A apărut volumul „Modernitatea – temeiuri şi premise”

       La Editura Presa Universitară Clujeană a apărut recent lucrarea „Modernitatea – temeiuri şi premise. O evaluare teologico-filosofică”, elaborată de pr. conf. univ. dr. Stelian Manolache şi dr. Dan Ţăreanu. Lucrarea analizează unele surse ale secularismului modern, cu precădere operele unor gânditori din Evul Mediu.

Apărută cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, lucrarea celor doi teologi braşoveni îşi propune să descrie impactul pe care l-au avut operele marilor gânditori din Evul Mediu, în speţă ideile care au plămădit gândirea din epoca modernă a istoriei umanităţii, ştiute fiind efectele sale deosebite asupra trăirii religioase, asupra creştinismului apusean. Oprindu-se cu o atenţie specială la operele lui Ioachim de Fiore, Nicolaus Cusanu şi René Descartes, cei doi autori ai lucrării identifică în ele originile modernităţii secularizante, îndepărtate de valorile credinţei creştine, precum şi consecinţele apariţiei unor astfel de idei, seminţe pentru preeminenţa raţiunii într-o lume care s-a dorit a fi cu totul desprinsă de Dumnezeu şi de valorile credinţei. Tocmai în plin Ev Mediu, când catolicismul apusean domina societatea din vbestul Europei, ideile celor trei gânditori aveau să fie suportul raţional pentru ceea ce modernitatea, printr-o inversare de sens, a adus în cugetare şi în trăire.

      Demersul de cercetare pleacă de la ceea ce au identificat gînditori contemporani precum Jacob Taubes, Karl Löwith sau Eric Voegelin, care au decelat originile modernismului secularizat în gândirea unor personalităţi ale Evului Mediu.

      „În aceste circumstanţe, racordându-ne, şi noi, perspectivelor analitice fundamentale deschise de un Jacob Taubes, Karl Löwith sau Eric Voegelin, am încercat ca, pe parcursul lucrării noastre, să atingem următoarele două obiective prioritare: identificarea şi evaluarea cauzelor, factorilor favorizanţi şi modalităţilor concrete prin care, în spaţiul gândirii teologice occidentale şi pe parcursul Evului Mediu, ia naştere, se amplifică şi se consolidează ceea ce putem numi ca fiind «spiritul» non-religios, non-dogmatic şi non-comunitar consacrat de modernitate; analiza teologică integrată a conexiunii («înrudirii», legăturii)  «spiritului» modernităţii cu anumite particularităţi şi accente de factură raţionalistă ale gândirii teologico-filosofice medievale. În fond, prin asumarea celor două obiective nu am încercat decât să oferim un posibil răspuns teologic la o serie de interogaţii precum: cum se poziţionează modernitatea faţă de credinţa şi practica religioasă şi care sunt constituenţii fundamentali ai raportului antinomic în care se aceasta se situează faţă de creştinism? de ce şi care sunt argumentele în baza cărora Jacob Taubes şi Karl Löwith «coboară» naşterea modernităţii până la Ioachim de Fiore? care sunt, cui se datorează şi care este specificul teologico-filosofic al «paşilor» gândirii medievale spre modernitate ? Care sunt reperele determinante ale acestui parcurs şi în jurul căror pesonalităţi se coagulează? cum anume funcţionează «mecanismul» exegezei inverse în raport cu datele fundamentale ale creştinismului medieval – unele consistent întemeiate revelaţional, deci biblic şi dogmatic –, şi care sunt finalităţile acesteia din perspectiva gândirii moderne?”, spun autorii în Argumentul lucrării.

Spirit şi raţiune

      O parte deosebit de importantă a lucrării celor doi teologi braşoveni este cea în care este analizat modul în care modernitatea a produs efecte de secularizare, de pierdere a spiritului creştin în mediul apusean. Operele celor trei gânditori din Evul Mediu, de altfel creştini catolici de necontestat, au fost răstălmăcite în modernitate pentru a avea exact efectul invers scopului pentru care ele au fost elaborate. Modernitatea raţională a reuşit să evidenţieze ideile din aceste opere care, întoarse spre raţiune şi spre om, au putut susţine îndepărtarea de Dumnezeu şi de lucrarea Sa în lume.

       Aşa cum remarcă ÎPS Mitropolit Laurenţiu, cei doi autori reuşesc să aducă argumente scripturistice şi patristice pentru a contracara aceste efecte negative pe care le-a avut modernitatea asupra trăirii spirituale şi a gândirii creştine în Europa apuseană şi nu numai.

   „Trebuie spus că, atunci când analizează modernitatea ca fenomen dizolvant pentru spiritualitatea creştină, perspectiva analitică asumată de cei doi autori o reprezintă tezarul biblico-dogmatic al Bisericii noastre, «…stâlp şi temelie a adevărului» (I Timotei 3, 15). Urmând «…predania cea de la început şi învăţătura şi credinţa Bisericii universale, pe care a dat-o Domnul, au propovăduit-o Apostolii şi au păzit-o Părinţii» (Sf. Atanasie cel Mare), adică Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie, aceştia au reuşit să explice impactul modernităţii asupra credinţei dintr-o perspectivă ortodoxă consecventă. Altfel spus, învăţătura Bisericii noastre se constituie în referenţialul ultim al fiecăreia dintre analizele propuse cititorului. De aceea, măcar de la un punct, lucrarea de faţă poate căpăta relevanță şi în plan pastoral-misionar, aceasta cu atât mai mult cu cât presiunea exercitată de modernitate asupra credincioşilor este una mereu vizibilă şi, mai important, în creştere. De fapt, secularizarea în expansiune poate fi considerată ca reprezentând principala provocare la adresa activităţilor misionare şi pastorale ale Bisericii contemporane, tocmai pentru că «…tot ce nu este din credinţă este păcat»”, spune ÎPS Mitropolit Laurenţiu în Prologul lucrării.

Lucrarea „Modernitatea – temeiuri şi premise. O evaluare teologico-filosofică” este elaborată după cele mai înalte stantarde academice şi de cercetare, textul având stilul logico-discursiv al lucrărilor de referinţă şi o argumentaţie pe măsură, drept pentru care, cu siguranţă, va stârni interesul teologilor, filosofilor, cercetătorilor şi tuturor celor interesaţi de fenomenul interacţiunii religio-sului cu gândirea raţională modernă.

Dr. Ștefan MĂRCULEȚ

Cărți interzise pentru oameni interziși - Parte de carte -

   Există momente în istoria omenirii care nu numai că par ireale, ci chiar mai mult, sună precum niște povești grele despre oameni mai puțin oameni, inventate special pentru a speria neamul omenesc cel bun și frumos, născocite doar pentru a da un exemplu extrem despre cum așa nu.

   Cred că unele episoade din trecutul nu foarte depărtat au fost primite și atunci în același mod în care sunt primite și astăzi, și anume precum niște vești de necrezut citite într-un tabloid înaintea cafelei de dimineață. Îmi imaginez evreii bogați ai mijlocului de secol XX stând în casele lor, în fotoliile lor confortabile, discutând politica financiară a acelor vremuri; îmi imaginez evreii mai puțin bogați, dar totuși îndeajuns de înstăriți încât să savureze un ceai în pauza de masă de pe șantier, undeva, suspendați pe vreo platformă, în lumina caldă a soarelui; îmi imaginez copiii acestor evrei ieșiți în pauza mare, gălăgioși, veseli, precum orice copil european ieșit în pauza mare, unii mâncându-și în vreun colț al curții școlii merele împachetate cu grijă de mame dimineața, alții alergând după vreo minge de cârpe și supărându-se că ei nu primesc nici o pasă. Îmi pot, de asemenea, imagina surprinderea tuturor acestora și uimirea de pe fețele lor în momentul în care partenerii de afaceri, colegii de muncă, părinții cu ai căror copii băteau mingea în curtea școlii, îi înghesuie în vagoane înghețate de tren, vagoane pentru cărat vite, scuipându-le, unii cu indignare, alții cu adevărată scârbă, steaua lui David țesută în grabă pe hainele lor. Nu îmi pot închipui însă frigul din sufletele evreilor despărțiți de familii și renăscuți simple numere în lagărele de concentrare: pentru mulți dintre ei, destinații finale.

    Astăzi am ales să vă aduc înainte Bibliotecara de la Auschwitz, cartea lui Antonio G. Iturbe. Face parte dintr-o serie de cărți, unele pe care le-am prezentat aici, care ne împiedică, aș îndrăzni să sper, să uităm și să repetăm trecutul. Auschwitz este un cuvânt înfiorător pentru orice contemporan, însă poveștile oamenilor care au suferit în lagărele de concentrare naziste, deci nu numai în arhicunoscuta destinație a evreilor, nu sunt îndeajuns de mult cunoscute. Dacă demascările frecvente ale ororilor din aceste adevărate tabere ale groazei sunt subiecte ale mai multor documentare, poveștile de viață ale unor supraviețuitori ajută la întregirea imaginii acelei perioade.

