Lect. Univ. Dr. Vasile Chira
Nu trebuie să vedem în filosofii presocratici nişte teoreticieni, obsedaţi de sistemicitate, ci, dimpotrivă, cu excepţia lui Leucip din Milet şi Democrit din Abdera, toţi se exprimă într-un stil poetic care imită uneori tonul profeţiei. Filosofii milesieni caută prin mijloace raţionale cauza primă a lucrurilor, fiind animaţi de o incurabilă nostalgie după Adevărul absolut pe care illo tempore omul l-a adulmecat faţă către faţă. Ei voiau să găsească acel principiu (arhe, initium rerum) care să explice originea a tot ceea ce există, încercând să reducă pluralitatea realităţii fenomenale la o unitate. Cu alte cuvinte, primii filosofi ionieni erau interesaţi de acel ceva care rămâne egal cu el însuşi în condiţiile în care ochii noştri asistă zilnic la spectacolul metamorfozării realului. Această perpetuă schimbare analizată de milesieni va genera mai târziu o tensiune metafizică în gândirea greacă prin cele două soluţii opuse propuse de Heraclit din Efes şi Parmenide din Elea.
Primul dintre cei trei milesieni, Thales (aprox. 640-558 î.Hr.), afirmă că începutul tuturor lucrurilor este apa. Oricât ar fi de naivă ontologic această idee, rămâne totuşi genială încercarea de surprindere a unui principiu la care s-ar putea reduce existenţa. În virtutea unei conştiinţe a unităţii cosmice, filosoful din Milet investeşte un element pur fizic cu „semnificaţie metafizică”1. Motivul care l-a determinat pe Thales din Milet să aleagă apa ca temei ultim al lumii este incert. E posibil ca acest lucru să-i fi fost sugerat de abisul marin pe care-l scruta zilnic, de caracterul fluid, permeabil şi omniprezent al apei, de capacitatea de transformare, dar şi de indispensabilitatea acestui element în ecuaţia vieţii. Întrebarea lui Thales se opreşte aici, el nu se întreabă asupra începutului acestui pretins început pentru că-l considera etern. De aici putem deduce faptul că pentru Thales apa nu avea doar un sens strict material, nu reprezenta ceea ce reprezintă, de pildă, H2O pentru moderni, ci avea un înţeles mai profund, metafizic. Pentru vechii greci graniţa dintre material şi imaterial nu era încă suficient de bine marcată. Înţelegem astfel de ce pentru Thales din Milet întreaga materie era însufleţită.
Elevul lui Thales, Anaximandros (618-547 î.Hr.), caută elementul ordonator într-o zonă a nedeterminării, convins că numai un principiu abstract, indeterminat, precum apeiron-ul, are calitatea de a da naştere unor entităţi determinate. Pentru ca procesul devenirii să fie etern a fost nevoie de un principiu nonsenzorial şi nemărginit. Acestei necesităţi metafizice răspundea principiul anaximandric. Atributele apeiron-ului erau prezentate într-o manieră apofatică: negenerat, indestructibil, neperisabil, inepuizabil, neschimbabil şi netrecător. Ieşind, printr-un impuls intern, din omogenitatea sa primordială, produce, prin diferenţiere, contrariile: cald-rece, umed-uscat etc. din care a luat fiinţă lumea2. Odată diferenţiat, caldul s-a adunat în jurul recelui în formă de glob, precum coaja înconjoară copacul. Această masă a stat la baza lumilor vizibile pe care apeiron-ul le va înghiţi din nou în sine. Procesul se repetă la infinit. Viaţa apare prin evaporarea elementului umed sub acţiunea soarelui. Primele animale asemănătoare cu peştii, înfăşurate într-un fel de carapace cu ţepi au ieşit pe uscat, pierzându-şi după o vreme acest accesoriu natural. Omul, la rândul său, s-a născut din aceste vieţuitoare.
