Motto

„Ziarul nostru a făcut totdeauna, dela întemeere până astăzi, şi va face şi în viitor politică de apropiere, de înţelegere, de aplanare a divergenţelor [...] Întemeetorul ziarului nostru, Marele Şaguna, ne-a îndemnat şi ne-a impus să facem politica aceasta, singură corespunzătoare puterilor noastre”

luni, 25 iulie 2022

Între secetă și răcoarea serii divine



        Războiul de la granița noastră, profilarea anxioasă a recesiunii globale, vacanțele – la care cine poate n-a renunțat – ne-au făcut să tratăm oarecum superficial și sporadic tema anuală recomandată credincioșilor ortodocși de către Sf. Sinod: rugăciunea. Desigur, tema respectivă are o subțirime duhovnicească pe care mărunta noastră practică, ca mireni (și chiar clerul de mir) n-o poate surprinde mereu cu măiestria cuvenită. Există un har al rugăciunii, dar și o artă a vorbirii despre ea. Adesea, smerenia minimă te îmbie să taci pe seama subiectelor de care abia de învrednicești, ca să nu perorezi în gol, cu neconvingătoare pretenții didactice. Prin urmare, cunoscându-mi limitele, aș vrea să abordez aici tema rugăciunii pornind de la un fapt anodin. E secetă în această vară și, în multe parohii afectate de uscăciunea pământurilor, preoții au rostit rugăciuni pentru ca Dumnezeu să se îndure și să aducă ploaia. Patriarhia însăși a încurajat sporirea acestei lucrări în eparhiile afectate de prelungirea caniculei. Imediat au sărit vocile seculariste și anti-clericale pentru a ridiculiza pomenita acțiune liturgică. Au pus iarăși rugăciunea în opoziție cu știința. Au criticat – nu fără dreptate – faptul că agricultura noastră nu mai dispune de irigații mecanizate (care, în țările mai dezvoltate, au ajuns azi comandate pe computer).

Văd aici un amalgam răuvoitor și ignorant. E drept, în unele sate persistă practici păgâne de invocare a ploii și e interesul Bisericii să se disocieze de ele. Însă rugăciunea pentru ploaie către Dumnezeu nu are nimic magic, superstițios sau ocult, fiind doar expresia pioasă a convingerii că Făcătorul ”văzutelor tuturor și nevăzutelor” este însăși viața universului pe care l-a întocmit. Rugăciunea pentru ploaie are o detentă cosmo-teologică de impecabilă vibrație spirituală. Ea nu-l reprezintă pe Dumnezeu ca pe un grădinar celest care – dacă e rugat frumos – iese din amorțirea unui deus otiosus și înclină spre recoltele amenințate o uriașă stropitoare. În creștinism, adică în eonul Legii celei Noi, întruparea lui Hristos exclude paradoxal orice antropomorfism. Nu-l mai putem ”asimila” pe Dumnezeu formei umane, după ce El însuși s-a întrupat ca om deplin, alegând să mântuiască neamul omenesc din intimitatea lui ultimă. Prin urmare, rugăciunea pentru ploaie e spiritual echivalentă cu orice altă rugăciune, pentru că nu vizează declanșarea unor ”precipitații”, ci restabilește comuniunea dintre sufletul rugător și iubirea divină mereu gata să se reverse, dacă e invocată sincer și dacă nu găsește ușa acelui suflet ferecată cu lacătul mândriei.

Ceea ce uităm în post-modernitate – când trăim mai mult și mai bine, ajutați fiind de progresele medicinei și de înlesnirea materială – e că subzistența frumoasei noastre planete albastre nu e nicidecum automată și definitivă. Faptul că ne-a crescut ”speranța de viață” alimentează o anumită opacitate spirituală, punând surdină sentimentului propriei fragilități. Uităm adică faptul că, oricâte înfăptuiri am bifa în ordinea cunoașterii științifice și a bunăstării exterioare, marea armonie complexă pe care se sprijină viața terestră nu depinde de noi, ci de Cel care a conceput-o, cu mult dincolo de ceea ce va putea vreodată atinge intelectul uman. N-avem de luptat, cu instrumente tehnice, doar cu schimbările climatice provocate de impactul excesiv al activităților noastre, ci și cu seceta spirituală a unor societăți care se afundă în depresie pe măsură ce neglijează minima gratitudine față de Sursa absolută a oricărei existențe. Pentru a combate uscăciunea lăuntrică, prea puțini mai pot recurge la ceea ce Părinții Bisericii numeau ”darul lacrimilor”. Nu e nevoie de retorici apocaliptice, terminale, pentru a realiza că, într-adevăr, societatea de consum și mitul ideologic al creșterii economice nesfârșite pun în opoziție amnezia religioasă și restaurarea echilibrelor naturale. Poate că, dacă ne rugăm pentru ploaie, le putem părea altora naivi, retrograzi sau defazați, numai că  ”ploaia acidă” pe care o încasăm din partea ”progresiștilor” ne ajută - indirect - să regăsim modestia și cumpătarea. Oriunde oamenii – fie ei botezați sau nu – cultivă asemenea virtuți, e sigur că supranaturalul se conciliază cu firea, căci ”Dumnezeu face să răsară soarele Său și peste cei răi și peste cei buni și face să plouă și peste cei drepți și peste cei nedrepți.” (Matei, 5.45)  

 

Teodor Baconschi