În ce mai crede omul de astăzi?

Lect. Dr. Ciprian Iulian Toroczkai

Nu, răspunsul la această întrebare nu este, aşa cum poate v-aţi fi aşteptat, „în nimic”. Cel puţin după lectura cărţii scrise de Carole M. Cusack, InventedReligions: Imagination, Fiction and Faith (Ashgate Press, 2010), răspunsul pare a fi cu totul altul: „în bazaconii”!
Autoarea cărţii amintite pleacă de la premiza că la începutul celui de-al treilea mileniu religiile „instituţionalizate” pierd din ce în ce mai mult teren în faţa Noilor Mişcări Religioase. O grupă aparte în cadrul acestora o ocupă „religiile inventate”. Acestea s-ar putea defini ca fiind produse ale imaginaţiei umane, declarate dintru început ca atare, unele dintre ele constituindu-se chiar ca şi farse, ceea ce înseamnă că sunt lipsite de pretenţia legitimităţii unei revelaţii divine. Cusack examinează şase religii inventate, care au apărut în a doua jumătate a secolului al XX-lea sau în prima decadă a secolului al XXI-lea. Ele sunt următoarele: Discordianism, centrată pe slujirea zeiţei haosului, Eris; Biserica Tuturor Lumilor, bazată pe o religie fictivă descrisă de autorul de science-fiction Robert Heinlein în Stranger in a Strange Land (1961); Biserica luiSubGenius, o parodie a Bisericii Scientologice şi a numeroase alte religii; Jediism şi Matrixism, fiecare dintre ele o recreare a religiilor portretizate în filmele Războiul Stelelor şi trilogia Matrix; în fine, Biserica Monstruoaselor Spaghetti Zburătoare, cunoscută şi ca Pastafarianism. În toate aceste cazuri, literatura, şi în special genul SF, a jucat un rol important în dezvoltarea naraţiunilor fondatoare ale acestor religii. În fapt, este vorba de o combinaţie între elemente mitologice mai vechi şi mai noi, între cele mai noi descoperiri tehnologice şi deziderate ale ştiinţei. Spre exemplu, în Biserica Tuturor Lumilor pot fi identificate elemente păgâne inspirate din practicile antice precreştine. Faptul asupra căruia insistă autoarea este acela că aceste noi mitologii sau religii „sunt la fel de valide ca şi tradiţiile sacre din vechime” (p. 79).

CRUX CHRISTIANA

Crucea în semne convenţionale ale societăţii umane (X)

Diac. Dr. Ştefan L. Toma/Dr. Raimar Kremer

Pe lângă aspectul de simbol creştin pur sau obiect de cult, întâlnim semnul crucii şi în anumite semne/embleme convenţionale ale societăţii umane. Indiferent de felul cum s-a ajuns ca semnul crucii să aparţină acestor simboluri de instituţii sau fundaţii (din raţiuni religioase sau fără conexiuni cu aspectul religios) sau să apară chiar pe steagurile unor ţări sau provincii (până în vremea noastră), în mod indirect, răspândirea acestor „semne convenţionale” la scara întregii societăţi umane, la nivelul mentalităţii generale a oamenilor, nu e lipsită de conexiunea cu aspectul religios al Crucii.
În cele ce urmează, ne vom referi, pe larg, la modul cum s-a ajuns ca în simbolul Organizaţiei Internaţionale a Crucii Roşii să apară semnul crucii, precum şi la alte organizaţii, care au incorporat acest semn în emblemele lor: Asociaţia Crucea Albastră; Asociaţia Crucea Albă; Fundaţia Crucea Alb-Galbenă; Crucea Verde – simbolul farmaciilor – sau Crucea „Sfântului Andrei” – la trecerile de cale ferată.
Istoria semnului distinctiv al Crucii Roşii începe în anul 1864, când, la Geneva, are loc o conferinţă internaţională pentru adoptarea unui sistem de protecţie a militarilor răniţi din forţele armate în campanie. Conferinţă la care au participat 12 state (Marele Ducat de Baden, Belgia, Danemarca, Elveţia, Franţa, Marele Ducat de Hessa, Italia, Olanda, Portugalia, Prusia, Spania, Wurtenberg) şi care a fost organizată de Guvernul elveţian, ca urmare a iniţiativei Comitetului celor cinci [1], o organizaţie cu scopuri umanitare, creată la iniţiativa lui Henry Dunant [2], după ce acesta asistase la dezastruoasa bătălie de la Solferino, din anul 1859 [3].

