Mulți ar spune că o asemenea
dispersie polemică e rodul libertății democratice și că oricine râvnește o
atmosferă pacifică, fără valuri de ură și crispări partizane, dovedește o
vinovată nostalgie după liniștea de plumb a totalitarismului. Est modus in rebus. Niciodată nu a
existat o societate perfect creștină (deși Biserica tinde să fie o societate a
celor desăvârșiți). Nici măcar în idealizatul Bizanț, unde viciul, trădarea,
intriga, lăcomia, lașitatea și violența vindicativă au coexistat mereu cu
virtutea, loialitatea, armonia, prudența, curajul și iertarea, așa cum se
întâmplă în orice civilizație, în oricare cetate, de când lumea. Fiecare grup
uman și fiecare individ din care e compus acesta amestecă binele și răul,
pendulează între crimă și pedeapsă, între aspirația pură și degradarea în
abjecție, oscilând psihodramatic în căutarea echilibrului necesar
supraviețuirii.
Ca să revenim la cotidianul
românesc, e normal să trăim alături de compatrioți diferiți (ca educație,
stiluri de viață, modele comportamentale) dar - dacă suntem creștini, formați
în doctrina mântuitoare a Învățătorului nostru teandric – avem, indiferent de
regimul politic în care funcționăm, datoria de a spori pacea socială, nu de a
contribui la deteriorarea ei continuă. Amintesc acest truism pios pentru că, de
când paradigma simfoniei Stat-Biserică s-a desfăcut (din cauza pluralismului
democratic și a secularizării cu note frecvent anticlericale), am observat
mulți creștini (cu pompă declarați ca atare) puși pe harță, vehemenți,
mânuitori de anateme și etichete infamante. Ei se folosesc de ideea că nu
trebuie să fii ”căldicel”, că urgența mărturisirii ia forma cruciadei zilnice
și că nu poți ”întoarce obrazul”, dacă Biserica e scuipată și credința
batjocorită la lumina zilei. S-a deschis, fără ca cineva să-l fi instituit, un
soi de concurs: cine-i mai ortodox? Cine-i mai zelos? Cine-i mai
(auto)îndreptățit să urle, să se proclame drept, să acuze și să excludă?
Biserica are dușmani, însă dacă o
aperi cu armele dușmanilor ei, riști să li te alături, chiar involuntar. Riști,
altfel spus, să-ți pierzi tocmai diferența, adică identitatea pe care o aperi
și în numele căreia susții că te manifești. Nu există în cele două milenii de
istorie a dreptei credințe apostolice precedentul unor comportamente agresive
pe care Biserica să le fi sanctificat. I-o fi dat Sf. Ierarh Nicolae al Mirelor
Lichiei o palmă ereziarhului Arie, dar cohortele de martiri au primit cu
bucurie moartea pentru Hristos, fără să-și mânjească mâinile cu sângele
persecutorilor, fără să tragă foloase terestre din postura de ”victimă”, fără
să-și spurce gura cu înjurături și să-și schimonosească figura prin rictusuri
furibunde, așa cum vedem azi, tot mai des, pe rețelele de socializare.
Creștinul pus pe scandal, ofensiv și înfuriat vădește un alarmant deficit
catehetic și de cultură istorico-teologică, dar și o vinovată neîncredere în
puterea Proniei, singura forță, sofianică și harică, la nivelul căreia se
reglează derivele parcursului uman. Credința fără fapte (și argumente
inteligent apologetice) moartă este, numai că faptele noastre trebuie să
asculte ritmul unei inimi curate, sănătoase și senine, orice încercări ne-ar
pune la bătaie răbdarea.
Teodor Baconschi
