Misiunea Bisericii azi: raportul între teologie și cultură
Ciprian Iulian Toroczkai
În perioada ce a urmat căderii comunismului în România, Biserica a evitat implicarea în polemici culturale. Unii intelectuali au văzut în acest fapt un semn de indiferență sau chiar de slăbiciune. Departe de a reprezenta o neadaptare la noile realități, Biserica a înțeles însă să-și ducă misiunea ei în conformitate cu valorile perene ale Evangheliei. Nu a fost vorba de o atitudine negativă față de cultură, ci de o valorificare a acesteia prin mijloace conforme cu spiritul creștin. În fapt, imediat după 1990, unii teologi au subliniat importanța unui raport deschis, bazat pe dialog, între clerici și intelectuali, exemplul cel mai concludent fiind cel al Pr. Ion Bria.
Raportul credinţei cu postmodernitatea ridică şi problema ambiguităţii „întoarcerii religiosului”, adică acea căutare a unui răspuns la întrebarea fundamentală: va fi secolul XXI religios sau umanist? În fapt, orice polemică în jurul caracterului „religios” al secolului ce începuse, poate fi considerată inutilă, de vreme ce toate Bisericile au iniţiat noi proiecte de evanghelizare pentru a înfrunta secularizarea sau descreştinarea societăţii în epoca actuală.
Fiecare epocă istorică a pus probleme specifice credinţei. Totuşi lumea noastră oferă credinţei creştine posibilităţi noi, care trebuie descoperite graţie discernământului critic, a „seminţelor” Verbului, prezente între „buruieni”, precum căderea multor mituri ca acela al progresului aducător de fericire prin intermediul dezvoltării ştiinţei şi tehnicii, acela al raţiunii iluministe, acela al ideologiilor totalitare. Aceste mituri deveniseră „religii secularizate” şi aspirau să ia locul credinţei creştine. Dispariţia lor lasă un sentiment de gol şi de dezorientare. Aceste mituri se forţau să acrediteze ideea conform căreia creştinismul este un reziduu al trecutului, depăşit definitiv de progres, o religie mitică şi iraţională, neiluminată de Raţiune, o negare a marilor Forţe ale Naturii şi ale Istoriei, precum Rasa, Naţiunea, Proletariatul, Spiritul războinic şi Lupta de dominare.
În lumea postmodernă, celui care se întreabă asupra sensului vieţii lui şi a sensului istoriei, privind la viitor îngrozit, aceluia credinţa creştină i-L prezintă pe Iisus Hristos ca pe Acela Care, cu moartea şi Învierea Sa, dă sens – nobil şi grandios – întregii existenţe umane. Ca exemplu concludent, este afirmată lupta Bisericii contra neognosticismului prezent în lumea contemporană. În general, gnosticismul are o viziune ciclică asupra lumii, iar istoria şi cultura trebuie să se înscrie acestei ciclicităţi naturale şi imanente. Curentul new-ageist tocmai această ciclicitate o afirmă, depărtându-i pe creştini de la perspectiva eshatologică pe care ne-a adus-o Hristos, perspectivă pe care – în contextul diferitelor alternative postmoderniste – nimeni nu ar trebui să o poată interzice, propunând o altă viziune despre însuşi conceptul de religie (I. Bria 2002:59).
Pentru Biserica Ortodoxă, „provocarea modernităţii” presupune în mod necesar „redresarea hermeneuticii teologice”, deoarece această provocare are nevoie de explicaţii şi clarificări pe care numai teologia le poate face. În special învăţământul teologic trebuie să fie adaptat în funcţie de mutaţiile lumii contemporane; se cere o mai mare atenţie unor noi direcţii, de natură pastoral-vocaţională (cultivarea vocaţiei şi a misiunii), didactică (cultivarea competenţei teologice) şi educaţional-culturală (sintaxa dintre teologie, societate, cultură, civilizaţie).
