de neam, având aceeași credință și vorbind aceeași limbă. Amintirea vrednicilor noștri înaintași, a eroilor și martirilor neamului ne obligă să nu uităm cât de mare este preţul jertfei lor pentru darul unității noastre și astfel, să ne vindecăm de vrajbă și dezbinare, de egoism și indiferență, să ne apăram credința și valorile morale, educația sănătoasă, limba română curată și adevărata cultură a sufletului românesc. În cele nouă cuvinte testamentare ale sale, Sf. Ierarh Andrei, Mitropolitul Transilvaniei ne îndeamnă și pe noi: „Fiți pe pace, aveți-vă bine, nu vă sfădiți!”
Darul unității de credință și neam constituie moștenirea sfântă pe care am primit-o de la vrednicii noștri înaintași și pe care cu multă gratitudine o oferim vouă, tinerilor de azi. Să prețuiți acest dar și să-l cultivați cu demnitate și responsabilitate, pentru ca la rândul vostru, să-l transmiteți mai departe, generațiilor viitoare.
Dragi tineri,
 Cu aceste gânduri de suflet, Vă invităm să petreceți aceste câteva zile la Sibiu, cetatea de suflet a Sfântului Ierarh Andrei Șaguna, Mitropolitul Transilvaniei (1864-1873), unul dintre marii promotori ai unității noastre naționale în rândul românilor transilvăneni din a doua jumătate a secolului 19, de la a cărui naștere se împlinesc 210 ani. Suntem încredințați că toate activitățile din aceste zile: întâlnirile, dezbaterile, atelierele de lucru, împletite cu alte bucurii: prieteniile, muzica, descoperirea valorilor etnografice, precum și cele culturale din muzeele Sibiului, vă vor îmbogăți sufletește și vor înnoi în inimile voastre curate dragostea față de țară și față de Biserica strămoșească, întărind conștiința unității și identității noastre naționale.
Cu adâncă recunoștință și mulțumire pentru toți cei care  sunteți alături de noi, organizatori, parteneri și sprijinitori ai acestui eveniment al tinereții și al comuniunii, devenit emblematic pentru Biserica Ortodoxă Română, cu aleasă prețuire, îl rugăm pe Preafericitul Părinte Patriarh Daniel să ne împărtășească tuturor, cu părintească dragoste, cuvântul său de binecuvântare și învățătură.
† Laurențiu,
Arhiepiscopul Sibiului și
Mitropolitul Ardealului

„Nu putem fi la Kyoto ca la Rășinari sau la Hamburg ca la Salonic”. Discurs la Conferinţa „Unitate. Credință. Neam. De 100 de ori România” desfăşurată în cadrul Întâlnirii Tinerilor Ortodocşi, ediţia 2018, Sibiu