   Romanul lui Iturbe spune povestea unei barăci în care locuiau numai copii. Acestora li se permitea să trăiască împreună sub supravegherea unui evreu de încredere, având chiar un program fără muncă și fără multe dintre pericolele care îi pășteau zilnic pe adulți. În aceste condiții, supraveghetorul a putut aduce profesori care se ocupau teoretic de supravegherea copiilor, iar practic, de – pe cât posibil – educarea lor. Această formă de educație se făcea pe baza cunoștințelor îndrumătorilor și, uneori, după câte un manual ce putea fi procurat. „Câtă vreme a funcționat, blocul 31 (din lagărul de exterminare de la Auschwitz) a găzduit până la cinci sute de copii, câțiva prizonieri care primiseră sarcina de „supraveghetori” și, în ciuda regulilor stricte și împotriva tuturor așteptărilor, o bibliotecă clandestină pentru copii. Biblioteca era minusculă; conținea opt cărți, printre care se aflau A Short History of the World (O scurtă istorie a lumii), de H. G. Wells, un manual școlar rusesc și altul de geometri analitică. O dată sau de două ori, un deținut din alt lagăr a reușit să aducă pe furiș câte o carte nouă, astfel că numărul volumelor a crescut la nouă sau zece. La sfârșitul fiecărei zile, cărțile, laolaltă cu alte obiecte de valoare, cum ar fi fost medicamentele sau unele alimente, erau date în grija uneia dintre fetele mai mari, a cărei îndatorire era de a le ascunde în fiecare noapte într-un alt loc.” (Alberto Manguel, Biblioteca nopții, mărturie prezentată pe prima pagină a cărții de față).

Avem, așadar, un roman inspirat din fapte reale, o poveste emoționantă a experienței legate de menținerea unei oarecare normalități între cei care fuseseră scoși cu forța din realitatea pe care o imagina Partidul Fascist. Tocmai încercarea aceasta de construire a unui viitor într-un loc care nu oferea nici măcar siguranța următoarei nopți, darămite a zilei de mâine, este cutremurătoare. Dacă adăugăm și faptul că prin această experiență treceau niște copii, atunci putem cu atât mai mult să luăm aminte, să învățăm dintr-un trecut reprobabil și ireparabil și să nu mai fim aceiași când ne așezăm confortabil în fotoliul de acasă, cu o cafea înainte și un tabloid în mâini.

[Antonio G. Iturbe, Bibliotecara de la Auschwitz, traducere din spaniolă: Graal Soft SRL, Editura RAO, 2015, 411 p.]

Pr. Dr. Daniel PUIA-DUMITRESCU

„Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”. O apologie pentru spaimele seculare împietrite (I)

  Înaintea lui Pilat din Pont Mântuitorul Hristos a făcut următoare justificare: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (In 18, 36) şi: „Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână întuneric” (In 12, 46). Am putea spune că în aceste cuvinte stă adunată cea mai profundă apologie creştină înaintea unei lumi întunecate, la înţelegerea căreia nu poate să pătrundă Cuvântul lui Dumnezeu. „Cum să priceapă atunci păgânul Pilat şi evreii că există o altă împărăţie? Ori este aici, ori nu este?” – arată retoric mitropolitul Bartolomeu Anania. Imperativ şi-au exprimat nelămurirea înaintea marii dileme hristologice: „vrem să vedem această Împărăţie pentru că ne trebuie!”. Modalitatea lor de cugetare este „logică” până şi astăzi: „ei gândeau pământeşte, ca nişte pământeni, Iisus gândea dumnezeieşte, ca un Dumnezeu. Dintre toţi, fariseii gândeau mai omeneşte decât toţi şi ei se temeau că va fi proclamat împărat, nu pentru că urmau să fie astfel dezrobiţi de romani, căci asta o doreau şi ei, ci pentru că nu era omul lor. Era adversarul lor. Şi atunci când eşti egoist şi interesat politic, nu te mai interesează binele comun al patriei, ci interesela partidului din care faci parte şi ei, farisii şi saducheii, erau partide politice. Nu este de-al nostru, nu ne trebuie, chiar dacă ar fi să ne dezrobească! Ştim ce s-a întâmplat peste numai câteva zile” [Mitropolitul Bartolomeu Anania, Predică la Duminica Floriilor, apud pr. Ioniţă Apostolache, „Cuvânt duhovnicesc la praznicul Floriilor. Împreună călătorind pe cale – de la Patimă la Înviere”, în Revista Ortodoxă, publicaţie on-line a Arhiepiscopiei Craiovei, nr. 2/2019, p. 41-46]. Urmează să ne întrebăm în mod fieresc: când a fost sincer poporul, atunci când l-au ovaţionat la intrarea în Ierusalim sau mai pe urmă, când l-au condamnat la moarte, alegându-l pe Baraba pentru graţiere? Putem spune, fără să greşim, că şi într-un caz, şi în celălalt. Dacă în prima prima situaţie se evidenţiază imboldul politic, cea de a doua se exemplifică clar în psihologia de turmă.

      Domnul merge de bună-voie la Patimă, este legat, biciuit, scuipat, judecat şi apoi răstignit între doi tâlhari. Din acestă postură, poporul nu-L mai putea percepe ca pe un împărat. Imaginea Lui mântuitoare fusese deîndată dată uitării şi aceiaşi oameni, care astăzi Îl primesc cu osanale, mâine Îi vor striga: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!”. „Cetatea Ierusalimului, care astăzi e teatrul acestei sărbători strălucite” – zice marele predicator Ilie Miniat – „peste câteva zile va fi priveliştea înfricoşătoarelor tânguiri. Ea, care-L primeşte acum ca pe un Împărat al lui Israel, peste câteva zile Îl va pironi pe cruce ca pe un făcător de rele. Acest popor, care acum fâlfâie stâlpări de finic, peste câteva zile îi va ciopli crucea. Aceştia, care îi strigă acum Osana, vor striga să se răstignească. Astăzi îi arată atâta cinste, iar peste câteva zile atâta defăimare. Aceştia care acum se închină Lui, sunt cei care Îl vor răstigni” [Ilie Miniat, Episcopul Cernikăi şi Kalavritei din Peloponez (1669-1741), Predici la Postul Mare şi la diferite trebuinţe, traducere din limba greacă de Pr. Dumitru Iliescu Palanca, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2004, p. 242].

      Pornim de la această imagine în abordarea noastră, tocmai pentru a înţelege că, până astăzi, „logica” socială a Adevărului divin nu s-a schimbat foarte mult. Cu toate că ne găsim de atâtea veacuri ca martori la Taina Potirului Euharistic, cu glasul ridicat cerem de la cezarul ca Stăpânul să fie, de data aceasta, „răstignit” în recipiente de plastic. El, Cel ce este Izvorul vieţii şi al nemuririi noastre, „cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”, Se vede astăzi calculat la metri distanţă, departe de cei ce sunt învăţaţi de acum să „învieze” singuri. Textul pe care îl oferim, cu deosebită onoare, Telegrafului Român este în fapt o apologie a datului euharistic în logica unei mărturisiri ortodoxe, spre încurajare şi răspuns celor ce încă mai vor să primească sau cel puţin să cunoască despre Împărăţia care „nu este din lumea aceasta”.

    Epoca primilor apologeţi şi apologii creştine se evidenţiază prin necesitatea lămuririi unor probleme de ordin logic şi de interes general. Fără aceste exegeze existenţiale, viaţa Bisericii şi a credincioşilor ei nu şi-ar regăsi Adevărul şi libertatea de mărturisire, fiind astupată mereu de strigătul surd al unei lumi „păgâne”, care, lipsită de orice fel de raţiune, va striga tot mai tare: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L”. De aceea, necesitatea construirii unor argumente puternice în vederea susţinerii şi apărării vieţii bisericeşti în contextul social, filosofic şi cultural a fost dintotdeauna preocuparea esenţială a Apologeticii Ortodoxe. Cele mai cunoscute interacţiuni doctrinare sunt justificate în primul rând istoric, scoţând de sub colbul vremii: contestatari, apologeţi şi apologii celebre. Prin intermediul însemnărilor lăsate, apologeţii Bisericii nu numai că au încercat să lămurească principalele coordonate ale învăţăturii creştine, ci au trebuit să demonteze calomniile publice şi atacurile venite din partea culturii păgâne. Dacă în cazul calomniilor viaţa creştină a fost poate cel mai potrivit răspuns, în situaţia asalturilor culturale a fost nevoie de o interacţiune mult mai directă.

Pr. Lect. Dr. Ioniţă Apostolache

Veteranii de război în cinstirea bisericilor din Protopopiatul Brașov

Oamenii din spatele timpului – veteranii de război (II)

     Mărturisesc că am un sentiment de bucurie de fiecare dată când văd, fie în spaţiul public, fie în contextul vreunui eveniment cultural ori aniversar, referiri la veteranii de război, și aceasta se datorează nu numai admirației pentru efortul imens al societăţii româneşti în episoadele învolburate ale ultimei conflagraţii mondiale, dar și credinței că încă nu s-a spus suficient despre aceştia. Fireşte că au rămas destule lucruri nemărturisite despre veteranii de război, despre trăirile lor pe fronturi mai îndepărtate ori mai apropiate de casă, despre fapte, oameni şi întâmplări, astfel că orice „întâmplare” culturală ori religioasă, ceremonie publică, articol ori lucrare care abordează subiectul este mai mult decât bine-venită.

Într-o epocă în care nu prea mai este la modă arborarea tricolorului românesc şi aproape orice dovadă de cel mai pur patriotism este, uneori, taxată ca desuetă ori catalogată a priori, de multe ori, drept naţionalism extremist, în contextul tot mai globalizant în care trăim. Tot mai puţini români, mai ales tineri, sunt interesaţi de istoria ţării, iar acest lucru trebuie să dea de gândit atât „diriguitorilor” contemporani ai treburilor ţării, în ansamblu, dar, mai ales, celor răspunzători direct de educaţia tinerei generaţii prin orice mijloace. De aceea orice demers de cunoaştere a trecutului, mai ales a faptelor şi vieţilor veteranilor de război, poate ajuta la actul educaţional. Fără cunoaşterea a ceea ce a fost este aproape imposibil să te raportezi la un prezent decent şi la un viitor rezonabil şi e aproape de neînţeles de ce acest demers de cunoaştere nu este ridicat la rang de obiectiv naţional, aşa cum o fac majoritatea naţiunilor din spaţiul european.

