Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu
În Transilvania cultul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena era tot atât de puțin dezvoltat ca şi în ţările româneşti extracarpatice. De pildă, „Sinodul” de preoţi şi mireni convocat de mitropolitul Dosoftei la Bălgrad, la 4 iulie 1627, stabilea şi numărul sărbătorilor de peste an, între care şi ziua de 21 mai1. Tot în Transilvania circula un „Cântec al lui Constantin împărat”, după cum rezultă dintr-un manuscris (miscelaneu) din satul Cuzap, jud. Bihor, de la mijlocul secolului al XVIII-lea2. În mai multe volume de predici tipărite de cărturari transilvăneni şi bănăţeni spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi prima jumătate a celui următor apar şi predici la sărbătoarea Sfinţilor Împăraţi.
Primul mare predicator în Biserica Transilvaniei a fost Sf. Ierarh Andrei Şaguna de la Sibiu (1846-1873). Se ştie că în anul 1855 a reeditat în tipografia sa „diecezană” Chiriacodromionul la duminici al arhiepiscopului Nichifor Theotochis, după traducerea călugărilor nemţeni Gherontie şi Grigorie Dascălul, viitorul sfânt mitropolit al Ţării Româneşti (probabil după ediţia de la Iaşi din 1840-1841). În această ediţie sibiană a Chiriacodromionului, Şaguna a inclus şi 26 de predici proprii, cu titlul: Adaos de cuvântări bisericeşti pentru sărbătorile domneşti de peste an, cu 134 de pagini3. Între acestea se numără şi un „Cuvânt la sărbătoarea Sfinţilor marilor împăraţi şi întocmai cu apostolii Constantin şi Elena”. Merită să fie reţinut şi faptul că Şaguna a editat, tot în „tipografia diecezană”, patru cuvântări din Adaosul său sub titlul Predigkten (48 p.), şi anume: predicile la Sf. Gheorghe, la Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, la Buna Vestire şi la Înălţarea Domnului. Izvoarele folosite de Şaguna la întocmirea predicilor sale erau Sfânta Scriptură, iar în cazul sărbătorilor închinate sfinţilor – sinaxarul zilei respective din Mineiele tipărite de el însuşi între anii 1853 şi 18564.
Predica lui Andrei Şaguna pentru ziua de 21 mai se intitula „Cuvânt la sărbătoarea Sfinţilor marilor împăraţi şi întocmai cu apostolii Constantin şi Elena”, având subtitlul „Despre biruinţa Bisericii creştine asupra păgânismului”. Pornind de la cuvintele Mântuitorului: „Nu te teme turmă mică, pentru că bine a voit Tatăl vostru să vă dea vouă împărăţia” (Luca 12, 32), Sfântul Ierarh sibian îşi începe predica prezentând pe scurt propovăduirea Sfinţilor Apostoli, care „a adus în scurtă vreme mii de oameni la lumina cunoştinţei, atât din neam mare, cât şi din neam de rând”.