Emil Hurezeanu


Ţara, neamul şi limba sunt supuse istoriei. Nu sunt așa ca pe prapurii noştri mitropolitani însemne cu fir de aur ale eternităţii. Ne place să credem că noi muritorii, și cei tineri și cei mai puțin tineri, trăim în numele lor, în realitate ne și sfârșim în numele lor.
Neamul, ţara, națiunea, limba sunt şi funcții ale diverselor straturi așternute, trăite, consumate, uitate, acoperite. Când te aștepți mai puțin, ele reapar. Trecutul, mai precis memoria noastră, nu este numai amintirea.
Amintirea noastră este defectuoasă, și a indivizilor, și a insului, și a colectivităților. Memoria este formată și din ceea ce ne amintim și din ceea ce am uitat.
Într-atât de mult, încât un mare umanist și gânditor religios francez spunea că membrii aceleiași națiuni au în comun și ceea ce își amintesc, și ceea ce au uitat.
Ce ne amintim? Ne amintim de această lume din sudul Transilvaniei, la începutul veacului al 19-lea, când deja de peste un secol, Biserica Ortodoxă a românilor fusese scoasă din scenă în mod oficial. Ierarhia și preoțimea ortodocşilor funcționau ca un auxiliar al Bisericii Ortodoxe Sârbe.
La Carloviţ era Mitropolia, și nu neapărat în Sibiu. Orașul era medieval, fortificat, conducătorii erau germani. Românii stăteau la marginea lui. Intrau ziua, trebuiau să plece noaptea.
Germanii erau, spre deosebire de alte seminţii din Transilvania, protestanți, austeri, și probabil asta i-a ținut și le-a consolidat supraviețuirea, indiferenţi la ceilalți.
Dar de multe ori indiferența între o minoritate și o majoritate mai ales e o formă mai bună de conviețuire pentru ambele părți decât spiritul imperial, cuceritor, agresiv.
Andrei Şaguna vine atunci, la 37 de ani, dinspre Marea Mediterană, trecând prin miezul Austro-Austriei, încă nu era Austro-Ungaria.
Îmi aduc aminte de cuvintele lui Robert Musil, un scriitor austriac, care spunea: „Eu sunt austro-ungar, fără ungar”. Andrei Șaguna era și el un austro-ungar, fără ungar, deşi face studii la Miskolc, apoi la Vârşeţ şi Budapesta, vorbea perfect limba germană, latină, greacă, maghiară, română.
Şaguna coboară la Sibiu și găsește aici o lume semi-rurală, oarecum destructurată și oropsită. În 25 de ani o transformă din cătunul ortodox în una dintre cele mai înfloritoare mitropolii ortodoxe din Europa Răsăriteană.
Şaguna este contemporanul nostru nu doar pentru că a fost canonizat şi pentru că avem nevoie de interlocutori. Nu putem sta singuri între noi și de capul nostru. Am văzut, privindu-vă pe voi, în bucuria deschisă, necontrafăcută, liberă, a participării, așteptând mesajul.
Îl aveți cei mai mulți dintre voi, este mesajul creștin, mesajul ortodox, mesajul românesc patriotic. Dincolo de aceste mesaje avem nevoie și de interlocutori.
Fără mesageri nu există mesaje credibile. Nu întâm­plător unul dintre cei mai importanți filosofi clasici germani, care a sanctificat statul, Hegel, spune că timpul axial și personajul axial prin excelență este Hristos,  figura centrală a istoriei, nu doar a religiei creştine.
De la Hegel, un cunoscător al mersului istoriei, între teze, antiteze și sinteze, primim o astfel de declaraţie cu încredere. Tot Hegel spune că religia, spre deosebire de filozofie, are o putere de atracție și de iradiere absolut fenomenală, unică în istoria omenirii.
Religia are o forță mito-poetică care mobilizează imaginația prin figuri, povești, imagini, pe care filosofia nu le poate crea niciodată.
Sunt convins că bucuria dumneavoastră este una dintre cele mai autentice forme de bucurie profundă.  Pe lângă asta, cu toţii așteptăm și mesageri,  interlocutori. Vrem oameni cu care să vorbim despre ce avem în comun și mai ales despre ce vrem să ni se întâmple tuturor.
Poate că această întrunire care s-a făcut, aici, în Transilvania, în cel mai mare neindiferent loc al Ortodoxiei române, are o legătură cu o izbândă, cu o perspectivă închisă, cu o așteptare răsplătită a ceea ce urmează și mai ales a ceea ce meritaţi dumneavoastră. Sunt convins că în curând se va întâmpla acest lucru.