    Avem datoria să îi respectăm și să îi apreciem pe părinţii, bunicii şi străbunicii noştri care au luptat pentru ca noi să trăim astăzi într-o ţară liberă şi independentă, să vorbim şi să gândim româneşte. Trebuie să învăţăm lecţia lor de patriotism, de dăruire și de jertfă şi s-o transmitem generaţiilor viitoare, împreună cu valorile care îi caracterizează pe veteranii de război – devotament şi spirit de sacrificiu! Sunt cei care nu clipesc atunci când se intonează Imnul Naţional, sunt singurii pe care nu-i poţi suspecta de făţărnicie atunci când îşi duc mâna la inimă sau când sărută drapelul şi varsă o lacrimă. Poveştile lor de front, din păcate, nu au făcut obiectul  evenimentelor organizate de autorităţi sau entităţi culturale, de cele mai multe ori fiind „zoriţi” să rostească discursuri scurte, până într-o zi când nu vor mai fi deloc! Şi atunci ne vom da seama că ei, veteranii de război, nu mai sunt! Mărturisesc că am trăit momente unice, într-o parohie, când de Ziua Eroilor, la monumentul ridicat din banii veteranilor și văduvelor de război, împreună cu elevii școlii, după slujba parastasului și sfințirii monumentului, când doi copii, un baiat și o fată, îmbrăcați în port popular, au strigat apelul: unul dintre ei pronunța numele eroului, celălalt răspundea: prezent, iar toți copiii în cor ziceau: mort pentru patrie. La sfârșit, unul dintre veteranii de război a povestit un episod din război. A fost foarte emoționant.

      Veteranii de război sunt şi vor rămâne ilustrarea personificată a unei afirmaţii bine-cunoscute mai ales în mediul militar românesc, amintită de istoricul Florin Constantiniu în a sa lucrare „O istorie sinceră a poporului român”. Generalul german Hans Speidel, ajuns, după război, comandant al forţelor terestre NATO din Europa Centrală, răspunzând la întrebarea ziaristului american Cyrus Sulzberger: „Care au fost cele mai bune trupe ale Axei în afară de germani? Finlandezii, croaţii, ungurii?”, a zis, fără ezitare: „Niciunul dintre aceştia. Românii. Daţi-le şefi buni, şi nu veţi găsi trupe mai bune”. Dacă despre vitejia veteranilor de război trebuie să lăsăm istoricii să ne spună mai multe, este o certitudine faptul că ei nu ar fi putut trece prin vicisitudinile războiului fără credinţa în Dumnezeu. Ei au fost şi rămân reflectarea evidentă a cuvintelor rostite de marele gânditor Petre Ţuţea, cel care a spus: „Mă mişc între Dumnezeu şi neamul din care fac parte. În afară de aceşti termeni, nu văd nimic semnificativ între cer şi pământ”.

       Calitatea de veteran de război nu a fost trăită şi simţită în război ca fiind ceva special, ci s-a obţinut prin luptă, făcându-ţi exemplar datoria atunci când patria şi neamul au fost în primejdie. Pregătit să dai măsura iubirii de patrie şi credinţa ce o porţi în tine! Când pronunţi sintagma veteran de război rezultă că e o luptă continuă pentru a lăsa moştenire urmaşilor tot ce avem mai sfânt, ţara. Veteranii de război sunt icoana vie a faptelor de arme ale oştirii noastre române. Ei sunt legende vii, caractere și personalități care merită venerate nu doar ca aducere-aminte, nu doar la aniversări, ci ca parte a ființei noastre naționale. Aceştia spun, deseori, fără emfază, că au plecat pe front, şi-au făcut datoria față de patrie, iar cei care s-au mai întors au avut tăria să înfrunte vicisitudinile vieții, printre care intolerabilă a fost schimbarea de regim în urma căreia unii au fost marginalizați, condamnați, uitați, blasfemiaţi, iar mai recent, umilința de a cere să li se respecte drepturile stabilite prin legi.

   Tăcuți, dar dârji, au strâns din pumni, şi-au refăcut rândurile împuținate de gloanțele dușmane sau infamia comunistă și au continuat să țină în mâini drapelul, iar în inimi, dragostea de țară.

În memoria colectivă a românilor încă se simte adierea rostirilor străbune, uneori mai puternic, alteori mai mult în șoaptă, așa cum vor continua să se audă, până la sfârșitul veacurilor: rostiri, înscrisuri, jertfe, lupte, morți, transformate în conștiință națională, întărite cu sporită credință creștinească. Eroismul manifestat de ei înseamnă principii, credințe și valori. Căci România s-a construit pe valori, principii și pe Credință. Dacă vrem să cinstim memoria eroilor noștri, a celor care prin curaj și iubire de țară au făcut posibil idealul existenţei statale româneşti, nu va fi suficient doar să înălțăm monumente, să depunem coroane și să ne reamintim de ei în momente festive şi ceremonii, ci să le urmăm credința, să ne redescoperim valorile și să îi respectăm. Este necesar să ne încurajăm și să promovăm educația, cultura, excelența și performanța, să apreciem contribuția fiecăruia și rezultatele în toate domeniile. Pentru că numai aşa îi vom putea cinsti, aşa cum trebuie, pe cei dinaintea noastră, pe eroii căzuţi pe câmpurile de luptă şi pe ei, pe veteranii de război care mai trăiesc azi. Altfel, nu suntem demni de moştenirea lor!...

De la an la an, supraviețuitorii celui de-al doilea război mondial trec pragul veșniciei tot mai grăbiți. Ororile frontului nu au reușit să le uite nici acum, când măcar vârsta mult înaintată i-ar fi putut ajuta în acest sens. Majoritatea acestor veterani refuză să-și conștientizeze eroismul. Pentru ei, acesta a fost un act firesc, pe care-l povestesc spre folosul generațiilor următoare. Dar cine mai are vreme să îi audă? Cine să mai ia seama cu luare-aminte la durerea fizică și emoțională a unui vârstnic? În acest timp, veteranii supraviețuitori ne privesc încă în ochi, ușor obosiți de povara anilor trecuți peste ei, dar încă neresemnați în fața greutăților. Și ne privesc cu seninătatea omului cu datoriile încheiate, mai ales acelea față de patrie și față de restul generațiilor de români.

     La vârste venerabile, veteranii rămân eroii fără vârstă din prima linie de front a vieții, modele umane și pilde istorice vii! Pentru tot ceea ce au făcut, respect, onoare și cinste, Dumnezeu să îi aibă în grijă pe eroii noștri veterani!

    Închei aceste câteva gânduri despre veteranii de război prin a-l cita pe marele Caragiale, care a spus: „Istoria pentru noi trebuie să fie un izvor nesecat de poezie sănătoasă, un şir de icoane sfinte de unde să căpătăm totdeauna invăţătură de adevăr şi insuflare de virtute”.

Să-i cinstim, să-i iubim, să-i prețuim și să le urmăm exemplul de dăruire și sacrificiu!

Se sting Veteranii!

[Col. (r) Gheorghe Lăcătuşu, Veteran de război]

Priveşte, copile, cum trec veteranii

În şiruri tăcute, bătrâni luptători

Se duc! Se topesc! Şi-odată cu anii

Dispar în neant, anonimi călători.

Se sting veteranii, lăsaţi în uitare,

Încet, în tăcere şi-n lacrimi se sting.

Şi nimeni nu-i plânge! Pe nimeni nu doare

Că mor veteranii! Nici ei nu mai plâng!

Privește-i! Mai mișcă! Mai sunt încă vii!

Şi-așteaptă să sune... un ultim atac,

Căci astăzi sunt iarăşi în linia-ntâi

Şi-așteaptă semnalul! Şi rabdă! Şi tac!

Priveşte-i trecând, resemnaţi spre vecie,

Păşind maiestuos, ca lumea să ştie

Că n-au cerşit, nu s-au plâns, n-au crâcnit!

Au luptat, au muncit, au tăcut... şi-au murit!

De-ai fost general sau simplu soldat

Pe front nu contează! Nu este o lege

Să-ţi apere gradul. Eşti doar un bărbat

În luptă cu moartea. Şi moartea n-alege!

Din est până-n vest, întregul pământ

Cu sângele lor în război l-au udat.

Cu trupuri uitate sub cruci de mormânt

Tot drumul Golgotei a fost jalonat!

Iar cei ce-au scăpat de cumplitul infern

La matcă întorşi au fost aşteptaţi

Potrivit obiceiului nostru etern

La Aiud, La Sighet, La Piteşti, La Galaţi.

De-aceea, copile, când trec veteranii

Cu feţele supte, ca de sfinţi bizantini

Opreşte-te-n loc, căci ei sunt titanii

Istoriei noastre! Şi lor să te-nchini!

Sunt candele sfinte! Cât pâlpaie încă

Mai dă-le onoruri! Aceşti oameni triști

Ţi-au clădit viitorul în piatră şi-n stâncă

Şi-au murit pentru tine, ca tu să exişti!

Şi-acuma priveşte cum trec veteranii

În şiruri tăcute, eroi cerşetori!

