Întoarcerea din exilul păcatului, la viața în Hristos
† LAURENȚIU,
Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului
În călătoria noastră cu Hristos, spre Postul Mare, am ajuns în Duminica Întoarcerii Fiului Risipitor, adăugând la temele duminicilor care au trecut: foamea şi setea după Dumnezeu a vameşului Zaheu, credinţa smerită a Cananeencei, rugăciunea smerită a Vameşului, tema acestei duminici, „Întoarcerea din exilul păcatului”, pentru a lua parte la Masa Împărăţiei.
La Sfânta Liturghie a acestei duminici am ascultat două texte biblice atât de pilduitoare şi de potrivite acestui pelerinaj spiritual cu Hristos, ele constituind mesajul divin pe care trebuie să-l împlinim în viaţa noastră. Prima lectură biblică a Apostolului, din Epistola I-a către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel (6, 12-20), ne îndeamnă să ne ferim de păcatul desfrânării, folosindu-ne libertatea după voia lui Dumnezeu, cuprinsă în poruncile Sale: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos” (6, 12). Apostolul neamurilor face o apologie a trupului omenesc, care, datorită sufletului cu care vieţuieşte, este „templu al Duhului Sfânt” (6, 19) şi aparţine Domnului, nu nouă înşine. De aceea se întreabă retoric: „Au nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Luând deci mădularele lui Hristos, le voi face mădularele unei desfrânate? Nicidecum” (6, 15).
Aceste elemente de antropologie paulină din cuprinsul Apostolului acesta ne ajută la înţelegerea celei de-a doua lecturi biblice, cea a Sfintei Evanghelii a Întoarcerii Fiului Risipitor (Luca 15, 11-32) din exilul pierzător de suflet al păcatului, către dragostea părintească a tatălui.
Unele lucruri mari şi tainice ale Împărăţiei Cerurilor, care nu sunt uşor de înţeles pentru noi, oamenii, ne sunt explicate de Mântuitorul Hristos în pilde sau parabole, luând exemple din viaţa cea de toate zilele, pe care le pune în legătură cu Dumnezeu. În acest sens, prin parabola Fiului risipitor, Mântuitorul ne arată nemărginita iubire a Tatălui ceresc faţă de noi, cei rătăcitori pe căile pierzării. Dumnezeu ne respectă libertatea, ca un dar al Său, primit de la creaţie, dar ne şi aşteaptă cu braţele deschise pentru a primi întoarcerea noastră, pentru că: „Și în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă” (Lc. 15, 7).
Pilda aceasta, a Fiului risipitor, este, poate, cea mai sugestivă, cea mai impresionantă, dar şi cea mai folositoare dintre pildele pe care Mântuitorul le-a rostit. În descrierea ei, această parabolă o putem împărţi în trei părţi componente: despărţirea fiului celui mic de tatăl său, întoarcerea lui din exilul păcatului şi bucuria întoarcerii, etape care corespund în viaţa noastră cu: îndepărtarea de Tatăl ceresc, prin păcat, întoarcerea, prin pocăinţă şi Spovedanie, şi efectele împăcării cu Dumnezeu, culminând cu primirea la Masa Împărăţiei.
Prima parte a parabolei, care cuprinde începutul neascultării fiului celui mic, este descrisă pe scurt, amintindu-se doar solicitarea lui de a primi partea cuvenită din avere şi împlinirea acestei cerinţe de către tatăl său. Se observă încă de la început înţelepciunea tatălui şi dragostea lui părintească, respectând libertatea fiului său, prin evitarea oricărei discuţii contradictorii şi, mai ales, prin depăşirea oricăror motivaţii sau tradiţii, pe care le-ar fi putut invoca. Ne-am fi aşteptat cu toţii să fi reacţionat tatăl său şi să nu-i dea averea, pentru că ştia că o va risipi. Dumnezeu ştie şi aşteaptă ca noi liberi să consimţim, să ne apărăm de căderea în păcat, cerând ajutorul Lui şi conlucrând cu Harul divin. Dar dacă vrem cu tot dinadinsul libertatea aceasta, atunci El ne îngăduie să ajungem până în ultima treaptă a păcatului, pentru ca să putem fi responsabili pentru faptele săvârşite şi să dăm seama în faţa Lui. Iată de ce tatăl n-a zis, de exemplu: „Nu îţi dau, pentru că vreau să-ţi păstrez averea ta pentru familia ta viitoare!”, ci i-a zis: „Ia ceea ce ţi se cuvine!”