Noi suntem trecători prin viață, și când vrem să avem de a face cu moartea, prin cimitire. Cimitirele cele mai interesante sunt mausoleele naționale, Panteonul, Cimitirul Père-Lachaise, Cimitirul Bellu, unde sunt morții celebri.
Dacă veți avea ocazia și curajul, din când în când, toamna, să vă plimbați prin cimitirele cunoscute cu oameni care v-au fost sau au fost înaintașilor noștri și ar putea fi nouă interlocutori, veţi vedea că la mormântul lui Voltaire, de exemplu, nu există decât flori de fontă.
La mormântul lui Jean-Jacques Rousseau sunt flori proaspete. La mormântul lui Baudelaire sunt pietre și semne runice. La mormântul lui Cioran sunt semne de întrebare și scrisori disperate aforistice ale cititorilor lui arabi. La mormântul lui Simone de Beauvoir şi Jean-Paul Sartre, la care eu m-aş opri cel mai puțin, din motive strict personale, întotdeauna sunt mari buchete cu flori proaspete.
La mormântul lui Raymond Aron, nu e nimeni, niciun fel de floare. Din fericire, busturile din apropierea mormântului lui sunt sculpturi de Brâncuși.
Ce înseamnă asta?  Înseamnă că morții au o viață și după moarte. Trecutul se luminează în funcție de dorința noastră și mai ales în funcție de nevoia noastră.
Noi nu suntem pe lume întâmplători, nu suntem singuri pe lume pentru că ne naștem probabil acolo unde trebuie, aici, la Baia Mare, în Germania, Kyoto. 
După ce ne naștem, foarte repede aflăm sau suntem făcuți să aflăm, că nu putem fi la Kyoto ca la Rășinari sau la Hamburg ca la Salonic. De ce?
Pentru că suntem de fiecare dată rezultatul întretăierii unor coordonate axiale, pe timp, pe verticala, unde înaintea noastră s-au întâmplat multe și au fost mulți alții și pe orizontal latitudinală, unde este spațiul contemporan cu noi. 
Cea mai mare greșeală este să credem că în absența mesagerilor vii, nu avem mesageri în morminte şi în istorie. Ei așteaptă doar candela și lumina noastră ca să se îndrepte spre noi.
Cine sunt acești mesageri? Nu sunt totdeauna aceiași, nu sunt la fel de necesari și la fel de bineveniți.
De exemplu, Mihai Viteazul este un mesager mitologic, chiar cinematografic. După părerea mea, Mihai Viteazul, cu merite eroice foarte însemnate, a făcut mai puțin în mod efectiv pentru istoria culturală, religioasă și pentru libertatea poporului său decât Andrei Șaguna.
Or, Andrei Șaguna stă într-un unghi mai obscur al istoriei. Noi îl pomenim mult la Sibiu, dar, în realitate, nu Andrei Șaguna e pe soclu dinaintea Muzeului Astra, arătând cu mâna spre Muzeul Asociațiunii, ci Gheorghe Bariţiu, deşi ideea Astrei a fost a ortodoxului ierarh Șaguna, primul ei președinte.
În așteptarea ultimului și celui mai important mesager de la sfârșitul timpurilor vom mai avea parte de mesageri salvatori.
Să avem încredere, vin! Până atunci, să ne îndreptăm spre trecut și să ne întrebăm ce ar fi spus astăzi, aici, Andrei Şaguna, invitat sau nu pe scenă alături de Patriarhul României și Înaltpreasfințitul Mitropolit al Ardealului.
Şi-ar fi adus aminte că a venit şi el aproape tânăr la Sibiu, că a inventat „Telegraful Român”, Statutul Organic al Bisericii, a reinventat limba română bisericească, că a știut între primii politicieni naționali români, că dincolo de luptă e nevoie de diplomație și de arta compromisului cu sârbii, cu uniţii, cu austriecii, cu cei de dincolo de munți.
Să fim atenți. Nu suntem deloc singuri. Dacă mesagerii pe care îi așteptăm astăzi încă nu au venit, dacă interlocutorii noştri nu ne mulţumesc întotdeauna, atunci să ne îndreptăm spre trecut, pentru că acolo sunt prietenii și interlocutorii și multiplicatorii noștri, care din trecut devin necesari astăzi.
Dincolo de această sărbătoare a neamului, a credinței, a nădejdii, a dragostei, pe care fiecare dintre noi le va declina altfel ajungând acasă, trebuie să ne găsim sprijin, duhovnici, îndrumători în înaintașii de care avem nevoie astăzi, dar și în semenii noștri, în contemporanii noștri pe care îi avem de-a dreapta și de-a stânga noastră. Dar în sus, în timp, și în jos, în jurul nostru, îi vom găsi de fiecare dată pe adevărații îndrumători. ˝