CRUX CHRISTIANA

Crucea funerară sau de înmormântare (IX)

Diac. Dr. Ştefan L. Toma/ Dr. Raimar Kremer

Dacă este adevărat faptul că Evanghelia e chemată să transfigureze cultura contemporană (Anastasie Yannoulatos), tot la fel de adevărat trebuie să fie și faptul că, în acest proces de transfigurare a lumii, Evanghelia (și prin ea, Biserica) se folosește de simboluri, ca un fel de ancore, care leagă rațiunea timpului de eternitate. Între aceste simboluri, Crucea are o însemnătate primordială, iar nenumăratele forme de reflectare a ei, în viața Bisericii, în spațiul religiozității populare, ca și în conștiința de zi cu zi a creștinilor, poate constitui sursa unor demersuri de cercetare, precum cel prezent.
Înainte de a încerca să înțelegem fenomenul „Crucii funerare”, e necesar să conștientizăm faptul că acest cult al morților nu ne apare ca un element singular, ci el se integrează într-un sistem, din care fac parte convingerea în existența sufletului, credința în veșnicie, precum și o serie de practici de manifestare, aparținând sferei religiozității populare. Viața omului de la sat este marcată, în general, de datini și ritualuri, care personalizează scurgerea vremii și trecerea omului prin timp. Din cadrul acestor ritualuri face parte și ritul funerar, în cadrul căruia crucea funerară ocupă un loc mai mult sau mai puțin important, în funcție de natura spiritualității, culturii unei anumite zone. Observăm și în această situație că ritul este o formă intrinsecă (profundă) de comunicare, în contextul în care societatea însăși este un sistem de comunicare sau, mai precis, un ansamblu de sisteme de comunicare (Cl. Lévi-Strauss).
Descoperirile arheologice din toate timpurile și locurile arată că umanitatea întotdeauna a avut un cult al morților, care, în funcție de zone, de popoare, de culturi, a avut o serie de particularități. Dincolo de particularități însă mormântul este receptat (în general) ca și transpunere spațială a individualității persoanei decedate.

Cruci funerare din arealul religios popular al zonei Gorj, prezente in Muzeul Civilizatie Populare din Dumbrava Sibiului (ASTRA)

CRUX CHRISTIANA

Crucea în spaţiul religiozităţii populare (VIII)

Diac. Dr. Ştefan L. Toma/ Dr. Raimar Kremer

Celor interesaţi în observarea sau studiul „fenomenului” crucilor le este tot mai evident faptul că, o astfel de analiză atrage după sine mai multe ştiinţe, care se dovedesc interesate de formă, de tip, de simbolistică, de informaţiile cuprinse pe ele sau, pur şi simplu, de localizarea acestui fenomen pe anumite coordonate geografice. Iată de ce, alături de aspecte ce ţin de istoria socială, de sociologie, de geografia istorică şi genealogie, de psihologie şi psihologie religioasă, valorificarea patrimoniului religios popular (incluzând „fenomenul” crucilor) continuă să fie (chiar şi pentru vremea noastră) un domeniu incitant.
Ca parte a acestei valorificări, prezentăm şi „cazul” crucilor de „jurământ” sau de pomenire din zona Olteniei, mai precis, din judeţul Gorj, urmând ca în desfăşurarea expunerii să avem şi o referire comparativă la acelaşi gen de cruci din judeţul Vâlcea. Deşi s-a afirmat faptul că Gorjul nu se abate de la universul „oltenesc” al crucii ca reprezentare însoţitoare a existenţei, totuşi această zonă are propria originalitate, în contextul întregii Oltenii, în comparaţie cu Vâlcea, Mehedinţi sau Dolj (Valerie Deleanu). În acest sens, ne atrage atenţia, în mod deosebit, cimitirul din satele Ceplea şi Cursaru (aparţinând comunei Plopşoru), unde apar mai mulţi arbori cu cruci bătute pe tulpinile lor. Pe bună dreptate, oricine descoperă existenţa acestei reprezentări şi poziţionări a crucii se întreabă: Cum se explică acest fenomen şi care este semnificaţia lui?
Arborii cu cruci de jurământ sunt dispuşi (în locul indicat anterior) la întâmplare sau aliniaţi într-o anumită ordine în curtea bisericii (cazul localităţii Cursaru). Imaginea unor asemenea arbori trimite la ideea de copac împodobit, atrăgând atenţia prin numeroase culori. Pe trunchiul copacilor crucile sunt aranjate fără o ordine anume, unele suprapuse, ca şi cum cei ce le-au atârnat încercau să găsească orice loc pentru a le amplasa. Crucile sunt bătute în 2-3 cuie direct pe suprafaţa arborilor, de jur împrejur.

