În toamna lui 1990, am plecat la
studii doctorale, sub îndrumarea profesorului Michel Meslin, care era pe atunci
președintele Universității Paris IV-Sorbonne. Lăsasem în urmă o țară sărăcită,
traumatizată de o lungă dictatură comunistă și de felul sângeros în care
aceasta își găsise sfârșitul (spre deosebire de procesul, mult mai pașnic, din
celelalte state satelizate de Moscova roșie, după al Doilea Război Mondial).
Firește că eram, prin cultura asimilată până atunci – inclusiv prin studiile
teologice la Sibiu și București – un european. Nu veneam dintr-o grotă, ci
dintr-o casă de intelectuali, echipată cu bibliotecă serioasă. Eram însă rupt
de ce se petrecuse în Occident pe durata războiului rece. Poate că se mai
strecurau prin Cortina de Fier ceva titluri, mărfuri și relatări de călătorie,
dar românii post-belici rămăseseră, în linii mari, izolați de
cotidianul democrațiilor libere. Așa se face că experiența academică
pariziană m-a acomodat cu noile realități, pe viu. Printre ele, am descoperit
atunci suveranitatea antropologiei culturale asupra științelor umaniste. Și o
ramură a ei, antropologia morții. În aria franceză, exponentul ei cel mai
eminent era Louis-Vincent Thomas. Citind tratatul lui de ”thanatologie” am
înțeles în premieră (și în profunzime) că Occidentul ocultase moartea,
interzicându-i spațiul public. Moartea e sacră, ca și viața, căci ele sunt
complementare, indisociabile, etern-umane și încărcate cu o tensiune metafizică
mereu resimțită de teologi, filozofi, ca și de fiecare ins care a trăit în
Europa premodernă. Or, iată că, în siajul Revoluției franceze - deci a
scientismului, pozitivismului, materialismului, socialismului și consumismului rezultate
din regicidul (ca și din ”deicidul” simbolic) de la 1789 - sacrul fusese exilat
în sfera privată. În fond, toată Modernitatea se baza pe introducerea unei
distincții clare între public și privat. Spațiul public a fost gradual
acaparat de substitutele lui Dumnezeu: statul-providență, opinia publică,
ideologiile politice, controlul mai mult sau mai puțin democratic al
autorităților (cumva anonime) asupra cărnii, cugetării și autonomiei
individuale. Toate, sub semnul Drepturilor Omului și ale Cetățeanului. Aceste ample procese au avut o componentă
raționalistă, anti-clericală, etatistă, statistică și tocmai de aceea au
generat, în veacul 20, sistemele totalitare doborâte în 1945 și 1989. Ele au
desacralizat pe rând natura, omul, societatea, viața și moartea. Moartea a
fost, cum spunea L-V. Thomas, ”medicalizată”. Ascunsă privirii publice. Și așa
era, în Occidentul unde poposisem, așa cum avea să fie, tot mai apăsat, și în
România deceniilor post-comuniste. Ea e privită azi ca o defecțiune a sistemului
de protecție socială (care include actele medicale). Nu ca pe o consecință a naturii
umane căzute în păcatul originar. Nu ca defecțiune ontologică, nedorită de
Dumnezeul creator al toate, dar izvorâtă, fatal, din exercițiul libertății
constitutive a lui homo sapiens.
Iată cheia în care citesc
auto-stoparea planetei sub amenințarea pandemiei Covid-19, care remodelează
dramatic viața umană. Panica reverberată mediatic (”infodemia”) e de fapt o
macabră contabilitate a fiecărui decedat din cauza virusului. Moartea face
prima pagină a opiniei publice desacralizate. Moartea oferă materialul ”viu” al
acestei încercări colective reverberate psihologic, sub un val de
iraționalitate terorizată. Din eveniment privat, de care se ocupă spitalele,
pompele funebre și familia, cu discretul ei faire-part,
moartea se reinstalează, ca realitate, în centrul atenției mondiale și în capul
listei de știri zilnice. Nu e doar ”revanșa naturii” violate de om, ci și a
morții, care se reafirmă plenar, pe toate canalele de comunicare. Firește că
interpretez ce ni se întâmplă și în registrul pedagogiei divine. Nu văd însă
fenomenul complex la care asistăm doar ca pe un îndemn transcendent spre
pocăință și corectare a unor păcate banalizate, ci ca pe o recuplare a
tandemului viață-moarte, în văzul tuturor celor care pierduseră al treilea
termen al ecuației: învierea,
nădejdea vieții veșnice, transfigurate într-o dimensiune care scapă deopotrivă
telescopului și microscopului atomic. În 2020, Paștele celebrat prin
”distanțare socială” mi se pare premisa unei renașteri, a unei eclezialități
primenite mistic, în plin deșert secular. Nu mai putem simula, inerțial și
fariseic, starea de comuniune. Fie vom ști să o reinventăm cu adevărat, fie o
vom pierde, cu noi cu tot.
Teodor Baconschi