Preoţi ortodocşi români ȋn armata austriacă până ȋn 1918




Pr. Prof. Dr. Nicolae DURA, Viena


Prezenţa românilor care au trăit în Austria este o parte constitutivă a unei vieţuiri comune de trei secole. Aceasta este strâns legată de istoria Monarhiei. Provincii cu majoritate de populaţii româneşti au aparţinut Imperiului habsburgic: Transilvania (1688-1867-1918), Oltenia (1718-1739), Banat (1718-1918) şi Bucovina (1775-1918, cf. Nicolae DURA, Biserica trăită departe. Viaţă religioasă a românilor din Austria. Ed. IBMBOR, Bucureşti 2005, p. 50). Ȋn Viena şi ȋn ȋmprejurimi au desfăşurat activitatea mii şi mii de soldaţi români, ȋnsoţiţi de ofiţeri şi preoţi militari de acasă: din Transilvania, din Banat sau din Bucovina. Până astăzi există mai multele cimitire cu mii de soldaţi români ȋnmormântaţi căzuţi şi ȋnmormântaţi meleagurile actuale din Austria.
Până în primul deceniu ale secolului al XIX-lea, preoții români militari au reprezentat o realitate mai rară în cadrul armatei austriece, dar din deceniul al treilea au apărut schimbări semnificative pentru acordarea asistenței religioase a ortodocșilor și a greco-catolicilor din armata imperială. Potrivit unor decrete imperiale, devenea obligatoriu pentru soldați să participe cel puțin o dată pe lună la Sfânta Liturghie, iar dacă într-un regiment existau 1000 de soldați care aveau aceeași confesiune, aceștia aveau dreptul să primească la regiment un preot militar propriu, care să țină slujbe pentru ei. În aceste ȋmprejurări, preoții români militari au început să devină o prezență constantă în spaţiul vechii monarhii austriece şi din 1868 monarhia ustro-ungară. Prin asistența religioasă, pastorală și filantropică oferită de preoţii militari s-a ȋncercat să se face față spaimelor, deznădejdii, suferinței sau dorului de casă. Potrivit Arhivelor de Război din Viena (Kriegsarchiv) existau ȋn vremea primului război mondial peste 800.000 de soldați români (Ionela ZAHARIA, Clerul militar român din Austro-Ungaria în marele război, teză de doctorat, Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca Facultatea de istorie și filosofie, Cluj Napoca  2016). Ȋn această situaţie au fost recrutaţi preoți cu o educație superioară aleasă, cunoscători de limbi străine și buni oratori, au fost mobilizați pentru a păstori numărul mare de soldați de pe front, din spitale și din lagăre de prizonieri. Preoţii militari aveau ca sarcină principală acordarea asistenţei religioase (spoveditul şi împărtăşitul militarilor, binecuvântarea lor, serviciile liturgice din Duminici şi zilele de sărbătoare, prohodirea şi îngroparea celor căzuţi în lupte, pomenirea lor) dar şi acordarea primului ajutor răniţilor, precum şi urmărirea condiţiilor în care se pregătea hrana trupei şi, mai ales, a bolnavilor (Adela VÎLCU, Locul şi rolul preoţilor militari în armata României. The role and place of military priests in the Romanian army. ȋn vol.  Biserica si Armata-Slujire si Jertfa – Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei Bucuresti 2006). Ei erau o prezenţă importantă alături de soldaţi şi ofiţeri, ei trebuiau să ȋmbine: curajul, ȋnţelepciunea dar şi ȋnalta vocaţie sacerdotală şi ȋn condiţii cu totul şi cu totul deosebite.
Comitetul de caritate pentru soldaţii români răniţi, Viena 1914.