Cruci de "jurământ" sau pomenire din Muzeul ASTRA din Dumbrava Sibiului

CRUX CHRISTIANA

Crucea în spaţiul religiozităţii populare (VII)

 Diac. Dr. Ştefan L. Toma/ Dr. Raimar Kremer

Religiozitatea populară constituie un factor care a însoţit şi însoţeşte permanent viaţa Bisericii. Existenţa omului se petrece atât în „veac” (în timp), cât şi în eternitate. S-a afirmat faptul că veacul nu este un timp profan, cum apare la Mircea Eliade sau în reprezentările noastre frecvente despre timp (Ernest Bernea). Conştientizarea acestei realităţi nu este întâmplătoare; deoarece, prin religiozitatea populară, în Cruce, se întâlneşte timpul cu eternitatea. La umbra crucilor... de orice formă sau reprezentare posibilă, omul îşi trăieşte trecerea prin timp, ancorat cu privirea spre eternitate. Religiozitatea populară trăită şi într-o astfel de perspectivă nu doar că îmbogăţeşte teologia creştină, însă aduce, în acelaşi timp, un plus de profunzime antropologiei şi sociologiei vremurilor noastre.
Cei care se conving de pătrunderea credinţei creştine în creaţia folclorică, de năzuinţa religiozităţii populare spre înălţare, nu pot să nu constate, în acest demers, şi o oarecare ironie, o uşoară doză de „umor” românesc. În partea de Nord a Transilvaniei, în Maramureş, prin modul de trăire a religiozităţii populare, oamenii „zâmbesc” privind spre Cruce şi spre plecarea din această viaţă. Crucea de mormânt devine o fereastră senină spre a privi la viaţa unui om mutat „de pe pământ la cer”. În acest sens, Cimitirul „vesel” de la Săpânţa (Maramureş) constituie un fenomen aparte în înţelegerea manifestării religiozităţii populare, cu referire la Cruce.
Ideea acestui cimitir cu cruci „vesele” i-a aparţinut lui Stan Ioan Pătraş, care în 1935 a realizat un prim epitaf şi o primă astfel de cruce. De atunci şi până astăzi, cimitirul a adunat aproape 800 de astfel de cruci, devenind un veritabil muzeu în aer liber, unic prin particularitatea lui. După mutarea la cele veşnice a iniţiatorului acestui proiect, activitatea acestuia a fost continuată de ucenicul său, de meşterul popular Dumitru Pop Tincu.

Cruci din Cimitirul "vesel" din Săpânţa (Maramureş)

CRUX CHRISTIANA

Crucea în spaţiul religiozităţii populare (VI)

Diac. Dr. Ştefan L. Toma/ Dr. Raimar Kremer

 Mărturiile cercetătorilor folclorişti din domeniul teologiei sau/şi antropologiei ne arată faptul că viaţa spirituală s-a dezvoltat în sânul popoarelor creştine, printr-o strânsă simbioză între valorile creştine şi tradiţia populară. O abordare a profundelor semnificaţii ale Crucii, în cadrul mai larg al religiozităţii populare, demonstrează posibilitatea descrierii unui astfel de univers spiritual.
Cu numeroase semnificaţii în relaţia dintre om şi spaţiul locuit în timpul vieţii, crucea e prezentă (şi prin prisma religiozităţii populare) în locuri de însemnătate vitală (răscruci de drumuri, surse/izvoare de apă, treceri pe punţi, la marginea drumurilor sau pădurilor), în spaţiul legăturii şi respectului faţă de strămoşi (cimitirul), în spaţii sacre (biserici) sau chiar gospodăreşti (garduri, porţi, case).
Dacă este adevărat că acest caracter profund religios al civilizaţiei rurale este marcat de existenţa bisericii în fiecare localitate, atunci biserica reprezintă în lumea satului reperul axiologic şi moral universal, centrul spiritualităţii comunitare (Valeriu Olaru). În cadrul unui astfel de reper, al bisericii ca şi „centru al spiritualităţii comunitare” a satului, s-a format şi s-a dezvoltat o veritabilă „spiritualitate” a crucii, ca parte a religiozităţii populare.