Raportul dintre cultură şi credinţă reprezinta în gândirea Părintelui Bria o problemă misionară critică pentru viitorul creştinismului în Europa; vizată era atât partea ei centrală şi răsăriteană, care a cunoscut ateismul militant, ofensiv, agresiv, ce a scos în mod intenţionat religia din sfera intelectuală şi educaţională, cât şi partea ei apuseană, care era marcată de un secularism latent, subtil, perfid, ce urmărea în mod sistematic, în numele unei societăţi „laice”, despărţirea Bisericii de stat nu numai administrativ, ci şi valoric (I. Bria 1993:214).
Făcând o evaluare a situaţiei din România deopotrivă în perioada comunistă şi în perioada imediat post-comunistă, teologul misionar român expunea principalele caracteristici ale acestor perioade, pentru ca apoi să extragă câteva linii directoare în ceea ce priveşte acest raport al credinţei şi culturii. În perioada comunistă, influenţa religiosului asupra culturii a fost foarte limitată. Chiar dacă era proclamată oficial, libertatea religioasă era strict limitată la sfera individuală, sau cel mult a familiei şi a parohiei. Misiunea şi educaţia creştină erau interzise Bisericii, care nu avea dreptul să se manifeste la nivel social, ci doar să-şi rezume lucrarea la exercitarea cultului. În acea perioadă, „patrimoniul cultural, artistic, literar, de inspiraţie creştină, a fost ignorat şi interpretat în mod fals. S-a impus o exegetică falsă a monumentelor istorice, în special a frescelor de pe bisericile din Bucovina şi Moldova. (...) Prin distrugerea a 30 de biserici din Bucureşti, monumente istorice şi de artă, dar şi centre de evlavie şi de educaţie creştină, puterea politică a urmărit în mod intenţionat să şteargă amprentele creştine din capitala ţării” (Ibid., p. 215). Negarea sistematică a religiei, marcată prin restricţii de tot felul la nivelul practicii şi mărturisirii publice a credinţei, nu a putut însă să distrugă fondul religios al poporului român.
Prăbuşirea comunismului a deschis calea unei noi realităţi socio-istorice. Acum, o sarcină importantă este de a face din Biserică „un interlocutor valabil al societăţii române în problemele de fond ale culturii şi eticii umane”. (Pr. Bria nu se sfia chiar să folosească un termen teologic consacrat pentru a descrie noua realitate a raportului dintre Biserică şi societate: „sinergie”.) Punctul de plecare este însă unul dificil. Sunt dificultăţi care nu pot fi depăşite decât printr-o interpretare critică a moştenirii spirituale, precum şi prin redactarea unui plan de lucru pentru viitor. Astfel, pe de o parte, Biserica nu trebuie să-şi nege elementele tradiţiei sale (credinţe, instituţii, moravuri, simboluri, practici culturale etc.), dar nici să-şi recupereze trecutul în numele unei ideologii sau puteri politice. Celebrarea şi cinstirea trecutului nu trebuie să se facă în detrimentul experienţelor contemporane ale credinţei, în antiteză cu formele de cultură creştină din epoca prezentă.
Principala sarcină a Bisericii rămâne, aşadar, edificarea unei culturi creştine. Aceasta este definită ca „exprimarea Evangheliei şi a credinţei creştine în gândirea intelectuală (filosofie), în manifestarea artistică (poezie, artă, muzică), în organizarea socială (etică, moravuri), în viziunea istorică (regim politic, formă de stat)”. Tot despre cultura creştină se mai spune că este „tot ceea ce dă identitate unei comunităţi umane, prin fidelitate faţă de origini şi deschidere faţă de viitor. Ea rodeşte din întâlnirea – critică şi profetică – dintre Evanghelie, care se transmite (ea însăşi rezultată din confluenţa dintre mesajul revelat şi cultura timpului, moştenită mai ales din surse biblice), şi formele de exprimare ale societăţii, forme hrănite de diverse forţe. Ea ia forma unui patrimoniu spiritual, metaforic şi istoric în acelaşi timp, în jurul căruia se definesc identitatea şi continuitatea unei familii, unei persoane, unei comunităţi, unei naţiuni” (Ibid. p. 218-219).
