Universitățile
au fost înființate (cu sau fără documente ”fundaționale”) de către Biserica
romano-catolică, din inițiativa unor suverani și respectiv a unor consilii municipale.
Firește că noi, în Estul Europei și aparținând lumii ortodoxe, suntem tentați
de un anume protocronism academic: ne amintim – și le spunem altora, dacă e să
ne justificăm ”întârzierea” – că imperiul bizantin a fost, aproape un mileniu, terenul
unde memoria antichității greco-latine și creștine – incluzând artele liberale
și studiile teologice – s-a păstrat și dezvoltat creator, în vreme ce fostul
imperiu roman de Apus se cufunda în barbarie (cel puțin până la refacerea lui,
sub comanda dinastiei carolingiene). Cu alte cuvine, le-am luat-o înainte
celorlalți europeni și așa am fi rămas, credem noi, dacă n-ar fi survenit
islamul și dacă Bizanțul ar fi rezistat atacurilor otomane. Menționăm, în
aceeași logică a consolării contrafactuale, și faimoasa translatio studii - exodul elitelor bizantine în Italia, după 1453
– pe seama căreia punem germenii Renașterii și ai Umanismului. Dincolo de
aceste tactici justificative, rămâne de necontestat faptul că nu poți căuta
adevărul (așa cum își propun dintotdeauna universitățile demne de acest nume)
dacă nu te bucuri de libertate politică, de suveranitatea unui regim legitim și
de o anume - suficient de constantă - prosperitate economică. Nu putem ști
ce-ar fi devenit Bizanțul dacă moștenirea lui nu s-ar fi transferat la Kiev și
Moscova, încă din veacul XVI, dar putem fi siguri că decalajul Est-Vest, care
nu va fi complet resorbit decât spre finalul secolului 21, nu se explică
genetic sau etnic, ci doar prin rațiuni de conjunctură politică (ne)favorabilă.
Dacă, de pildă, cucerirea peninsulei iberice de către califatul Omeiad n-ar fi fost stopată de Charles Martel (dux francorum) prin victoria acestuia de
la Tours (732), poate că primele universități occidentale ar fi predat până
astăzi teologie coranică...
Presupun că am privi cu ochi mai puțin complexați performanța relativă a universităților românești dacă ne-am aminti, în perspectivă istorică, factorii care le-au determinat să apară abia în a doua jumătate a secolului XIX (cel puțin în Principatele Unite, pentru că, în Transilvania, contextul imperial a permis o altă cronologie). Asta nu înseamnă să neglijăm relele practici - de la subfinanțarea cercetării, până la tolerarea plagiatului și cercul vicios al contraselecției – ci doar să nu ne acuzăm națiunea de culpe imaginare: în condițiile noastre concrete din ultimii 500 de ani (când Occidentul a decolat civilizațional, impunându-se mondial) orice alte neamuri ar fi ajuns la rezultate similare. Să ne bucurăm așadar (gaudeamus igitur) că integrarea europeană, mobilitatea Erasmus, cooperarea inter-universitară liberă și ameliorarea fără precedent a condițiilor noastre economice, într-o democrație perfectibilă, dar funcțională, ne îngăduie – dacă nu chiar ne pretind - să facem și din universitățile României contemporane, cu tot cu facultățile lor de Teologie, niște spații de excelență cognitivă, cercetare erudită, răspândire a culturii și creștere a competitivității noastre ca stat civilizat. Evident că acest proces de renaștere academică va mai dura câteva decenii, dar evoluția e deschisă și, pentru prima dată, depinde mai cu seamă de noi înșine.
Teodor
Baconschi