Cel de-al treilea filosof milesian, Anaximene (582-528 î.Hr.), va abandona abstracţiile logice ale predecesorului său revenind în spaţiul sensibil. Principiul lucrurilor este, după el, aerul. Precum sufletul omenesc, care nu este altceva decât aer, coordonează trupul tot astfel lumea este guvernată de aer. Aerul lui Anaximene nu este neapărat aerul comun pe care-l respirăm, ci mai degrabă un soi de suflu fin (pneuma). Din aer prin condensare şi rarefiere se nasc lumea şi lucrurile din ea.
Matematician de geniu, filosof, astronom şi cugetător etico-religios, Pitagora din Samos (aprox. 570-490 î.Hr.) pune la baza realităţii raporturile matematice. Totul este număr. Universul (kosmos) este clădit pe armonie şi ordine. În jurul focului central (scaunul lui Zeus) se învârt zece sfere care poartă zece corpuri cereşti: Pământul, Luna, Soarele, Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Saturn, Stelele fixe şi Contrapământul. În rotirea lor, aceste sfere produc o muzică inaudibilă oamenilor pentru că s-au obişnuit cu ea încă din momentul naşterii. Sufletul este de origine divină şi de aceea nu poate fi decât nemuritor.
Pitagoreismul n-a reprezentat doar o şcoală filosofică, ci şi un mod de viaţă reglementat de un set de precepte religios-morale al căror scop era virtutea, armonia raţionalului cu iraţionalul în sufletul adeptului. Acest lucru poate fi facilitat de ascultarea muzicii, viaţă ordonată, autocunoaştere şi contemplarea cosmosului.
Heraclit din Efes (500 î.Hr.) se opreşte asupra eternei schimbări a lucrurilor. Totul devine. Nimic nu rămâne identic cu sine. Lucrurile au calităţi opuse: rece-cald, umed-uscat, zi-noapte, iarnă-vară, tinereţe-bătrâneţe, viaţă-moarte etc. , realitatea nefiind altceva decât suma luptelor dintre contrarii („Războiul e tatăl tuturor lucrurilor”). O raţiune adâncă, Logos-ul are rolul de a menţine un fel de echilibru între aceste contrarii. Heraclit alege ca principiu şi imagine a devenirii focul. Lucrurile se nasc din foc şi se transformă în el „aşa cum mărfurile se schimbă în aur şi aurul în mărfuri” (fr. 90). Evoluţia realităţii înscrie un proces circular, efeseanul neadmiţând nici un început, nici un sfârşit al lumii („totuna este începutul şi sfârşitul unei circumferinţe”, fr. 103). La sfârşit va fi un incendiu universal. Astfel multiplicitatea se va întoarce la Unul pentru ca totul să o ia de la început.
În opoziţie cu concepţia lui Heraclit din Efes se conturează programul eleat. Pentru reprezentanţii şcolii eleate singura realitate este dată de existenţa unică, necreată, imobilă, eternă şi indivizibilă. Pe lângă cercetările din domeniul geografiei, geologiei, astronomiei sau meteorologiei, pe lângă atitudinea sa critică faţă de mitologie şi religia tradiţională, Xenofan din Colophon (aprox. 570-480 î.Hr.) are o contribuţie majoră pe tărâmul filosofiei. Idealul uman al acelei vremi, atletul (cultul muşchilor), este înlocuit de el cu un ideal spiritual care pune în valoare înţelepciunea, forţa minţii umane. În opoziţie diametrală cu politeismul antropomorf şi vulgar al vremii sale, Xenofan afirmă existenţa unui zeu unic, necorporal, nedevenit şi nemuritor („unul este zeul între zei şi oameni mai mare, nici la chip, nici la minte asemenea oamenilor”, fr. 23). Xenofan pune sub semnul identităţii cosmosul şi Divinitatea, alunecând prin aceasta într-o formă de panteism metafizic. Concepţia sa profundă şi originală despre Divinitate va constitui o sursă de inspiraţie nu numai pentru filosofii eleaţi, ci chiar şi pentru unii autori patristici.
1 Vezi G. Vlăduţescu, Contemporaneitatea filosofiei vechi, prefaţă la Antologia filosofică. Filosofia antică, ediţie revăzută şi adăugită de Octavian Nistor, Ed. Minerva, Bucureşti, 1975, p. VII.
2 Vezi N. Balca, Istoria filosofiei antice, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1982, p. 22.