Această „râvnă” a lor a dus însă şi la dezlănţuirea „goanelor şi feluritelor chinuri asupra creştinilor de cătră slujitorii de idoli”, care au durat aproape trei sute de ani. Şi cu toate acestea, Biserica lui Hristos a supravieţuit, încât, în opinia lui Şaguna, creştinii erau aproape la egalitate numerică cu închinătorii la idoli, ceea ce, evident, era exagerat. Şi totuşi Biserica nu avea „un împărat creştin care să ocrotească pe creştini în credinţa şi evlavia cătră Dumnezeu, care să scutească pe creştini de goanele cele silnice şi volnice ale acelor cari nu credeau în adevăratul Dumnezeu şi se închinau idolilor”. Dar ziua mult aşteptată de creştini a venit prin Constantin, „împăratul Răsăritului şi al Apusului, şi Maica sa Elena”. Andrei Şaguna îl prezintă apoi pe tatăl sfântului împărat „Constanţie” (Chlor), care l-ar fi crescut în credinţa creştină şi pe fiul său, căruia „îi era milă de creştinii cari se ucideau şi se munceau (erau chinuiţi, n.n.) de ceilalţi împăraţi păgâni”. Ajungând împărat, în locul tatălui său, pe când se găsea „în ostrovul” (insula, n.n.) Britaniei, aflând că Maxentie a ajuns împărat al Romei cu sprijinul unor senatori, Constantin a pornit cu armata împotriva lui, după ce a poruncit să fie pus semnul crucii „pe toate armele, pe coifuri şi pe steaguri”. Maxentie a fost înfrânt şi s-a înecat în Tibru, împreună cu mulţi dintre ostaşii săi. Şaguna mai menţionează că împăratul Constantin „a avut războaie şi cu cetatea Bizanţului şi cu goţii la râul Dunăre, însă şi din războaiele acestea a ieşit biruitor”.
În opinia lui Şaguna, împăratul intenţiona să primească botezul după „învingerea vrăjmaşilor”, dar o „lepră foarte cumplită” l-a ţinut mult timp la pat. Consemnează şi legenda cunoscută că „popii idolului Apollon” l-au sfătuit să se scalde în sânge de copii mici, dar a fost înduioşat de jalea mamelor acelor copii, încât a poruncit ca acei copii să fie redaţi mamelor lor. Drept aceea, împăratul a chemat la sine pe episcopul Silvestru al Romei (314-335), care l-a sfătuit să postească şi să se roage, să dea milostenie săracilor, să închidă „capiştile idoleşti” şi să interzică jertfirea la idoli, să-i elibereze pe creştinii închişi. Episcopul a cerut apoi preoţilor săi să postească şi să se roage ca să înceteze „goanele”, iar „împăratul să primească legea creştinească”. După şapte zile episcopul l-a vizitat din nou pe împărat, încredinţându-se că a împlinit canonul dat, fapt pentru care a început să-l pregătească pentru Sfântul Botez. „Şi aşa, botezându-se Constantin şi primind legea creştinească, s-a însănătoşit şi trupeşte, şi sufleteşte”. Tot atunci s-a botezat şi împărăteasa Elena „şi mulţime de popor”. Împăratul a dat apoi dispoziţii să se ridice o biserică închinată Mântuitorului Hristos chiar „în curţile sale împărăteşti”.
În continuare, Sf. Ierarh Andrei menţiona pe scurt şi alte fapte petrecute în timpul împăratului Constantin: eliberarea ierarhilor şi a preoţilor din închisori, zidirea şi înfrumuseţarea unor biserici, instituirea cinstirii sfintei cruci etc. Sublinia şi rolul creştinismului în „îndreptarea năravurilor oamenilor”, deschiderea de şcoli, dezvoltarea „măestriilor (meseriilor, n.n.)” şi a „negoaţelor”. Şi el încheie: „Cu un cuvânt, Europa întreagă are de a mulţumi creştinătăţii starea sa cea înfloritoare şi strălucită de care se bucură astăzi şi cu care dânsa este azi model de cultură pentru celelalte părţi ale lumii”. Adresându-se apoi ascultătorilor, ierarhul le atrăgea atenţia că „Biserica lui Hristos îşi prăznueşte biruinţa asupra slujirii de idoli, (dar) nu uitaţi că biruinţa aceasta ne face şi pe noi părtaşi de bunătăţile acelea de care s-au învrednicit creştinii sub împăratul Constantin”5.