            Iată câteva nume ale preoţilor români care au activat o perioadă mai mare ȋn armata imperială la Viena: Protopopul Sava Popovici-Săvoiu, Protosinghelul Prof. Dr. Virgil Ciobanu, Protopopul Pavel Boldea, Preotul Ilie Hociotă, iar pentru perioade mai scurte au fost şi preoţii: Ioan Dihn (1914-1915), Aurel Raica (1915-1916), Ioan Imbroane (1916), Victor Racoce (1916), Demeter Turanu (august- septembrie 1917), Paul Popa şi Gheorghe Opreanu.
Protopopul Sava Popovici-Săvoiu (1818-1906) s-a nascut la 11/23 octombrie 1818 în localitatea Râu Sadului ȋn apropierea Sibiului. Între anii 1835-1837 tânărul Sava a urmat cursurile Şcolii Grănicereşti, apoi Şcoala Normală Catolică din Sibiu şi din (1838) la Institutul Terezian din acelaşi oraş. A funcţionat la Deva, ca învăţător (1845-1849), prilej cu care a fost martor, a simţit şi a observat direct desfăşurarea revoluţiei din 1848-1850. În anul 1850 episcopul Andrei Şaguna l-a hirotonit preot şi l-a ajutat să ocupe o funcţie de preot militar în armata habsburgică (cf. Claudiu MUNTEANU, Pe urmele Corifeilor Ardeleni din Comuna Sadu, Sibiu 2015).
Despre acest preot militar de regiment, despre protopopul ortodox Sava Popovici-Săvoiu avem o mărturisire emoţionantă: era „un bătrân foarte respectabil, cu plete lungi şi albe, un moş foarte simpatic de vreo 70 de ani, fost prin toate războaiele, în care Austria a trimis regimente româneşti… era o inimă bună, pioasă, românească, o inimă de aur(Iuliu MOISIL, Viaţa studenţilor români din Viena în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, Amintiri, în APORV 1969, p.  54). Acesta slujea în Biserica garnizoanei din Viena.
Vreme de 23 de ani, ȋn perioada1875 -1897 a stat la Viena. Având talent s-a dedict picturii și sculpturii, fiind ales, ȋn 1879, membru al societății vieneze de pictură „Albrecht Dürer”. El a fost un biograf a cărui operă descrie, probleme sociale, politice, economice, religioase, militare etc. din Transilvania şi o parte a Europei (Polonia, Ungaria, Germania, Austria, Italia, Croaţia, Serbia ş.a.), evenimente pe care el ȋnsuşi le-a trăit. Preotul Sava Popovici-Săvoiu a murit la 16/29 Martie 1906, şi a fost înmormântat în curtea vechii biserici a localităţii natale.

Protosinghelul Prof. Dr. Virgil Ciobanu a văzut lumina zilei la Roşia Montană, în Munţii Apuseni, la 10 februarie 1876. După absolvirea liceului Şaguna, din Braşov a studiat la Academia Teologică din Sibiu şi apoi la Facultatea de teologie din Cernăuţi, obţinând doctoratul în Teologie. A studiat şi medicina la Viena şi Praga, obţinând doctoratul. În anul 1905 se afla la Viena în calitate de preot militar, la cele două regimente româneşti din capitala imperiului.


            Virgil Ciobanu venise de la Sibiu, oraş numit odinioară „mica Vienă“ (Dr. Nicolae MLADIN, Mitropolitul Ardealului, Biserica Ortodoxă Română şi unitatea poporului, în APORV, 1968, p. 39).  şi s-a impus printre românii dornici de a se aduna într-o comunitate ortodoxă română. A contribuit la închirierea şi amenajarea spaţiului, pentru o capelă în centrul Vienei, ȋn Löwelstrasse 8, ȋn Palatul Dietrichstein, ȋn anul 1906. A slujit ca preot al capelei până în 21 februarie 1912. Reîntors în ţară a intrat în învăţământul medical universitar ajungând şef de lucrări la catedra de medicină legală de la Cluj (http://ot.ubbcluj.ro/despre-noi/misiune-istoric/fosti-profesori  22.04.2018). A predat şi la Academia teologică din Cluj, cursuri de Medicină pastorală, iar între 1954 şi 1962 a predat aceeaşi disciplină la Facultatea de Teologie din Bucureşti. În anul 1953 s-a închinoviat în Mănăstirea Hodoş-Bodrog, de lângă Arad. A adormit întru Domnul la 24 septembrie 1965 la Cluj, la ȋnaintata vârstă de 89 de ani.