Din punct de vedere al conţinutului, cultura se deosebeşte de credinţă, şi ambele de teologie. Cu toate acestea, cultura, credinţa şi teologia formează un tot coerent. Acest fapt este evident în cult, cel care oferă mediul pentru unitate spirituală şi integrare culturală şi constituie un mijloc real de extindere a activităţii misionare a Bisericii. Acest proces este unul de transfigurare, care îmbracă un dublu sens: pe de o parte, transformarea credinţei în cultură, pe de altă parte, transformarea şi sfinţirea culturii prin Evanghelie (I. Bria 2000a:84; I. Bria 1995:151 ș.u.). „Cultura creştină afirmă mai presus de orice conexiunea istorică a divinului cu umanul, şi este ecoul, interpretarea acestei conexiuni istorice. Pe de o parte, ea crede în transcendenţa lui Dumnezeu, sursa existenţei şi a eticii; pe de altă parte, ea mărturiseşte că divinul a intrat în istorie, că deci e vorba de o transcendenţă revelată, întrupată. Spaţiul metafizic şi spaţiul mioritic se întrepătrund în dimensiunea istorică a lui Hristos şi a Bisericii” (I. Bria 1993:219).
Cele afirmate mai sus constituie baza teologică a recunoaşterii consistenţei şi valorii creaţiei, a umanului, a materiei. Finalitatea fiind transfigurarea lumii, Revelaţia creştină nici nu degradează materia, nici nu distruge produsele naturale şi umane. Un frumos proverb românesc este citat de Ion Bria: „omul sfinţeşte locul”. Acest proverb presupune relaţia indisolubilă a creaţiei, a mediului înconjurător, cu omul; acesta din urmă o marchează cu imaginaţia şi tehnica sa, o integrează într-o logică a sfinţeniei şi a conservării. Cultura creştină recunoaşte, aşadar, diversitatea lumii şi a contextului istoric, dar şi universalitatea ce se reflectă din diversitate.
Optimismul ce se degajă din viziunea creştină asupra destinului omului şi al cosmosului, nu este sinonim însă cu utopismul. Cu toate că divinul s-a unit cu umanul, „istoria actuală nu poate să evite păcatul, această sincopă existenţială. Istoria, ca şi spiritualitatea, nu e ca un urcuş continuu, ci ca un parcurs marcat de suişuri şi coborâşuri”. Păcatul se manifestă şi ca o profanare a creaţiei, o smulgere a omului din mediul înconjurător în diverse moduri: prin schimbarea câmpurilor agricole în terenuri industriale şi militare, prin poluarea solului şi apelor, prin aglomerarea populaţiei în blocuri colective, imorale şi inestetice (Ibid., p. 220).
Una dintre principalele întrebări la care trebuie găsit răspuns este aceasta: Cum se transmite Revelaţia lui Dumnezeu în istoria unui popor şi cum o modifică, cum se respinge această Revelaţie? Iarăşi, Părintele Bria se referă la cazul concret al Ortodoxiei româneşti, ca un caz de la care pornind se pot extrage câteva reguli generale.
În cazul poporului român, cultura creştină exprimă şi întreţine sentimentul de fidelitate faţă de origini. Există la ei forme de tradiţie creştină ce au devenit adevărate instituţii comunitare, sociale (de exemplu adunarea liturgică, sărbătorile, procesiunile sau hramurile bisericeşti). Înseamnă că românii şi-au creat tradiţii permanente în care se recunosc, un mod de viaţă propriu care reflectă identitatea lor. Canonizarea Sfinţilor Români, făcută la 20-21 iunie 1992, ar reflecta tocmai faptul că „credinţa lucrează efectiv în viaţa oamenilor şi, prin ei, schimbă istoria unei naţiuni” (Ibid., p. 220-221).