Se duc! Se topesc! Şi-odată cu anii

Dispar în neant... inutili trecători!

Prot. Dănuț-Gheorghe BENGA

Starea de urgenţă percepută ca perioadă de evaluare a puterii noastre de a voi să ne apropiem de Dumnezeu şi de a învia împreună cu Hristos

    Prin decretarea stării de urgenţă începând cu luna aprilie a anului curent ne-am văzut puşi cu toţii într-o situaţie fără precedent până acum, nu doar la nivel local sau naţional, ci chiar mondial. Dintr-odată lucrurile pe care le ştiam nu mai erau valabile, aşa că a trebuit să învăţăm să experimentăm altele sau cele pe care le ştiam cumva să le adaptăm sau chiar să le reinventăm. Pentru că decretarea stării de urgenţă a inclus perioada Postului Paştilor şi Praznicul Învierii, nici acestea nu au mai fost la fel, ci altfel. Însă, dincolo de toate schimbările survenite în viaţa noastră de zi cu zi, din punct de vedere sufletesc suntem aceiaşi. Poate că interesul tuturor s-a mutat în ultima perioadă mai mult pe gândirea problemelor sanitare, economice, sociale, care primează, ce-i drept.

Însă noi avem în continuare suflete care au în continuare nevoi specifice vieţii sufleteşti, aşa cum pentru trup există nevoile vieţii trupeşti, pentru societate nevoile vieţii sociale ş.a.m.d. Aşa încât ar fi chiar potrivit să ne gândim (că tot avem timp!) că, dacă mântuirea omului a fost realizată în mod obiectiv de Hristos, din punct de vedere subiectiv este în continuare nevoie de răscumpărare din păcat și din moarte, deoarece efectele păcatului sunt în continuare active în viața de zi cu zi. Dacă mântuirea realizată din punct de vedere obiectiv de către Domnul Hristos a culminat cu Jertfa de pe Golgota, cum se poate realiza această răscumpărare din păcat şi din moarte din punct de vedere subiectiv? Prin „încercarea” de sine sau prin continua evaluare de sine. Încercarea de sine are, desigur, multiple aspecte. Aceasta deoarece omul interacționează de-a lungul vieţii cu mulți oameni și cu multe situaţii, așa încât am putea spune că are de rezistat mai multor încercări, nu doar uneia. Însă, de departe, aspectul cel mai important al încercării de sine implică o înălţare prin lucrare a voinţei omeneşti de la lucrurile lumii, la Dumnezeu.

      Un lucru este sigur, şi anume că noi, oamenii, „nu ne putem trăi vieţile noastre omeneşti fără efort şi fără griji, şi nici fără să facem alegeri care să arate că luăm unele lucruri mai în serios decât altele” [Thomas Nagel, Veşnice întrebări, trad. de Germina Chiroiu, Ed. All, Bucureşti, 2004, p. 33]. Din această pricină, Apostolul Pavel ne îndeamnă insistent spunând: „Toate să le încercați” (I Tes. 5,21). În urma cercetării atente, a încercărilor, a evaluărilor repetate a lucrurilor și a situațiilor cu care vine în contact direct, precum și a încercării și evaluării consecvente de sine, omul trebuie să dobândească o conștiință a propriilor dorinţe, a propriilor limite, a propriei valori, a propriei puteri de a voi să se apropie de Dumnezeu, de a voi să se apropie de mântuire.

Din punct de vedere liturgic, dimensiunea aceasta a existenței creştine care se numește „încercare” este recuperată în practica postirii. În post, omul este răscumpărat în mod subiectiv prin efortul depus în vederea purificării tiparelor/modurilor sale de gândire și de acțiune pe care i le imprimă lumea și care îi devin obişnuinţe. Omul, desigur, are tendința de a se rutina, de a se obișnui cu un anumit mod lumesc de a fi sau cu mai multe moduri de a fi în lume. Din păcate, aceste moduri de a fi nu implică chiar deloc voinţa de a se apropia de Dumnezeu, de a urca spre Dumnezeu prin lucrarea virtuţilor, întocmai ca pe o scară. Şi, tot din păcate, intervine câteodată o schimbare bruscă şi dureroasă a obiceiurilor sau obişnuinţelor lumii – o schimbare exact ca cea pe care o traversăm acum – care zădărniceşte tot ce ştiam în mod cert despre lume. Dar nu şi ceea ce ştim despre Dumnezeu.

     Ştim că omul a primit prin porunca lui Dumnezeu stăpânire asupra sa şi asupra lumii (Fac. 1,28) şi, de asemenea, că, prin păcat, lumea îl stăpâneşte pe om. Atunci când omul devine cu adevărat stăpân pe sine, apare nevoia trecerii la o dimensiune nouă, superioară, spirituală sau spiritualizată a vieţii sale. Această trecere nu se realizează însă fără riscul fatal de a dispărea total, pentru că lumea îl vrea înlănţuit pe om în mrejele sale. Rezultatul trecerii de la viaţa guvernată de lume la viaţa guvernată de dorinţa de a urca spre Dumnezeu este însă pe măsură. Este net superior din punct de vedere calitativ stării anterioare, şi aceasta deoarece, „când iau parte la ceva care îi depăşeşte, oamenii ajung să simtă că şi lucrul respectiv face parte din ei. Sunt mai puţin preocupaţi de ceea ce le este specific, dar se identifică suficient cu acea activitate mai amplă pentru a-şi găsi împlinirea în rolul pe care îl deţin” [Ibidem, p. 37].

Există vremuri şi vremuri. Aceasta pe care o trăim acum ar putea fi o vreme în care fiecare trebuie să încerce să iasă din cele specifice lui, din cele obişnuite lui, pentru a-şi evalua puterea de a voi să se apropie de Dumnezeu. Să încerce fiecare să ia în serios această perioadă care ne poate ajuta să ne găsim împlinirea şi rostul nu doar în lume şi prin lume, ci şi prin angajamentul unui urcuş duhovnicesc spre dincolo de lume, prin Dumnezeu şi spre Dumnezeu.

Complicat, nu? Însă, odată cu izolarea în locuinţe, am început să aflăm despre noi lucruri noi. Multe lucruri noi. Bunăoară aflăm că noi nu suntem noi. Dar atunci cine suntem? Alţii. Nici nu prea avem habar cine suntem.

Suntem aceia care postează fel şi fel de lucruri şi de mesaje pentru a-i încuraja pe alţii? Nu cred. Cei care îi încurajează pe alţii mai degrabă bravează. Pentru că nici ei înşişi nu au curaj.

      Şi atunci mă întreb încă o dată: cine suntem noi? Cei fără curaj. Asta trebuie să înţelegem. Dar suntem cei fără curaj să ce? Am văzut şi vedem în fiecare an de Paşti cum, în preajma pătimirii Mântuitorului Iisus Hristos, Apostolii Îl părăsesc. Se împrăştie. De ce? De teamă. Din lipsa curajului de a rămâne cu El, măcar în priveghere, aşa cum le ceruse în Grădina Ghetsimani (Mt. 26, 38). „Voi bate Păstorul şi se vor împrăştia oile” (Mc. 14, 27), zice Scriptura.

       Numai că Ucenicii, Apostolii nu şi-au dat seama că îndepărtarea de Hristos nu le va aduce mai mult curaj, ci le va diminua şi bruma de curaj pe care au avut-o. Doar apropierea de Dumnezeu ne alungă teama.

Aşa suntem şi noi. Împrăştiaţi. Fără curaj. Din ce cauză? Pentru că nu credem destul în Domnul. Pentru că ne îndepărtăm de Domnul Hristos în loc să ne apropiem de El. Suntem izolaţi cu teama noastră, nu cu El. Şi pentru că nu credem în Domnul şi nu suntem aproape de Domnul, nu ne mai vine să încercăm nimic. Nici măcar să... înviem?! Chiar aşa izolaţi cum ne aflăm, însă cu El?! Şi atunci, ce altceva ne mai rămâne decât... să plângem.

Un Praznic al Învierii cu lacrimi în loc de bucurie? Da. Însă nici aceste lacrimi nu sunt pentru El, ci tot pentru noi. Pentru noi, cei aflaţi în robie. În robia împrăştierii. În robia fricii. A lipsei de legătură dintre noi, în pofida excesivei socializări pe reţele. Şi evreii au plâns atunci când au fost duşi în robie. Atât de trişti erau încât nici nu voiau să se mai roage, nici să mai cânte cântările lor de slavă pentru Dumnezeu. Pentru că, aşa cum se spune în Psalmul 136, se aflau în pământ străin. Însă credinţa nu înstrăinează (decât, poate, cel mult, de lume!). Credinţa îţi conferă sentimentul de apropiere, de apartenenţă la Dumnezeu şi, prin El, sentimentul de comuniune cu toţi oamenii. Iar Dumnezeu este pretutindeni unde este chemat, chiar şi în cea mai strictă izolare a noastră cu noi înşine.

         Dacă plângem înseamnă că nu credem, că nu mai nădăjduim nimic, deşi aceasta ar trebui să facem, indiferent care ar fi încercările la care suntem supuşi. De ce nu putem crede? De ce nu vrem să credem? Atâta derută, atâta teamă, atât împrăştiere şi durere iscată din lipsa de credinţă şi, totuşi, alegem mai bine să rămânem veşnic singuri, veşnic departe de Dumnezeu, veşnic nevindecaţi şi mai bine să plângem decât să credem. De ce? Probabil datorită faptului că expresia cea mai des întâlnită din perspectiva comportamentului uman este aceea că „oamenii nu vor cu adevărat să fie vindecaţi. Ceea ce vor este alinare; vindecarea este dureroasă” [Anthony de Mello, Conştienţa. Capcanele şi oportunităţile realităţii, trad. din lb. engleză de Monica Vişan, Ed. For You, Bucureşti, 2017, p. 8]. Adică am putea spune că, oamenii iubesc mai mult lacrimile sau propria durere decât bucuria învierii şi a izbăvirii din moarte.