            Protopopul Pavel Boldea (1862-1920) a fost preot militar la Viena ȋntre anii 1898 şi 1906, apoi a fost transferat la Sibiu, unde avea şi un fiu ofiţer. La venirea sa la Viena dispunea deja de o experienţă frumoasă de preot militar la Sibiu şi Budapesta. Acesta a reuşit „cu devotament sfânt“ să susţină lucrarea catehetică şi românească organizată cu copiii românilor vienezi pe lângă capelă. „Capela din Viena a devenit în ultimii ani un centru important al Românilor aflători în Viena. Ea îngrijeşte nu numai de nevoile sufleteşti ale conaţionalilor noştri, dar contribuie şi la răspândirea culturii române, printre ai noştri“ (N. MIŞU, Ministru Plenipotenţiar al României la Viena, cf. Ic. Stavr. Coriolan BURACU, Scrisoare despre protopop militar Pavel BOLDEA. Arhiva parohială). A predat religia şi limba română la 60 de copii, cinci ore pe săptămână.
            Pr. Pavel Boldea era un bănăţean foarte energic şi demn. El a fost străbunicul renumitului critic literar şi profesor Virgil Nemoianu (Ziarul  „Învierea“, Timişoara 1 nov. 1995, p. 9). În timpul primului război mondial era conducătorul a 42 de preoţi români transilvăneni care se aflau în armata austriacă. Şi în 27 octombrie 1917 era pe front ca protopop militar.

           Preot Ilie Hociotă, venit din Săliştea Sibiului, a slujit la Viena (12 aprilie 1914 – 1 decembrie 1914 şi 25 decembrie 1916-1919). Săliştea a dat cărturari vestiţi (11 membrii ai Academiei Române), dar şi sfinţi mucenici: pe preoţii Ioan din Galeş, comuna Sălişte, şi Moise Măcinic din Sibiel şi ciobanul Nicolae Oprea Miclăuş (Daniela Cârlea ŞONTICĂ, Locul din care izvorăsc academicieni şi sfinţi Ziarul Lumina, 04 Aprilie 2008, http://ziarullumina.ro/locul-din-care-izvorasc-academicieni-si-sfinti-59653.html  29.04.2018). În martie 1919 preotul Hociotă „s-a strămutat la postul său nou din Orăştie“.
Acest preot a avut o soră Marina Hociotă (1896-1977), ce a devenit călugăriţă ȋn Mănăstirea Văratec cu numele Mina şi a servit ca soră de caritate ȋn ambele războie mondiale. Această monahie vrednică şi curajoasă a primit gradul de sublocotenent şi a primit ȋnalte decoraţii pentru devotamentul şi slujirea ei. După 1945 s-a întoars la Mănăstirea Varatec, cu conştiinţa împăcată: „Noi, călugăriţele şi călugării, ne-am pus în nesiguranţa vieţii... pentru ţară şi am slujit cu credinţă şi am mers în război cu toată conştiinţa, în ajutorul răniţilor pentru care am muncit cu un sentiment sfânt, să le ajutăm în suferinţă... Ne-am împlinit datoria nu ca nişte oameni, ci ca ostaşi ai Domnului şi ai ţării noastre, făcând ascultarea până la capăt, la terminarea războiului“. Ce frumoasă mărturisire şi slujire.
Preoții ortodocşi români și-au făcut datoria, pretutindeni unde au fost trimiși ȋmpreună cu soldații lor.