Andrei Şaguna revine, într-o oarecare măsură, asupra Sfinţilor Împăraţi şi în „Cuvântul la sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci”. În prima parte prezintă pe larg însemnătatea Sfintei Cruci pentru credincioşi. Reaminteşte cele spuse în predica din 21 mai, legată de botezul împăratului Constantin şi al mamei sale Elena, ca apoi să prezinte mai pe larg călătoria împărătesei la Ierusalim pentru aflarea locului în care se găsea Sfânta Cruce. Ea a poruncit să fie distrusă „capiştea idolească” zidită încă din timpul împăratului Adrian. Urmează istorisirea cunoscută cu aflarea celor trei cruci, dar şi un episod diferit de ceilalţi trei ierarhi români, şi anume că, pe când se întorceau de la locul descoperirïi, au întâlnit un cortegiu funerar şi, punându‑se pe mort crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul, el ar fi înviat. „Patriarhul” Macarie s-a urcat apoi „pe un loc înalt”, arătând crucea credincioşilor, care i s-au închinat şi au rostit cuvintele: „Doamne, miluieşte-ne”. „Şi de atunci s-a început praznicul Înălţării cinstitei cruci a Domnului şi se ţine până în ziua de astăzi şi va rămânea în toate veacurile”. Iar în partea finală a predicii îndeamnă din nou pe „evlavioşii creştini” să cinstească Sfânta Cruce6.
*
Dacă în aceste două predici Sfântul Ierarh Andrei prezintă pe cei doi Sfinţi Împăraţi în forma unor panegirice, în schimb în lucrarea sa Istoria Bisericii Ortodoxe răsăritene universale (2 vol., Sibiu, 1860) el prezintă pe cei doi sfinţi împăraţi ca un istoric.
El a folosit istoriile bisericeşti din perioada patristică şi bizantină, precum şi „Centuriile” de la Magdeburg, iniţiate de teologul şi istoricul protestant Mathias Flacius Illyricus în lucrarea sa „Eclesiastica historica”, precum şi Istoria bisericească a arhiepiscopului Meletie al Atenei († 1714), în traducerea mitropolitului Veniamin Costachi, Istoriile unor teologi sârbi (Iovan Raici şi D. Medacovici), lucrările unor teologi şi istorici germani, austrieci şi maghiari7.
În capitolul VI („veacul al patrulea”), în „tăierea” (capitolul, n.n.) I, § 172-177, Şaguna prezintă „Îndemnările împăratului Constantin pentru creştinare” (p. 192-198). El susţine că prin Pronia dumnezeiască împăratul a fost pregătit treptat pentru botez, inclusiv prin „filantropia” tatălui său faţă de creştini, precum şi prin „bunăvoinţa cea arătată lor” din partea mamei sale, Elena.
Războaiele pornite din partea unor popoare păgâne, dar şi anumite „boli epidemice” care apăreau la moartea unor împăraţi erau alte motive care l-au îndemnat pe Constantin să se încreştineze. Într-un alt paragraf (173) prezintă apariţia crucii pe cer, aşa cum era relatată de Eusebiu de Cezareea, cu dispoziţia de a se pune semnul crucii pe steaguri şi arme, fapt pentru care „au biruit pre Maxențiu”. În § 174, intitulat „Scutinţa creştinilor până la moarta lui Liţiniu”, Şaguna scria că după înfrângerea lui Maxențiu, împăratul Constantin „au prochiemat (proclamat, n.n.) libertatea bisericească şi libertatea creştinilor; apoi s-au dus la Mediolanum la nunta surorii sale, carele se măritase după Liţiniu şi acolo împreună au dat porunca ca atât bisericile, cât şi alte lucruri ţiitoare (care ţin, care depind, n.n.) de biserici să se dee îndărăpt creştinilor”. Arată apoi că în 314 sau 318 Constantin a oprit pedeapsa cu răstignirea pe cruce, a interzis evreilor – sub pedeapsa cu moartea – de-a asupri pe conaţionalii lor care se încreştinau; a poruncit stăpânilor de slugi (sclavi) să-i socotească drept „fraţii săi”; a interzis să se ia „dajdia” de la biserici şi slujitorii lor; în anul 320 a dispus să se facă rugăciuni şi citiri din Sfânta Scriptură în curtea sa împărătească, precum şi în cele ale „curtenilor” lui şi „au demăndat (poruncit, n.n.) ca toţi să serbeze zioa duminecei cu creştinii, oprind judecăţile, târgurile şi orice lucruri lumeşti în zilele de dumineci; au poruncit tuturor să ţină sărbătoarea Paştilor creştine, iar oştirii sale au demăndat a face rugăciuni în toate zilele”. Toate acestea, continuă Şaguna, le-a făcut încă pe când trăia Liciniu, iar Constantin nu primise Sfântul Botez.
