Văd aici un amalgam răuvoitor și
ignorant. E drept, în unele sate persistă practici păgâne de invocare a ploii
și e interesul Bisericii să se disocieze de ele. Însă rugăciunea pentru ploaie
către Dumnezeu nu are nimic magic, superstițios sau ocult, fiind doar expresia
pioasă a convingerii că Făcătorul ”văzutelor tuturor și nevăzutelor” este
însăși viața universului pe care l-a întocmit. Rugăciunea pentru ploaie are o
detentă cosmo-teologică de impecabilă vibrație spirituală. Ea nu-l reprezintă
pe Dumnezeu ca pe un grădinar celest care – dacă e rugat frumos – iese din
amorțirea unui deus otiosus și înclină spre recoltele amenințate o
uriașă stropitoare. În creștinism, adică în eonul Legii celei Noi, întruparea
lui Hristos exclude paradoxal orice antropomorfism. Nu-l mai putem ”asimila” pe
Dumnezeu formei umane, după ce El însuși s-a întrupat ca om deplin, alegând să
mântuiască neamul omenesc din intimitatea lui ultimă. Prin urmare, rugăciunea pentru
ploaie e spiritual echivalentă cu orice altă rugăciune, pentru că nu vizează
declanșarea unor ”precipitații”, ci restabilește comuniunea dintre sufletul
rugător și iubirea divină mereu gata să se reverse, dacă e invocată sincer și
dacă nu găsește ușa acelui suflet ferecată cu lacătul mândriei.
Ceea ce uităm în post-modernitate –
când trăim mai mult și mai bine, ajutați fiind de progresele medicinei și de înlesnirea
materială – e că subzistența frumoasei noastre planete albastre nu e nicidecum
automată și definitivă. Faptul că ne-a crescut ”speranța de viață” alimentează o
anumită opacitate spirituală, punând surdină sentimentului propriei
fragilități. Uităm adică faptul că, oricâte înfăptuiri am bifa în ordinea
cunoașterii științifice și a bunăstării exterioare, marea armonie complexă pe
care se sprijină viața terestră nu depinde de noi, ci de Cel care a conceput-o,
cu mult dincolo de ceea ce va putea vreodată atinge intelectul uman. N-avem de
luptat, cu instrumente tehnice, doar cu schimbările climatice provocate de
impactul excesiv al activităților noastre, ci și cu seceta spirituală a unor
societăți care se afundă în depresie pe măsură ce neglijează minima gratitudine
față de Sursa absolută a oricărei existențe. Pentru a combate uscăciunea
lăuntrică, prea puțini mai pot recurge la ceea ce Părinții Bisericii numeau
”darul lacrimilor”. Nu e nevoie de retorici apocaliptice, terminale, pentru a
realiza că, într-adevăr, societatea de consum și mitul ideologic al creșterii
economice nesfârșite pun în opoziție amnezia religioasă și restaurarea
echilibrelor naturale. Poate că, dacă ne rugăm pentru ploaie, le putem părea
altora naivi, retrograzi sau defazați, numai că
”ploaia acidă” pe care o încasăm din partea ”progresiștilor” ne ajută -
indirect - să regăsim modestia și cumpătarea. Oriunde oamenii –
fie ei botezați sau nu – cultivă asemenea virtuți, e sigur că supranaturalul se
conciliază cu firea, căci ”Dumnezeu face să răsară soarele Său și peste cei răi
și peste cei buni și face să plouă și peste cei drepți și peste cei nedrepți.”
(Matei, 5.45)
Teodor Baconschi