Cruce de rugă din altarul bisericii de lemn din Bezded – Sălaj
(Complexul Naţional Muzeal ASTRA – Dumbrava Sibiului)

Având menirea de a intra în contact cu fiecare neam „de sub cer”, Evanghelia şi-a continuat şi îşi continuă răspândirea născând, întâlnind şi/sau transfigurând tradiţii populare/folclorice în structura spiritualităţii fiecărui neam. Această întâlnire „creatoare” între Evanghelie şi cultura proprie fiecărui neam i-a determinat pe unii cercetători să vorbească despre fenomenul „inculturaţiei” Evangheliei. E vorba despre felul cum fiecare neam, fiecare cultură, se lasă impregnat de duhul Evangheliei, născând prin contactul cu Evanghelia o formă unică de spiritualitate sau religiozitate populară. În cadrul unui astfel de proces, comunicarea prin religiozitate (în cazul nostru) devine un element constitutiv al sistemului social şi, astfel, al socializării religioase (Niklas Luhmann). Astfel, se ajunge la comunicarea prin simboluri şi, implicit, la comunicarea prin „cruce”!
Următoarele articole ale rubricii noastre îşi propun analizarea felului în care această „spiritualitate” a crucii se reflectă în cadrul larg al religiozităţii populare.

CRUX CHRISTIANA

Crucile de pe înălţimi (V)
 
 Diac. Dr. Ştefan L. Toma/ Dr. Raimar Kremer

Crucea nu este doar „altarul” de jertfă pe care Mântuitorul Iisus Hristos a răscumpărat umanitatea din robia păcatului, prin propria-I pătimire, ci constituie peste veacuri simbolul prin excelenţă, semnul vizibil prin care creştinii privesc spre cer.
Experienţa umană a arătat că, încă din timpurile vetero-testamentare, înălţimile (fizice) erau percepute de oameni ca locuri de meditaţie, de rugăciune sau de întâlnire cu Dumnezeu. În acest sens, însuşi Psalmistul David se exprima, spunând: „Ridica-voi ochii mei spre munţi, de unde-mi vine ajutorul. Ajutorul meu vine de la Domnul, Cel ce a făcut cerul şi pământul” (Ps. 121, 1-2). De asemenea, întâlnim adesea în paginile Sfintei Scripturi afirmaţia că Mântuitorul se retrăgea „pe înălţimi”, singur sau cu Apostolii, pentru a Se ruga. Mai mult, ori de câte ori Hristos vorbea despre răstignire (Cruce), o privea ca pe o „înălţare”...spunând: „Atunci când Fiul Omului va fi înălţat...”, cu referire directă la evenimentul răstignirii Sale pe Cruce!
Putem observa astfel că asocierea înălţimilor fizice (dealuri, munţi) cu plasarea semnului Sfintei Cruci constituie un gest firesc, simbolic şi totodată natural, de trăire a tainei credinţei, de percepere prin acest simbol a unei stări de protecţie divină.
Amplasarea de cruci pe înălţimile dealurilor sau ale munţilor trebuie să fi existat şi înainte de secolul al XIII-lea, însă abia atunci începe să se generalizeze tot mai mult acest fenomen de exprimare a stării de religiozitate (sau nu neapărat – vom vedea în prezentul articol în ce altfel de contexte mai sunt amplasate astfel de cruci).
Studiile de istorie a religiilor au arătat faptul că astfel de cruci „de pe înălţimi” au apărut în locul unor vechi altare romane, care fuseseră amplasate pe drumuri umblate, unde adesea se aduceau sacrificii zeităţilor. În anumite locuri, odată cu răspândirea creştinismului, oamenii au amplasat în locul acestor vechi altare păgâne „de pe înălţimi” cruci mari (iniţial din lemn, ulterior şi de fier).