    Suntem atât de împovăraţi pentru că ne pasă de tot. Cum să urcăm? Cum să ne ridicăm? Dar, pardon! Doar credem că ne pasă de tot. În fond, nu ne pasă nici de noi înşine. Dacă ne-ar păsa am crede. Credinţa înseamnă responsabilitate. Doar credinţa înseamnă responsabilitate. Restul sunt vorbe. „Hristos a Înviat!” presupune mărturisirea responsabilităţii fiecăruia dintre cei care mărturisesc acest lucru faţă de ei înşişi. Responsabilitatea faţă de sine presupune apropierea de Cel Care îţi poate da viaţă, nu îndepărtarea de El. Mărturisirea presupune măcar atâta credinţă câtă este necesară pentru a încerca să înviezi. De ce? Pentru că se poate. El, Hristos, a Înviat! El ne ajută să urcăm! El ne ridică din păcat şi din moarte!

      Noi, oamenii, avem o apentenţă nesăbuită de a copia aproape orice. Chiar dacă nu reuşim, încercăm. Încercăm să facem şi noi ceea ce îi vedem pe ceilalţi făcând. De cele mai multe ori imperfect. Oare de ce nu încercăm să facem şi ceea ce Îl vedem pe El, Omul-Hristos, făcând? Să încercăm să înviem cu El. Poate nu am reuşit în trecut şi nu am reuşit nici anul acesta. Dar vom mai avea (unii!) posibilitatea de a încerca şi anul viitor, nu? Sau peste doi ani. Sau peste trei. De ce să avem dinainte doar acest „acum” trist, în care nu ne vine să mai încercăm nimic? Timpul sau vremurile ne îndeamnă să încercăm să credem că vom mai avea ocazia de a încerca să înviem. Nu se poate altfel.

     Având în vedere toate cele spuse, mai trebuie să înţelegem un singur lucru. Un lucru pe care, poate, nu l-am înţeles până acum şi din această cauză am avut parte doar de învieri parţiale sau ratate. Noi nu vom putea învia decât cu Hristos. De ce? Pentru că omul poate doar să moară singur. De înviat nu poate învia de unul singur. De aceea trebuie să se apropie de Hristos, pentru a învia împreună cu El. Iar bucuria adevărată se naşte din această nădejde a împreună-învierii cu Hristos. Din această nădejde că vom mai avea ocazia să încercăm, dar nu singuri, ci împreună cu El. Chiar dacă nu vom reuşi din prima, dar nu vom deznădăjdui. De ce? Pentru că ştim şi mărturisim că Omul-Hristos a reuşit. Pentru că ştim şi mărturisim că, Hristos a Înviat!

Pr. Dr. Vasile Gafton

Lecția de suflet a vremii de Pandemie

    Personal nu cred că am rămas dintr-o atât de mare încrâncenare fără o lecție adâncă. Poate părea cinic, de vreme ce unii dintre contemporanii noștri au murit (și numărul atinge cifra de 300.000 și pare să mai crească) ori suferă urmări cumplite, să gândești despre o lecție sufletească înscrisă în adâncul unei astfel de crize. Mi-am adus aminte de ritualul înmormântării cu Binecuvântările sale în care cerem lui Dumnezeu: „învață-ne pe noi îndreptările Tale...”. Altfel spus, care este îndreptarea ce avem de învățat? Cred că fiecare a descoperit-o pe parcursul „carantinei” ori izolării la care am fost supuși – desigur, nu fără greutate. Mai întâi cred că ne-am redefinit limitele. Poate părea ciudat, dar, în timp, am aflat despre noi cât de mult răbdăm, sau nu. Cât putem înțelege din zbaterea lumii, sau nu. Am descoperit cât Dumnezeu ne locuiește gândul și fapta. A fost, și este încă, o vreme la care ies la iveală caracterele și caricaturile de caracter. Frustrații fără responsabilități – mulți chiar iresponsabili – au irumpt pe piața vocabulelor nearticulate. Uimiri de formă, fără a adânci fondul problemei. False teologhisiri la probleme false de teologie. Pentru fiecare dintre noi, implicați în iubirea de Biserică și Dumnezeu, ecoul vocilor lor a dat mult de gândit. Dacă fundamentul propagandei este ocolirea faptelor, pentru ca apoi să le distorsioneze și argumenteze – uneori chiar duhovnicește –, valului de ură de acum știm cum să-i dăm nume. Poate că inimii ce-și căuta liniștea dinaintea valului de informații cutremurătoare, ura lor, ce pare că nu se mai zvântă, ne-a activat un soi de anticorpi. Dar sigur a fost greu. Și va mai fi.

     Cred că una dintre lecțiile de preț ale vremii a fost iubirea necondiționată față de Hristos Domnul. Am descoperit că, dinaintea unui val ce-L calcă în picioare – dese ori din pricina unei creștinătăți ce și-a pierdut sensul său propus de Evanghelie – pe Mântuitorul, nu suntem pregătiți să-L apărăm prin cuvintele noastre. Tertulian oferă dintâi gândul acesta în Apologiile sale, arătându-ne explicit că Domnul nu are nevoie de puțina noastră apărare. Dar Se odihnește în mărturiile noastre. În mărturisirea pocăinței noastre și rugăciunii. În mărturisirea prin cuvânt și faptă că El ne este Dumnezeu. Plinătatea acestor mărturisiri este roditoare prin lucrarea Duhului Sfânt în viețile noastre așezate în acord cu viața în Hristos pe care Biserica ne-o face vie. Nu doar dinaintea ochilor, prin slujire liturgică, ci și dinaintea provocărilor vieților noastre. Cotidiene și veșnice deopotrivă. Poate de aceea cumințenia reacției Bisericii, la vremea când dădeau în pârg liturgic slujbele legate de Patima Domnului și Învierea Sa, ar putea fi socotită unul dintre obolurile de preț ale populației creștine a României la vreme de pandemie ucigașă. Creștinii au opus morții curajul cuminte al femeilor Mironosițe. Care urcă în tremurul zorilor spre Mormânt. Unii au crezut că agitația, vânturarea opiniilor personale și scrisorilor deschise către Ierarhi, vânturarea pe paginile volatile ale facebook-ului înseamnă mărturisirea lui Hristos. Alții au ales să fie alături de oamenii parohiilor lor, să ducă Lumina pentru ca lumânarea din noaptea de Înviere să nu fie însingurată. În fapt, Biserica o rostit câteva zile la rând, în toate interstițiile sale pastorale, „Veniți de primiți Lumină!”. Arătând tocmai forța aceasta a Luminii împotriva întunericului ambalat în ordine și legi omenești. Preotul care s-a simțit singur în Noaptea ce face zori Dimineții celei fără de sfârșit e semnul unei lipse de implicări în tensiunea pastorală a comunității, e comodul obișnuit ca lumea să fie acolo mereu, unde s-a obișnuit să fie. Care nu a trecut prin sufletul său singurătatea împărătească și rodnică a Răstignitului. Liniile de forță ale pastorației vremii acesteia au fost exact înțelegerea umanului din Biserică și asumarea comunității creștine ca pe o familie pe care o aprinzi în inima ta de păstor. Năimiții, oricum s-ar ascunde în titluri, au suferit enorm. Cei care au asumat în smerenie preoția, nu ca pe un dat ce li se cuvine, au descoperit în smerenia clipelor pastorale din zilele acestea mii de motive să iubească și mai mult Biserica.

Iubirea Bisericii. Ca pe o Mireasă ce ne taie calea mereu. Arătându-ne mereu că iubirea este posibilă. E primul gând pe care-l ai ca preot când vezi mirii ce se pregătesc de Nuntă. Ei exprimă într-o lume a des-întrupării iubirii tocmai credința în Cel Care este Iubirea Întrupată.

     Grija oamenilor pentru participarea la slujbe, așteptarea lor cuminte și isteață – preoții au împărtășit mii de credincioși, cu atenția cerută de norme umane, dar cu aceeași conștiință acrivică, cerută de singura normă neperisabilă, a grijii cerute de Duhul Sfânt – cordialitatea cu păstorii lor este una dintre cele mai emoționante lecții ale timpului. Nu. Nu suntem o Biserică- muzeu ori sală de supat duminica. Suntem Biserica Sfintei Treimi, a Dumnezeului Celui Viu, comunitate vie pe pământ și în cer. Nu ceilalți trebuie să înțeleagă asta. Noi trebuie să știm asta. Și să o mărturisim!

 Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

Locul și rolul Teologiei în Universitate în trecut și astăzi (I)

    Am propus redacției Telegrafului român publicarea unei serii de articole despre rolul și locul teologiei în cadrul universităților, atât în trecut, cât și astăzi. În primul rând doresc să mulțumesc redacției pentru acceptarea cu generozitate a acestei propuneri!