Dacă ne folosim fără limită de libertatea noastră, observăm cum săvârşim păcatul foarte rapid şi uşor, într-o clipă, însă revenirea pe calea cea dreaptă cere hotărâre, efort şi stăruinţă pentru ca să fie deplină şi statornică întoarcerea noastră. Păcatul te îndepărtează de Dumnezeu, aşa cum neascultarea faţă de părinţi, faţă de tată şi mamă, te îndepărtează de dragostea familiei. Vedem şi noi cât de uşor putem cădea, cât de uşor ne putem îndepărta de dragostea lui Dumnezeu, şi apoi observăm până unde putem ajunge, care este extrema păcatului, cea mai de jos treaptă a lui.
Mântuitorul pune accent, în această pildă, pe partea a doua a ei, pe latura ei pozitivă, pe întoarcerea sau revenirea Fiului rătăcitor şi pe schimbarea lui totală, pe convertirea și pe transformarea lui, după o experienţă a neascultării şi a îndepărtării de dragostea părintească a tatălui său, înnoire care a adus mare bucurie, după cum tatăl îi mărturiseşte fiului celui mare: „fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat” (v. 32). Această pildă ne oferă nouă, ca exemplu, calea întoarcerii spre Hristos, prin iertarea păcatelor, în Sfânta Spovedanie, şi pregătirea noastră pentru Masa Împărăţiei.
Şi a plecat fiul cel mic şi s-a lipsit de dragostea tatălui său şi de ascultarea faţă de el, îndepărtându-se de Dumnezeu, şi a ajuns ca, în foarte scurt timp, să-şi cheltuiască toată averea, devenind muritor de foame. Pentru că desfătările acestei lumi, plăcerile, pe care unii le consideră nemaipomenite, trec aşa de repede şi aduc mari greutăţi asupra noastră. În primul rând, tot ceea ce este omenesc trece şi piere uşor. Pentru a supravieţui, a ajuns în cea mai de jos treaptă a căderii sale, păzind o turmă de porci, animale considerate de evrei necurate, ei nehrănindu-se cu carne de porc. Dorinţa lui de a avea măcar roşcovele pe care le mâncau porcii, dar şi faptul că acestor animale le place în mocirlă, exprimă starea jalnică în care l-au dus plăcerile şi dezmierdările păcătoase ale acestei lumi.
Dumnezeu a lăsat în om glasul Său, conştiinţa, ca judecător al faptelor săvârşite liber, raportându-le la Legea Morală supranaturală, la poruncile dumnezeieşti. Starea lui disperată a trezit în el glasul lui Dumnezeu şi, „venindu-şi în sine”, şi-a amintit de tatăl său, pe care îl părăsise, şi de bunăstarea de care se bucurau toţi argaţii părintelui său. Venirea în sine începe cu un act de smerenie şi de recunoaştere a stării în care te-a afundat păcatul, numit conştiinţa păcatului, pe care o susţine amintirea stării dintâi, a binelui pierdut de când erai prunc curat şi ascultător, de atunci când te-ai bucurat de dragostea părintească şi binecuvântarea lui Dumnezeu. Conştiinţa păcatului şi dorinţa de a reveni în ascultare creează hotărârea de îndreptare: „Mă voi duce la tatăl meu!” Aceasta este forţa sufletească necesară împlinirii întoarcerii din exilul păcatului, a conlucrării cu harul, a dobândirii iertării păcatelor şi a împăcării cu Dumnezeu, pe Care L-am supărat mai întâi. Fermitatea hotărârii înlătură orice piedică din calea întoarcerii la Dumnezeu, cum ar fi ruşinea venită de la diavol. Când faci un păcat, Ispititorul te îndeamnă să-l săvârşeşti şi te minte că nu te vede nimeni, iar după săvârşirea faptei urâte, te spune la toată lumea, ca să-ţi fie ruşine să mărturiseşti păcatul şi să scapi de el. Dacă nu ţi-a fost ruşine să săvârşeşti păcatul, de ce îţi este ruşine să scapi de el. Pe toate le vede întotdeauna Dumnezeu, Cel milostiv şi iubitor de oameni, Care te aşteaptă să te întorci la El.