În § 175 prezintă „Scutinţa creştinilor după moartea lui Liţiniu” (p. 196-198). Şaguna menţiona faptul că împăratul Constantin a îndemnat, prin scrisori speciale, pe dregătorii şi cetăţenii Imperiului să vină la Hristos. În acelaşi timp zidea biserici şi da dispoziţii să fie dărâmate „capiştile idoleşti” ori le prefăcea în locaşuri de cult creştine. În sfârşit, scria că în anul 338 (!) a primit „sfinţenia tainei botezului”, în suburbia Nicomidiei. Aceeaşi politică au urmat şi fiii săi, Constans, în Apus, şi Constanţiu, în Răsărit, dar şi alţi împăraţi, doar pomeniţi cu numele. Iar împăratul Teodosie cel Mare „au nimicit rămăşiţele idoloslujirei, închizând capiştele şi oprind intrarea în ele”. În sfârşit, în § 177 şi 178 menţionează faptul că împăratul Constantin a fost preocupat şi de înfiinţarea de şcoli şi de biblioteci (în Constantinopol şi în Cezareea Palestinei). Constatăm că Șaguna nu pomeneşte nimic de convocarea Sinodului I Ecumenic şi de osândirea ereziei lui Arie. Lucrul este explicabil, pentru că la timpul respectiv nu avea prea multe informaţii istorice referitoare la perioada constantiniană. Oricum, la timpul său, deci acum un secol și jumătate, Andrei Șaguna cunoștea multe evenimente istorice petrecute în primele secole creștine.
În concluzie, putem spune că acești sfinți ierarhi români, doi din Moldova, unul din Țara Românească și altul din Transilvania, au cinstit după cuviință, prin scrisul sau predica lor, pe Sfinții Împărați Constantin și Elena.
1 Timotei Cipariu, Acte şi fragmente, Blaj, 1855, p. 153-154; Ştefan Meteş, Istoria Bisericii şi a vieţii religioase a românilor din Transilvania şi Ungaria, ed. a II-a, Sibiu, 1935, p. 484.
2 Cf. Florian Dudaş, Manuscrise româneşti din bisericile Bihorului, Oradea, 1986, p. 88.
3 Au fost reeditate de Preotul Florea Mureşanu, sub titlul Predici, cu un studiu introductiv, Cluj, 1945, CX + 219 p., şi de Preotul Dorel Man, sub titlul Cuvântări bisericeşti pentru sărbătorile domneşti, Cluj-Napoca, 2003, 175 p.
4 O analiză a predicilor lui Şaguna vezi în studiul introductiv al lui Florea Mureşanu la ediţia citată şi Mircea Păcurariu, O viaţă închinată Bisericii şi Neamului: Sfântul Ierarh Andrei Şaguna, Sibiu, 2012, p. 344-353, cu indicarea altor lucrări la n. 21.
5 Am folosit ediţia Florea Mureşanu, p. 85-92, confruntată cu originalul din 1855.
6 Andrei Şaguna, Predici, ed. Florea Mureşanu, p. 158-166, confruntată cu originalul.
7 O prezentare a izvoarelor şi a cuprinsului vezi la Pavel Cherescu, Andrei Şaguna – Istoria Bisericii Ortodoxe. Studiu comparativ, în „Revista Teologică”, an. 6 (78), 1996, p. 48-64.