    Am făcut această propunere pornind de la situația existentă în țara noastră, dar și în lume. La ora actuală, în România, facultățile sau departamentele de teologie de diferite confesiuni sunt, în cea mai mare parte, integrate în universitățile de stat. În ceea ce privește școlile de teologie ortodoxă – atât seminariile teologice, de nivel liceal, cât și institutele de grad universitar – au fost integrate în universitățile de stat în urma unui protocol semnat de Biserica Ortodoxă Română cu Ministerul învățământului imediat după 1989. Situația se prezintă în mod similar în țările est-europene cu majoritate ortodoxă, cu excepția Rusiei și a unor țări din spațiul fost-sovietic. Cine cunoaște situația învățământului teologic din alte țări central și vest-europene, precum și din America de Nord, mai ales din SUA, știe că, în unele țări cu majoritate catolică sau protestantă, facultățile de teologie sau de științe religioase sunt, în general, integrate în universități, de stat sau private, fie nu. Situația este diferită în ceea ce privește școlile care pregătesc strict doar clerici pentru diferitele biserici: unele dintre aceste școli sunt facultăți de teologie, parte a unor universități, altele (numite „seminarii” cu sensul englezesc al cuvântului „seminary”) nu sunt integrate în sistemul universitar. Situația din lumea din afara spațiului european și nord-american diferă de la o țară la alta și de la o confesiune la alta, în funcție de ponderea și influența creștinismului în țara sau regiunea respectivă, dezvoltarea sistemului academic național, legislație etc. 

     Avem de-a face, așadar, cu o situație diferită de la o țară la alta și de la o confesiune la alta. Seria de articole despre locul și rolul teologiei în universitate va avea ca obiect de cercetare, în primul rând, tradiția ortodoxă și spațiul unde s-a dezvoltat aceasta și, doar în al doilea rând și tangențial, alte tradiții și alte geografice. Așa cum sper că se va observa din articolele viitoare, chiar și cu această limitare autoimpusă vor exista expuneri destul de ample despre alte confesiuni și regiuni, din cel puțin două motive: (1) locul și rolul teologiei în universitate din perspectivă ortodoxă a fost influențat de locul și rolul acesteia în celelalte două mari tradiții creștine europene, anume în romano-catolicism și în protestantist; și (2) Ortodoxia a devenit, mai ales în ultimele decenii, o tradiție creștină cu prezență globală, deci are școli de teologie deschise pe toate continentele, iar acestea sunt parte sau au o relație cu mediul academic din țările respective.

     Principalele obiective ale seriei de articole pe tema anunțată în titlu sunt: (1) în ceea ce privește trecutul istoric, voi încerca să răspund la următoarele întrebări: a) cum a relaționat „școala” sau „școlile” teologice creștine cu universitatea în Antichitate și în Evul Mediu? Mai întâi voi lămuri câteva chestiuni terminologice: ce înțelegem prin „școală teologică” creștină în Antichitate? Au existat universități în Antichitate? În ceea ce privește Evul Mediu, vom observa că există diferențe în ceea ce privește relația dintre teologie și universitatea medievală în Răsăritul bizantin și aria sa culturală și Apusul Europei; b) ce a adus nou epoca modernă în relația dintre teologie și universitate? Aici voi prezenta principalele puncte de vedere expuse în Apusul Europei și modul în care acestea au influențat deciziile cu privire la rolul și locul teologiei în universitățile din țările majoritar ortodoxe, mai ales la noi. c) Care a fost situația în perioada comunistă, în România dar și în alte țări est-europene? (2) În ceea ce privește rolul și locul teologiei în universitate astăzi, voi expune în detaliu cum anume este perceput acest rol și loc în context românesc, dar și în alte contexte similare, adică în țările majoritar ortodoxe, atât din perspectiva reprezentanților teologiei, dar și a colegilor ne-teologi din universitate. Ultimele articole se vor referi la posibile perspective de viitor.

Pr. Conf. Univ. Dr. Habil. Daniel Buda

T eo l o g i e ş i s p i r i t u a l i t a t e o r t o d o xă

Cu foarte multă bucurie am primit în perioada Păresimilor în format tipărit lucrarea de doctorat a colaboratorului nostru Adrian Stoia, absolvent al Facultăţii de Istorie din cadrul universităţii sibiene. După finalizarea studiilor de licenţă şi a celor masterale, sub coordonarea reputatului profesor Zeno Karl Pinter, acesta a realizat o cercetare doctorală în care a abordat Cultura materială reflectată în programele iconografice ale bisericilor din sudul Transilvaniei (secolele XIV-XVI), lucrare apărută sub egida Editurii Honterus din Sibiu.

Lucrarea de faţă tratează subiectul din perspectiva monumentelor ecleziale săseşti din sudul Transilvaniei, care dacă până acum câteva decenii lăsau destul de greu la vedere temele iconografice, prin restaurările recente au fost scoase la iveală noi ansambluri murale. Autorul subliniază ca punct de intrare a picturii de sorginte apuseană momentul aşezării coloniştilor saxoni aici în teritoriul de graniţă al culturii occidentale. Ridicate de primele generaţii de colonişti sau de persoane care deţineau un anumit statut social, bisericile săseşti sunt azi umbre ale monumentelor de odinioară din mai multe motive.

Puternicele ziduri care le înconjoară subliniază rolul de apărare cu care au fost învestite, dar autorul atrage atenţia că mesajul spaţiului liturgic interior s-a modificat în timp. În urmă cu aproximativ cinci secole şi-a făcut apariţia un val al schimbării marcat de Reformă, iar imaginea spaţiului interior a fost modificată. Interesant este faptul că unele piese s-au adaptat (au fost adaptate), rămânând acolo unde au fost ele plasate iniţial (cum este cazul câtorva poliptice cărora le-a fost înlocuită imaginea sculptată în scrinul central sau le-au fost repictate panourile conform noii orientări religioase). Nu acelaşi lucru s-a petrecut cu cărţile de cult (ceea ce era evident), cu unele opere de artă religioasă, mobilier liturgic sau veşminte care au fost înlăturate. Multe dintre acestea (aşa numitele vasa sacra) au fost topite sau vândute, foarte puţine ajungând până în zilele noastre.

Cercetarea de faţă încununează cercetarea de teren realizată de autor şi care însumează mii de kilometri parcurşi pentru observarea situaţiei de teren a monumentelor ecleziale din sudul Transilvaniei care sunt prezentate în acest volum impresionant şi care îmbie cercetătorul spre frumos şi spre cercetare adâncă a universului eclezial atât de bogat al fraţilor noştri de alte confesiuni creştine din acest spaţiu binecuvântat de Dumnezeu.

Îl felicităm pe autor pentru această realizare deosebită pentru el, dar şi pentru istoria creştinismului transilvănean şi recomandăm această lucrare cu multă căldură tuturor celor interesaţi de istoria Ardealului străbun care oferă un exemplu de convieţuire etnică, naţională şi religioasă pentru orice parte a Europei şi a lumii de sute de ani.

† LAURENȚIU,

Arhiepiscopul Sibiului și Mitropolitul Ardealului

Urgențe pentru creștinul de acum

     Nu scriu sub impulsul unei nevoi, ci la imboldul unei rugăminți. Privesc spectacolul lumii de azi și mi-e greu să mă decid încotro să-mi orientez gândurile pentru că sunt o grămadă de știri contradictorii și nimic nu pare limpezit.

Una dintre temele care mă preocupă este legată de locul creștinului în lumea contemporană și felul în care îl poate mărturisi pe Hristos în condițiile istorice de azi.

Nu știu în ce măsură suntem conștienți că cel mai perfid aspect al ,,mitologiei modernității” care ni se inoculează este acela că secularul nu este o ideologie, cu propriile sale certitudini, prejudecăți și adeziuni iraționale, ci doar un context cultural care permite tuturor convingerilor să înflorească, în măsura în care caracterul lor distinct se limitează strict la sfera privată. Acest lucru permite regimurilor seculare să se promoveze într-o mare diversitate de violențe și nedreptăți, fără a ține seama de mult trâmbițata ,,corectitudine politică” ce se vrea echidistantă, ca principiu, dar se pare că nu pentru toată lumea.

     O carte care merită adusă în dezbaterea ideilor de azi este și cea a lui David B. Hart, ,,Ateismul: o amăgire. Revoluția creștină și adversarii ei”, care pune în discuție recuperarea memoriei creștine, reamintirea îndelungatului trecut creștin, de care sunt dependente multe din principiile morale profunde ale modernității ,,luminate”, dar a căror memorie ideologia modernității se străduiește să o distorsioneze fără a dori să-și asume violențele excesive și subtile prin care s-a instalat și perpetuat. El încearcă să ne convingă, pe parcursul cărții, că Evanghelia a creat în societatea umană o revoluție care tocmai pentru că nu a fost subită, traumatizantă și mărginită, ci progresivă, continuă și atotcuprinzătoare, a fost cea mai semnificativă, profundă și radicală revoluție din istoria umanității.

Mesajul său e cât se poate de provocator și încearcă să ne demonstreze că ,,epoca rațiunii a fost, în unele aspecte importante, începutul eclipsei autorității rațiunii ca valoare culturală, că epoca modernă este remarcabilă, în mare măsură, pentru triumful dogmatismului inflexibil și irațional în toate sferele strădaniei omenești (inclusiv în domeniul științelor) și pentru zborul dinspre raționalitate către o grămadă de fundamentalisme paliative, religioase și seculare, că ideologia iluminismului aparținând modernității ca atare nu are niciun merit în dezvoltarea științei moderne, că predispoziția spre barbarism a statului modern secular depășește tot răul de care creștinismul ar putea fi, pe buna dreptate, acuzat nu doar în virtutea tehnologiei superioare de care dispune, ci prin însăși natura sa, că printre marile realizări ale culturii moderne se numără masiva refugiere în superstiții și incubarea unor tipuri brutale de nihilism, și că, prin comparație cu revoluția creștină ce i-a precedat, modernitatea nu este altceva decât un efect întârziat, sau chiar o contrarevoluție o întoarcere reacționară către o confortabilă, dar dezumanizantă înrobire, mentală și morală față de natura primară”.