Hotărârea luată de Fiul risipitor, rostită mai întâi în sufletul său, apoi exprimată în cuvintele adresate tatălui la întâlnirea cu el, s-a transformat într-o rugăciune smerită şi într-o mărturisire sinceră a păcatelor sale săvârşite împotriva lui Dumnezeu şi a părintelui său iubitor, zicând: „Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău” (v. 21).
Calea întoarcerii noastre din exilul în care ne-a aruncat păcatul, pentru a vieţui în Hristos, se realizează prin Taina Pocăinţei, după pilda Întoarcerii Fiului risipitor. Spre scaunul sfânt al Spovedaniei, ne aduce şi pe noi din îndepărtarea de Dumnezeu conştiinţa păcatului, întărită de hotărârea de îndreptare, acte care ne întăresc credinţa în Hristos Mântuitorul şi nădejdea în iertarea păcatelor mărturisite şi îndreptarea noastră prin împlinirea sfintelor porunci.
Mărturisirea păcatelor noastre, în Taina Spovedaniei, trebuie să fie sinceră, completă şi făcută cu smerenie, ca înaintea lui Hristos, Care le cunoaşte toate cele din ascuns ale omului şi iartă păcatele mărturisite cu căinţă. Lucrarea tainică şi sacramentală din cadrul Spovedaniei este împlinită de Săvârşitorul ei nevăzut, Mântuitorul Hristos, Care acordă harul iertării păcatelor şi al îndreptării păcătosului pe calea mântuirii. Duhovnicul care ascultă şi îndrumă mărturisirea este martorul care mijloceşte la Hristos pentru penitent şi îi acordă, ca un „medic” spiritual şi mentor de conştiinţe, tratamentul necesar pentru îndepărtarea urmărilor păcatelor, pregătindu-l pentru împărtăşirea cu Sfânta Euharistie, la Masa Împărăţiei.
Partea a treia a acestei parabole ne prezintă, mai întâi, bucuria părintească nemărginită de care a dat dovadă tatăl, întâmpinându-l pe fiul risipitor care a răspuns chemării iubitoare a lui Dumnezeu şi s-a întors la casa sa cea dintâi. A urmat apoi mărturisirea plină de umilinţă a fiului, îmbrăcarea lui cu haina cea nouă, oferirea de încălţăminte noi, în locul celor distruse de păcat, şi repunerea în demnitatea de fiu, prin inelul primit în dreapta lui. Dacă pe pământ se face bucurie între oameni la aflarea unui pierdut, cu atât mai mult, mare bucurie va fi în cer când noi regăsim calea adevărată a credinţei, care ne aduce o reînnoire sufletească, la reconcilierea cu Tatăl ceresc. Şi toate acestea ne pregătesc pentru Masa bucuriei Împărăţiei Cerurilor, la care Hristos, Mântuitorul lumii, ni se dăruieşte prin Preacinstitul Său Trup şi Scumpul Său Sânge, unindu-Se cu noi şi făcându-ne purtători de Hristos sau „hristofori”.
Iubirea de oameni a Mântuitorului nostru este nemărginită şi se continuă şi după jertfirea Sa pe Cruce, pentru păcatele lumii, prin unirea Sa cu noi, oferindu-ne acea viață nouă şi înnoitoare, „viaţa în Hristos”, prin Tainele de iniţiere creştină: Ne-am născut în viaţa în Hristos, prin Sfântul Botez, ne-am întărit în această viaţă în Hristos, prin Taina Mirungerii, pecetluind cu „pecetea darului Duhului Sfânt” principalele organe ale simţurilor, şi ne-am unit cu Hristos prin Sfânta Euharistie, împărtăşindu-ne cu Trupul şi Sângele Domnului. Se spune că „niciun sfânt nu-L poate iubi atât de mult pe Dumnezeu cât îl iubeşte Dumnezeu pe cel mai păcătos om din lume!”
Trebuie să fim recunoscători lui Dumnezeu pentru toate darurile pe care la revarsă asupra noastră şi să nu amânăm răspunsul la chemarea Sa de a ajunge pe calea întoarcerii din exilul păcatului, până la bucuria cea mare şi şansa vieţii noastre, unirea cu Hristos, la Masa Împărăţiei.