Regula generală este că Biserica nu încreştinează societatea prin forţă sau prin decrete, şi chiar atunci când porţile societăţii se închid, deoarece cetăţenii ei nu doresc să audă adevărul, ei îi rămâne calea mărturisitoare, profetică. „Cultura creştină nu este un scop în sine – precizează Pr. Ion Bria. Ea este opera tuturor creştinilor, dar nu pentru o instituţie şi interesele ei, ci pentru Iisus Hristos şi misiunea Lui în lume. Ea este un instrument de căutare şi descoperire a adevărului, a adevărului unul şi universal, în fiecare epocă istorică”. Desigur, în acest proces de „încreştinare” (Pr. Bria va utiliza, cu alt prilej, termenul de „inculturaţie”), de sfinţire a unei culturi, există şi elemente distructive ce trebuie să fie respinse. „Opţiunea pentru iubire şi adevăr este fundamentală pentru cultura creştină care modelează societatea. Tocmai de aceea, cultura creştină are o valoare simbolică pentru toţi, şi nu un scop elitist. (...) Lumea toată, fără excepţie, are nevoie de această speranţă” (Ibid. p. 221).
Exemplul Ortodoxiei româneşti nu reprezintă un caz izolat în istoria creştinismului. Dimpotrivă, este un caz paradigmatic. Un alt exemplu la care apelează Părintele Bria este cel al creştinătăţii orientale (ne-calcedoniană: Bisericile: Armeană, Coptă-Egipteană, Etiopiană, Siriană, Indiană). Afirmând că „noi avem nevoie de sfinţi locali, nu de misionari străini”, orientalii şi-au precizat puternica orientare evanghelică, care are mai multe explicaţii: ei „au reuşit să scoată definiţia Bisericii din termenii dreptului canonic şi să o descrie folosind cu precădere limbajul biblic şi liturgic; au reuşit să dezlege eclesiologia de o cultură dominantă (calendar, limbă liturgică, instituţii), adoptând cultura autohtonă a unei Biserici locale; s-au concentrat asupra sfinţeniei sau calităţii vieţii creştinilor, în care au găsit cea mai eficace metodă misionară” (I. Bria 2000b:8).
Importanţa exemplului Bisericilor Orientale survine din aceea că ele au reuşit să se desprindă de cultura dominantă bizantină. Prin exercitarea funcţiei inculturaţiei, s-a reuşit desprinderea faţă de un dogmatism retoric, autoritar. De asemenea, s-a putut constitui o Biserică locală cu un nou model de relaţie între Evanghelie şi o anumită cultură specifică. Acest fapt se cere continuat şi în viitor, căci pătrunderea Ortodoxiei în ţările asiatice şi africane (Australia, Indonezia, Japonia, Coreea, Kenya, Tanzania, Uganda, Ghana etc.) reclamă chiar mai mult decât acomodări culturale şi lingvistice (traducerea Liturghiei) sau de ordin administrativ şi disciplinar (organizarea diocezelor, formarea preoţilor, transferarea conducerii eparhiilor în seama episcopilor autohtoni). De exemplu, riturile locale capătă aici mai multă importanţă decât cele bizantine, dependente de „simfonia” politică în care funcţiona o comunitate creştină recunoscută în Imperiul Roman; cultul cosmic acoperă cultul imperial, dezvoltându-se o spiritualitate doxologică în raportul creștinilor cu mediul uman şi cel al creaţiei; maximalizarea practicii cuminecării în cadrul Liturghiei, ce orientează toată viaţa eclesială. Aceste aspecte ne duc însă spre un alt „capitol” al misiunii, cel al raportului între Biserică și stat în perspectivă ortodoxă.
Bibliografie (selectivă): Ion Bria (2002), „Spre plinirea Evangheliei”. Dincolo de apărarea Ortodoxiei: exegeza şi transmiterea Tradiţiei, Reîntregirea, Alba Iulia; Idem (1993), „Cultura creştină – un comandament misionar actual”, în Ioan I. Ică jr (ed.), Persoană şi comuniune. Prinos de cinstire Părintelui Profesor Academician Dumitru Stăniloae la împlinirea vârstei de 90 de ani, Editura şi Tiparul Arhiepiscopiei Ortodoxe Sibiu, Sibiu; Idem (2000a), Comentariu la Catehismul Ortodox, Editura „Oastea Domnului”, Sibiu; Idem (1995), Ortodoxia în Europa. Locul spiritualităţii române, Trinitas, Iaşi; Idem (2000b), Biserica istorică pe căile Împărăţiei lui Dumnezeu. Misiologia ortodoxă 2000, Geneva.