    Spiritul modernității pare să ne propună un nimic primordial ce fundamentează întreaga realitate, un vid fertil în care toate lucrurile sunt posibile, din care nu izvorăște niciun impediment împotriva dorințelor noastre și în fața căruia putem alege să devenim orice.

    Se pare că viața omului contemporan este un perpetuu act laic de credință în lucruri uneori mult mai obscure și derizorii decât cele postulate ca bazându-se pe taină. Ar trebui să știm că valorile promovate de conștiința laică: respectul față de ceilalți, inviolabilitatea drepturilor persoanei, libertatea științei, acceptarea pluralismului religios și politic, a democrației politice și a pieței economice, nu s-au născut în afara creștinismului sau în luptă cu el, ci au conviețuit în cadrul istoriei.

   Tendința modernității este cea de a aborda creștinismul ca pe o ideologie pledând împotriva lui ca și când ar fi vorba de confruntarea cu un birou de avocatură. Dar ca să înțelegem fascinantul umanism pe care îl aduce creștinismul trebuie să ne reconfigurăm capacitatea mărturisitoare a propriei credințe.

     Am terminat de curând ,,jurnalul” savantului Alexandru Mironescu, ,,Admirabila tăcere”, și am rămas fascinat de modelul lui de mărturistor al credinței în Hristos, de interesul pentru citirea Scripturii, de deschiderea teologică înspre textele fundamentale ale literaturii creștine, de nivelul cunoștințelor și abilitatea de orientare creștină. Cred că asta lipsește creștinului contemporan care s-a pierdut în ignoranța de a-și cultiva sufletul cu adevărul învățăturii Mântuitorului.

    V-aș cita o mostră din jurnalul profesorului Mironescu: ,,Dumnezeu e prezent pretutindeni, în toată creația sa, dar nu-l poate vedea decât acela care Îl resimte ca o prezență în inima sa. Contactul nemijlocit cu Dumnezeu nu e posibil omului decât în inima sa. Dumenzeu e Taina omului. Aici, în inimă, incertitudinea obiectivă e biruită de dragostea din miezul interiorității, unde credința rezolvă contradicția fundamentală, scandalul absurdului, care e cu totul altceva decât scandalul ignoranței. În punctul acesta, a crede, escaladând rațiunea, nu mai e un martirism. În punctul acesta creștinismul apare ca însuși adevărul vieții și nu ca ceva ce este adevărat până la un oarecare nivel”. Modelul profesorului Mironescu pare destul de izolat azi când mulțimea creștinilor practicanți se confruntă cu aceeași ignoranță care stăpânește masa creștinilor nominali. Cei care abordează aspecte ale credinței sau liniile general creștine o fac de pe o poziție impersonală. Credința este prin esența ei ceva adânc personal și este cu adevărat vie când este asumată în condiția experienței personale.

   Spune părintele Schmemann că o anumită învățătură a Bisericii ajunge să fie vie pentru mine doar atunci când devine experiența mea, credința mea, și în consecință, conținutul personal al vieții mele.

Chiar dacă creștinismul este extrem de personal nu înseamnă că este individualist, pentru că toți credincioșii se raportează la același Hristos, care se adresează El însuși fiecărei persoane. Părintele Schmemann ne face atenți la o nuanță care creștinului de azi îi scapă frecvent: credința fiecăruia, în vreme ce e înrădăcinată în credința comună, rămâne unică.

   Modernitatea încearcă să transforme bătălia cu credința și religia într-o dezbatere științifică, pentru a-i arunca pe credincioși într-o confuzie cu argumente științifice, ca și cum discuția s-ar ține în termenii unui fenomen al naturii cognoscibil în mod obiectiv.

Din păcate, pentru foarte mulți dintre noi, preoți și credincioși, creștinismul are nevoie de demonstrații pentru că nu mai este trăit la nivelul experienței personale. Modelul profesorului Mironescu și-a restrâns, din păcate, ,,aria de influență” la foarte puțini laici, care, din fericire, au început să-și facă simțită vrerea în peisajul destul de anost al culturii de azi.

    În virtutea reflexelor modernității am putea spune ca și filozoful Sartre că ,,omul este o pasiune inutilă”, dar, în virtutea experienței creștine, am putea spune ,,chipul Slavei Tale celei negrăite sunt, deși port în mine rănile păcatelor”.

    Ar fi timpul să admitem că avem o credință care nu ne onorează statutul de creștini și că timpul nu este pierdut chiar dacă ,,secerișul este mult și lucrătorii sunt puțini”.

Pr. Dr. Cristian Muntean

Tele-viață liturgică, în vremuri pandemice

     În cele trei decenii de la prăbușirea comunismului, Biserica a fost liberă: o libertate fondată pe jertfa celor – mai ales tineri – care au fost asasinați în timpul revoluției din ’89. Această stare – asociată treptatei democratizări, deci regăsirii unor drepturi fundamentale, negate de fostul regim totalitar – i-a permis și să-și fondeze propriile mijloace de comunicare în masă: de la ziare și posturi de radio, până la o televiziune proprie, numită Trinitas, nu Sf. Troiță... La fel, odată cu apariția internetului și, ulterior, a rețelelor de socializare (social media), pastorația a mai făcut un pas către modernitatea târzie, dominată de aceste spectaculoase evoluții tehnologice: de la Patriarhia Română, până la Mitropolii și (Arhi)episcopii, fără a uita puzderia de parohii – celula corpului eclezial –, mesajul Evangheliei nu s-a mai mulțumit cu predica din fața ușilor împărătești ale iconostasului sau cu orele de religie organizată la școală, ci a trecut în eter, ocupând un spațiu virtual tot mai vast. Libertatea aceasta, prompt adaptată la oportunitățile noului mileniu, a devenit oglinda vieții bisericești, chit că – tot ea – a dublat discursurile ”oficiale”, sub autoritatea Sf. Sinod, cu destule ilustrări abuzive ale unei Ortodoxii intrate pe mâna unor persoane sau grupuri care vorbesc în numele ei, fără să dețină necesara autoritate canonică, sacramentală sau teologică. Era, desigur, inevitabil, de vreme ce democrația funcțională exclude cenzura.  Biblia însăși e consultabilă online. Multe portaluri ortodoxe au lămurit, pentru doritori, felurite aspecte alte Tradiției răsăritene, propunând medalioane hagiografice, lecții omiletice, linii de exegeză, texte patristice și filocalice sau explicații liturgice. Ne vom aminti de aceste trei decenii ca despre o perioadă fastă, în care BOR s-a dezvoltat deodată cu libertatea economică și de mișcare, neîngrădită de nimeni și de nimic, în comunicarea ei cu poporul drept-credincios.

     Iată că, de două luni, politica de carantinare a dus la o situație pe care – aproape ironic, dacă e să evocăm aici latura ironică a pedagogiei divine – nu am anticipat-o. Un greu de uitat Mare Post pascal, străbătut cu bisericile golite de credincioși. Preoți și ierarhi singuri cu Dumnezeul euharistic, mistic prezent în sfintele potire, un cler claustrat în lăcașurile unde doar sfinții din icoane par să țină isonul, alături de nevăzutele cete îngerești. Pe acest fundal deopotrivă insolit și întristător, cei mai mulți slujitori ai altarului au recurs la soluția alternativă cea mai comodă: transmiterea live a slujbelor, pe Facebook sau YouTube. În paralel, ne-am „bucurat” (vine vorba) de impecabil-tehnicele transmisiuni „pe viu”, asigurate de Trinitas TV.

    Cum era de așteptat, au apărut și opiniile contrare, deloc neîntemeiate. Sigur că e o soluție de avarie, deci temporară. Dar am constat și eu (însoțit de familie și confirmat de prieteni) că tele-viața liturgică e altceva și nicidecum suficient. Mergeam la Sf. Liturghie făcând adesea greșeala (aproape inconștientă) de a-i cam neglija pe frații și surorile din preajmă. Acum realizez că numai acea comuniune, într-o obștească respirație a rugăciunii, e reală, eficientă, autentică și sfințitoare. Chiar dacă, ascultând sfaturile preoților, am căutat să facem și din propria locuință o capelă privată, una e să fii acolo, în casa lui Dumnezeu, și cu totul alta să te reculegi pe o... canapea, în salon. Rău e și că, în imaginarul colectiv, s-a consolidat în răstimp imaginea unor biserici goale. Tot rău e și că decizia autorităților de a carantina lăcașurile și după 15 mai 2020 s-a luat cu argumentul că ele sunt frecventate mai cu seamă de vârstnici, deși nu e (doar) așa. Bine, în schimb, e că – de la distanța izolării impuse cu poliția – mirenii au putut pricepe mai bine logica perfectă și simbolismul profund al fiecăruia act de cult.

     Desigur că se va reveni la „normal”, chit că s-au înmulțit profeții cam precari ai sloganului „nimic nu va mai fi la fel”. Măcar să ne fi schimbat, fiecare și cu toții, în creștini mai aproape de datoria vieții noastre!

Teodor Baconschi

Sfinții Împărați Constantin și Elena – modele de viețuire în vremuri de încercare

Sfinții Împărați Con­stantin și mama sa Elena au fost niște aleși ai lui Dumnezeu într-o anumită perioadă din istoria Bisericii noastre. Cu ei a încetat perioada persecuțiilor împotriva Bisericii noastre și s-a deschis perioada libertății.

