Motto

„Ziarul nostru a făcut totdeauna, dela întemeere până astăzi, şi va face şi în viitor politică de apropiere, de înţelegere, de aplanare a divergenţelor [...] Întemeetorul ziarului nostru, Marele Şaguna, ne-a îndemnat şi ne-a impus să facem politica aceasta, singură corespunzătoare puterilor noastre”

vineri, 6 mai 2022

Unitatea Ortodoxiei sub presiunea geopoliticii

             

            Se cuvine să dovedim luciditate atunci când evaluăm impactul pan-ortodox al războiului declanșat de Rusia în Ucraina. Noi avem o Biserică Ortodoxă mare, echilibrată, lucrătoare în toată societatea românească și tocmai de aceea nu e cazul să ne facem iluzii: viitorul creștinismului răsăritean se recompune acum, la granița României și sub ochii celor care încă vor să vadă. Marea dilemă ecleziologică vizează, mai mult ca oricând, relația dintre local și universal. Aici, nu formulele ad hoc funcționează, cât moștenirea istorică. Toate comunitățile creștine post-constantiniene au fost obligate să definească raportul dintre cetatea terestră și Cetatea lui Dumnezeu. Așa s-a născut imperativul de a formula o teologie politică. În Răsărit, imperiul bizantin – continuator al celui roman – a fost prima întruchipare pământeană a Ierusalimului ceresc, ca prefigurare a celui ceresc. Bazileul a fost inclus în succesiunea apostolică, fiind investit cu rolul de mediator între Sfânta Treime și poporul lui Dumnezeu reunit în trupul mistic al Domnului Iisus Hristos.

Toți ortodocșii, oriunde ar trăi, au păstrat în bagajul lor spiritual prestigiul arhetipal al ”mileniului bizantin”, mai mult sau mai puțin idealizat. În fond, odată creștinați prin geniala întreprindere misionară a sfinților Chiril și Metodiu, bulgarii, sârbii și rușii au rivalizat cu Bizanțul, pe care l-au atacat, fără succes, ajungând în final la ”transferarea” lui simbolică prin alianțe matrimoniale, acorduri diplomatice, relații jurisdicționale și traduceri patristice. Și moldovenii sau muntenii din Evul Mediu s-au înscris, prin anumite figuri voievodale, în trena paradigmei bizantine, dar au privit și spre Roma pontificală sau regatele catolice ale Ungariei și Poloniei, participând cu trupe la cruciadele târzii din Balcani. Numai rușii au reușit însă constituirea unui imperiu ortodox autonom față de cel otoman și continuu opus acestuia, în bazinul pontic și regiunile creștine căzute sub puterea Semilunii. Ei au fost inevitabil autorii unei teologii politice bazate pe vechea translatio imperii. Moscova s-a perceput pe sine ca a treia Romă și a căutat să eclipseze sau chiar să uzurpe prestigiul scaunului patriarhal de Constantinopol. Prin urmare, tensiunea dintre lumea slavă, dominată de ruși, și cea greacă, adunată în jurul tronului ecumenic din Fanar, a devenit definitorie pentru tectonica spațiului ortodox chiar și în modernitate, când popoarele creștine din ”comunitatea” post-bizantină și-au format (cu asistență militară țaristă) propriile state independente. Printr-o tragică ironie a istoriei, comunizarea Europei de Est (cu excepția Greciei salvate de interesele britanice în Mediterana orientală) a obiectivat, sub semnul demonic al ateismului marxist-leninist, deja clasică ambiție a Moscovei de a-și trimite ”lumina” în ansamblul spațiului ortodox.

Binecuvântarea pe care patriarhul Chiril a dat-o invaziei rusești din Ucraina se combină cu anterioara rupere a comuniunii BO Ruse cu Patriarhia Ecumenică, după ce aceasta recunoscuse autocefalia Kievului. Luciditatea recomandată la începutul notațiilor mele vizează obligația noastră morală de a recunoaște că unitatea Ortodoxiei este deja subminată printr-o schismă efectivă. Cum planul lui Vladimir Putin de refacere manu militari a imperiului ruso-sovietic e clar sortit eșecului, putem anticipa că separația dintre Ortodoxia rusă și restul lumii dreptcredincioase (cu tot cu diaspora aferentă) va căpăta o expresie geopolitică durabilă. Pe termen mediu, va exista o Ortodoxie euro-atlantică (sporită demografic prin aderarea oricât de lentă a Ucrainei, Republicii Moldova și Georgiei la UE) și o alta, net izolată internațional, la umbra Kremlinului. Lucrarea pentru refacerea comuniunii pan-ortodoxe va dura decenii, dacă nu mai mult, și va depinde de eventuala democratizare a Rusiei, deocamdată utopică. Noile decupaje jurisdicționale vor provoca răni greu de vindecat, însă mult amânata pocăință în urma comunismului, evoluțiile socioculturale organice și strădania fraternă a tuturor Bisericilor Ortodoxe vor înlesni lucrarea Duhului Sfânt, fără de care manevrele și erorile omenești nu-și pot afla îndreptarea profundă. Vocația sinodală a Ortodoxiei – care situează relațiile inter-ecleziale într-o structură policentrică – rămâne principiul indispensabil pe care se cade să-l aplicăm, mai ales acum, când Dumnezeu ne reamintește pedagogic adevărul că Împărăția Sa nu trebuie construită pe pământ, ci în sufletul celor care-și caută laolaltă mântuirea, cu privirea ațintită spre veacul eshatologic.

                                                                                                                         Teodor Baconschi