Noi observăm acum roadele libertății de după ’90 și nu le prea putem stăpâni. Ne scapă uneori de sub control și suntem atât de convinși că trăim libertatea și drepturile democratice.

Bunul Dumnezeu a rânduit ca la începutul secolului al IV-lea, mai exact în anul 312, să se întâmple minunea. Aceasta a avut loc atunci când împăratul Constantin, înaintea luptei sale cu Maxențiu, a văzut că stelele de pe cer s-au așezat în formă de cruce și deasupra era scris, tot cu ajutorul astrelor cerești: Prin acest semn vei învinge/ In hoc signo vinces!

Îi cinstim pe cei doi sfinți, întocmai cu Apostolii, pentru că datorită lor Biserica creștină a primit darul lui Dumnezeu, din rânduiala Lui.

Tot de împăratul Constantin este legat un eveniment care stă la baza evoluției Bisericii din punct de vedere al organizării sale atât administrative, cât mai ales doctrinare, pentru că în anul 325 a avut loc Primul Sinod Ecumenic.

Biserica a fost obligată ca din Sfânta Scriptură și din Sfânta Tradiție, din aceste două depozite ale Cuvântului lui Dumnezeu, să formuleze dogmele sale, care să reflecte învățătura Bisericii. Acest lucru era necesar pentru că atunci apăruseră ereziile, ce nu puteau fi stăpânite decât printr-o doctrină bine stabilită a Bisericii, pentru că până atunci totul se transmitea prin viu grai în cadrul Bisericii, se citea din Sf. Scriptură. Toate acestea trebuiau însă concentrate spre o anumită temă. Primul dintre eretici a fost Arie, cel ce a atacat tocmai persoana Mântuitorului Iisus Hristos. Pentru ca Biserica să arate că Fiul lui Dumnezeu a fost și Dumnezeu, și om, misiunea Sa fiind cea de mântuire a întregii lumi, la Primul Sinod Ecumenic s-a stabilit prima parte din Crezul nostru, mai exact primele 7 articole. Toate aceste adevăruri cuprinse în prima parte a Simbolului de credință nu au fost formulate de oameni învățați prin înțelepciunea omenească, ci au fost formulate sub inspirația Duhului Sfânt, pentru că Părinții de la Sinodul I Ecumenic s-au rugat lui Dumnezeu să reverse harul asupra minții lor pentru ca ei să poată înțelege această taină, acest paradox. Întâi de toate, să înțeleagă cum Dumnezeu cel Unul este întreit în persoane: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Să înțeleagă apoi ce legătură există între cele trei persoane, pentru ca ele să fie într-o unitate deplină. Dumnezeu-Tatăl este necreat, nefăcut. El este făcătorul cerului și al pământului, al celor văzute și al celor nevăzute. Dumnezeu-Tatăl L-a născut din veci pe Fiul, iar Fiul, când se întrupează din Fecioara Maria, se naște din mamă fără de tată, pentru că el era născut din Tatăl din veci. Între cele două persoane, Tatăl și Fiul, există legătură de egalitate, numai că Tatăl naște din veci pe Fiul și Fiul e născut din Tatăl. La al Doilea Sinod Ecumenic, de la Constantinopol, din 381, se vor adăuga și celelalte 5 articole ale Simbolului de credință, unde este prezentată și învățătura despre cea de-a treia persoană a Sfintei Treimi, în așa fel încât Biserica are astăzi o formulă simplă și la îndemâna fiecăruia, un ghid și un îndreptar al credinței. Din Simbolul de credință se deduce și cea mai simplă mărturisire de credință, anume semnul Sfintei Cruci.

În momentul în care noi ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci, noi mărturisim că Dumnezeu-Tatăl, din iubire, Îl trimite pe Dumnezeu-Fiul, motiv pentru care ne însemnăm inima, apoi Dumnezeu-Fiul, după săvârșirea misiunii Sale de mântuire, Se înalță la ceruri și șade de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl și îi biruiește pe vrăjmași. Semnul Crucii este, de fapt, puterea care se revarsă în lume, care se întruchipează, care se materializează în viața noastră.

Prin închinarea noastră cu semnul Sfintei Crucii și prin rostirea doxologiei treimice: „În numele Tatălui și al Fiului și Sfântului Duh”, facem cea mai simplă mărturisire de credinţă și cel mai simplu act al identității noastre spirituale de credincios ortodox.

Mărturisim astfel credința Bisericii în Sfânta Treime, una în ființă și întreită în persoane, și în lucrarea de mântuire săvârșită de Hristos, Dumnezeu adevărat și Om adevărat. Crucea este stindardul dreptei credinţei! Cei care vor să ne rupă de Biserica lui Hristos, venind cu tot felul de amăgiri şi de cuvinte frumoase, nu pot rezista la proba aceasta de foc a Sfintei Cruci, de care s-au lepădat. Crucea este singura armă cu care putem să ne apărăm tot timpul credința și viața noastră spirituală, pentru că fuge vrăjmaşul, fuge cel rău, fuge tot cel care nu-L cinsteşte pe Hristos răstignit, mort şi înviat. De ce fuge vrăjmaşul de Cruce? Pentru că Mântuitorul, fiind Dumnezeu, „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Flp 2, 8). Vrăjmaşul diavol nu se poate smeri, ci fuge de smerenia lui Hristos şi de puterea dătătoare de viaţă a Crucii, pentru că prin Cruce au fost rupte peceţile iadului, de unde au fost scoşi Adam şi Eva, iar tuturor celor care aşteptau venirea Lui le-a deschis porţile raiului.

Sărbătoarea din 21 mai, a Sfinților Împărați Constantin și mama sa Elena, ne aduce și mai aproape de sufletul nostru semnul Crucii pentru că, în icoana lor, ei sunt legați de acest semn al biruinței.

Sf. Împărăteasă Elena, după ce creștinismul a primit libertate, și-a îndreaptat atenția spre Ierusalim, pentru a căuta Crucea Mântuitorului Hristos. Trecuseră deja 300 de ani, nu se mai știa exact unde este, dar cu multă credință și perseverență a căutat și a găsit cele trei cruci îngropate. Până azi se păstrează, sub Biserica mare a Învierii de la Ierusalim, o peșteră unde au fost îngropate cele trei cruci. Fiind ele îngropate, nu se mai deosebeau una de alta. La 14 septembrie noi sărbătorim Înălțarea Sfintei Cruci, tocmai găsirea Crucii de către Împărăteasa Elena, prin acea minune pe care Dumnezeu a rânduit-o prin sfinții Lui. De atunci, prin intermediul Sfintei Elena, Crucea Mântuitorului este venerată în toată lumea, ea fiind împărțită în diverse locuri pentru folosul creștinilor.

Se cuvine să ne considerăm ca niște chemați într-o oștire sfântă, care e Biserica lui Hristos, o armată a biruinței ce are ca stindard acest semn al biruinței, semnul Sfintei Cruci. Dar și într-o comunitate a vestirii Învierii Mântuitorului Iisus Hristos prin faptele noastre și viața dăruită nouă, prin dragostea pe care noi o arătăm lui Dumnezeu, pentru ca să primim binecuvântarea Sa, și prin dragostea pe care o arătăm față de cei din jur. Dacă noi vom încerca să fim mai cuminți, mai înțelepți, mai buni, Dumnezeu își va îndrepta mila spre noi. Dacă noi vom continua să privim doar sper noi înșine și spre interesele noastre proprii, atunci Dumnezeu Își va întoarce fața Sa de la noi, precum spune și psalmistul: „De-ți întorci Tu fața Ta, toate se ofilesc. Lua-vei duhul lor și se vor sfârși și în țărână se vor întoarce” (Ps 103, 30). Noi, fără să ne dăm seama, uităm că există un echilibru pe care Dumnezeu l-a lăsat și, dacă lucrăm împotriva echilibrului, intervin lucruri pe care nu le mai putem stăpâni, și atunci spunem că mama natură este vitregă. Dar aceasta este mama noastră, pentru că noi din natură suntem și suntem legați de ea. Ne-a creat Dumnezeu și ne-a trimis aici, chiar în țara aceasta, așa cum l-a trimis pe poporul ales în Țara Făgăduinței. Aceasta ne-a dat-o Dumnezeu spre gestionare, spre întreținere, ca ea să fie pentru viitor suport al vieții. Dacă în egoismul nostru am dori să trăim numai noi bine, distrugând ceea ce avem, nu vom ajunge să ne bucurăm de ceea ce credem că ni se datorează nouă. Iată că, dacă cei din trecut ar fi crezut că numai ei au drepturi, nu ar fi fost acum bisericile noastre pline de mărturii ale sfințeniei și ale sfinților lui Dumnezeu ce se roagă pentru noi. Ei sunt cei care, în rânduiala lui Dumnezeu, se coboară la noi și poate că îi avem ocrotitori purtându-le numele sau având evlavie față de ei, întărindu-ne în credința în Hristos și în nădejdea că vom fi cu toții împreună în Împărăția cerurilor.

Să mulțumim lui Dumnezeu pentru toate cele revărsate asupra noastră și să folosim acest dar al Său de a iubi, de a sta înaintea lui Hristos după har, ca prieteni ai lui Hristos, acest dar al prieteniei fiind cel mai de preț dar pe care l-a oferit Hristos prima dată ucenicilor Săi.

† Laurenţiu,

Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului