THALES DIN MILET ȘI METAFIZICA APEI

Lector Univ. Dr. Vasile CHIRA

Alături de Anaximadru, Anaximene, Pitagora, Heraclit, Xenofan, Parmenide, Empedocle, Anaxagora, Democrit sau Leucip, Thales din Milet încearcă să găsească acel principiu unic (arche, initium rerum), responsabil de întreaga coerență cosmică, fiind primul dintre filosofii presocratici care s-a angajat într-un astfel de demers cognitiv.

DONARIUL DE LA CHINEDRU (BIERTAN) – SENSURI ŞI SEMNIFICAŢII CREŞTINE DIN SECOLUL AL IV-LEA

Termenul „donarium” provine din limba latină şi desemnează o ofrandă sau un dar oferit unei divinităţi. Donariul de la Chinedru (Biertan) este un candelabru de bronz din Antichitatea romană, databil în sec. IV d.Hr., din care s-au păstrat două piese: o tăbliţă de bronz cu torţi triunghiulare (tabula ansata), care conţine o inscripţie votivă cu litere ajurate („Ego Zenovius votum posui”) şi monograma Mântuitorului Iisus Hristos cu majuscule greceşti (X + P), încadrată într-un cerc. Această monogramă este de fapt o cruce („crux monogrammatica”) fiind chiar semnul văzut pe cer de Sf. Împărat Constantin cel Mare în anul 312, înainte de bătălia de la Podul Milvius, alături de cuvintele: „In hoc signo vinces”, intrate în istorie.

De la simbolul profetic biblic la cel iconic al Bisericii Ortodoxe

Costion Nicolescu

Orice dezbatere şi orice reflecţie referitoare la simbol în spaţiul eclezial nu poate fi pornită fără să se aibă în vedere două texte fundamentale pe această temă ale Părintelui Dumitru Stăniloae (Simbolul ca anticipare şi temei al posibilităţii icoanei în Studii Teologice, anul IX, nr. 5-6/1957, p. 427-452 şi De la creaţiune la întruparea Cuvântului şi de la simbol la icoană în Glasul Bisericii, anul XVI, nr. 12/1957, p. 860-866).

CÂNTAREA CA SIMBOL LITURGIC

Pr. Vasile Grăjdian

Între simbolurile liturgice care în cultul creştin mijlocesc accesul la realităţi nevăzute, spirituale, dumnezeieşti1, cântarea ocupă un loc specific. Această poziţionare aparte este legată de o anume vocaţie de factură religioasă a cântării sau chiar a muzicii în general (în măsura în care şi cântarea poate fi considerată drept un caz particular al muzicii, ca muzică vocală), ce poate fi regăsită chiar şi în afara religiei (sau religiilor) explicite.
În acest sens poate fi amintit caracterul temporal al muzicii, care obligă la un efort spiritual, ce nu poate fi evitat, pentru a cuprinde înlăuntrul nostru un mesaj de dincolo de clipa/clipele trecătoare a(le) lumii acesteia. Este o vocaţie simbolică ce ţine de firea creată a muzicii/cântării înseşi şi în Biserică mai ales această vocaţie şi stare simbolică a cântării îşi (re)găseşte o adevărată împlinire.

O imagine a timpului: actul restaurării în spațiul eclezial

Dan Mohanu

O dezbatere intensă, ce capătă adeseori asperități polemice, se duce, fără perspectiva unei rezoluții, în jurul statutului intervenției asupra patrimoniului în spațiul eclezial. De la arhitectură la ansamblul pictural sau piesele de mobilier, plasate adeseori în sfera obiectelor „minore”, ce pot primi ușor permisiunea migrării, toate se supun dublei condiții de elemente funcționale, aparținând unui spațiu liturgic și de obiecte ce pot fi calificate, în sensul cel mai vast, ca opere de artă.

Între Dumnezeu şi fizică. O experienţă personală

Ciprian Iulian Toroczkai

Această experienţă îi aparţine primei soţii a cunoscutului cosmolog şi fizician Stephen Hawking (n. 1942), Jane. Într-un volum de memorii1, aceasta îşi descrie viaţa alături de una dintre cele mai cunoscute personalităţi ale lumii ştiinţifice din a doua jumătate a secolului XX şi începutul secolului al XXI-lea: autor de best-seller-uri de popularizare, traduse în multe limbi2, ca şi de mini-serii cu caracter ştiinţific în care-şi ilustrează teoriile, Stephen Hawking este cel puţin la fel de cunoscut în întreaga lume datorită stării fizice în care îşi duce existenţa. Suferind de o boală neurologică degenerativă, el se află imobilizat într-un scaun cu rotile şi poate vorbi doar cu ajutorul unui computer (dar, după cum mărturiseşte la începutul documentarului „Marele Plan”, această stare deplorabilă nu-l împiedică să fie un visător).

PENTRU UNII CARE SE CREDEAU DREPȚI... – între dispreț și discreție

Pr. Conf. Dr. Constantin Necula

Pentru a încerca să scriu rândurile ce urmează am să cer ajutor Evangheliei. Mai precis textului din Luca 18, 9-14. Un fariseu și un vameș. Ei ne sunt puși dinainte. Cu mentalitatea lor, cu toată cultura lor religioasă, cu ticurile și lucrarea lor. Vizibil fariseul pierde. El ține, strict, Legea, iar asta nu e rău. Convingerea intimă că e mai bun decât celălalt doar pentru că împlinește ritualuri, comparația cu cei căzuți, hrăpăreți, nedrepți, adulteri ori chiar asemeni vameșului, pe care nici nu-l cunoaște, e limpede că nu-l face plăcut dinaintea Domnului. Celălalt, vameșul, conștient de nedeplinătatea efortului său, așezat în colțul umilinței, nu compară, nu judecă, nu concluzionează. Se lasă în mâna lui Dumnezeu și-I cere milă. Faptul că Domnul ni-l pune la îndemână este dătător de ton. Să-și aducă aminte Dumnezeu de tine și să te dea pildă nu-i de ici, de colo.

Frică de simboluri religioase?

Pr. Lect. Dr. Daniel Buda

Există în lumea în care trăim azi o frică față de simbolurile religioase? Dacă da, atunci care sunt cauzele acesteia? Este justificată frica faţă de simbolurile religioase ale unei religii în care nu credem? Pot fi simbolurile religioase ofensatoare pentru cei care nu sunt adepţi ai religiei care operează cu respectivele simboluri? Iată câteva întrebări la care vom încerca să răspundem în cele ce urmează. În loc de introducere, am ales ca punct de plecare modul în care diferite simboluri religioase sunt percepute într-o serie de romane scrise recent şi citite de milioane de oameni din întreaga lume. Înainte de a încerca să răspund la întrebările adresate aici, consider că este necesar să scriu câteva cuvinte despre puterea simbolurilor de a transmite mesaje şi despre responsabilitatea faţă de simbol. Mi se pare că este necesar ca ambele aspecte să fie scurt discutate înainte, întrucât stau în strânsă legătură cu formularea unor răspunsuri la întrebările de mai sus.
Un punct de plecare beletristic

APA CEA PURTĂTOARE DE HAR

† Dr. Laurenţiu Streza,
Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

Ne-a ajutat Bunul Dumnezeu şi în acest an să cinstim în mod deosebit Praznicul Botezului Domnului, prin dorinţa noastră, a tuturor, de a fi cu toţii împreună, în rugăciune, pentru a ne manifesta, astfel, unitatea de credinţă şi de slujire în Hristos. După săvârşirea Sfintei Liturghii în catedrala mitropolitană şi în toate celelalte biserici parohiale ale oraşului, printr-o procesiune sfântă, ne-am adunat cu toţii în Piaţa Mare a cetăţii Sibiului şi am oficiat acum impresionanta slujbă a Sfinţirii celei mari a apei sau a Agheasmei Mari, care încununează întreaga ceremonie liturgică a Bobotezei, împărtăşindu-ne, astfel, harul care s-a pogorât peste întreaga făptură şi, mai ales, peste firea apelor.

Praznicul Adormirii Maicii Domnului la Mănăstirea „Brâncoveanu” – Sâmbăta de Sus

Drd. Ştefan Mărculeţ

Hramul Adormirii Maicii Domnului, al Mănăstirii „Brâncoveanu” de la Sâmbăta de Sus, judeţul Braşov, a fost, în acest an, o sărbătoare deosebită pentru obştea monahală şi pentru toţi pelerinii care vin adesea la aşezământul monahal de la poalele Munţilor Făgăraş, un loc binecuvântat cu har şi cu oameni plini de credinţă şi sfinţenie. Chiar în ziua de praznic s-au împlinit 20 de ani de la resfinţirea mănăstirii, după ctitorirea paraclisului, a actualei incinte şi a altor aşezăminte din cadrul mănăstirii. Pe 15 august 1993, Sanctitatea Sa Bartolomeu I al Constantinopolului împreună cu Patriarhul Teoctist, Mitropolitul Antonie Plămădeală şi mulţi alţi ierarhi au sfinţit noua ctitorie de pe vremea stareţului de atunci de la Sâmbăta de Sus, arhimandritul Veniamin Tohăneanu. La 20 de ani de la resfinţirea ctitoriei brâncovenești, sărbătoarea hramului a fost organizată în mod deosebit, pentru a marca această aniversare. Obştea monahală s-a pregătit intens pentru a primi oaspeţii din ziua hramului şi sutele de pelerini din toate părţile ţării. Programul liturgic a început cu o seară înainte, când s-a oficiat, la altarul din pădurea din apropierea mănăstirii, slujba Vecerniei, a Litiei şi Utrenia cu Prohodul Maicii Domnului. Sute de credincioşi au cântat până la ceasuri târzii din noapte, alături de soborul de preoţi condus de Înaltpreasfinţitul Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, imnurile acestei slujbe deosebite închinate Adormirii Sfintei Fecioare.

În ce mai crede omul de astăzi?

Lect. Dr. Ciprian Iulian Toroczkai

Nu, răspunsul la această întrebare nu este, aşa cum poate v-aţi fi aşteptat, „în nimic”. Cel puţin după lectura cărţii scrise de Carole M. Cusack, InventedReligions: Imagination, Fiction and Faith (Ashgate Press, 2010), răspunsul pare a fi cu totul altul: „în bazaconii”!
Autoarea cărţii amintite pleacă de la premiza că la începutul celui de-al treilea mileniu religiile „instituţionalizate” pierd din ce în ce mai mult teren în faţa Noilor Mişcări Religioase. O grupă aparte în cadrul acestora o ocupă „religiile inventate”. Acestea s-ar putea defini ca fiind produse ale imaginaţiei umane, declarate dintru început ca atare, unele dintre ele constituindu-se chiar ca şi farse, ceea ce înseamnă că sunt lipsite de pretenţia legitimităţii unei revelaţii divine. Cusack examinează şase religii inventate, care au apărut în a doua jumătate a secolului al XX-lea sau în prima decadă a secolului al XXI-lea. Ele sunt următoarele: Discordianism, centrată pe slujirea zeiţei haosului, Eris; Biserica Tuturor Lumilor, bazată pe o religie fictivă descrisă de autorul de science-fiction Robert Heinlein în Stranger in a Strange Land (1961); Biserica luiSubGenius, o parodie a Bisericii Scientologice şi a numeroase alte religii; Jediism şi Matrixism, fiecare dintre ele o recreare a religiilor portretizate în filmele Războiul Stelelor şi trilogia Matrix; în fine, Biserica Monstruoaselor Spaghetti Zburătoare, cunoscută şi ca Pastafarianism. În toate aceste cazuri, literatura, şi în special genul SF, a jucat un rol important în dezvoltarea naraţiunilor fondatoare ale acestor religii. În fapt, este vorba de o combinaţie între elemente mitologice mai vechi şi mai noi, între cele mai noi descoperiri tehnologice şi deziderate ale ştiinţei. Spre exemplu, în Biserica Tuturor Lumilor pot fi identificate elemente păgâne inspirate din practicile antice precreştine. Faptul asupra căruia insistă autoarea este acela că aceste noi mitologii sau religii „sunt la fel de valide ca şi tradiţiile sacre din vechime” (p. 79).

Constantin cel Mare şi Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim

Pr. Dr. Cristian Munteanu

Constantin a dat mai mult decât drepturi egale creştinismului ca doctrină religioasă precisă. Clerului creştin i s-au acordat toate privilegiile cunoscute clericilor păgâni. Fiecare om putea să-şi lase proprietatea ca moştenire Bisericii, care dobândea astfel dreptul de patrimoniu. În felul acesta, concomitent cu proclamarea libertăţii religioase, comunităţile creştine erau recunoscute ca entităţi juridice legale.
Privilegii importante au fost acordate tribunalelor episcopale. Orice om avea dreptul, dacă adversarul său accepta, să mute un proces civil la o curte episcopală, chiar după ce procedurile din acel proces începuseră deja la curtea civilă. Spre sfârşitul domniei lui Constantin, autoritatea curţilor episcopale a fost lărgită şi mai mult.
Biserica începuse să se îmbogăţească din punct de vedere material prin daruri în proprietăţi funciare, provenind din sursele statului, sau prin donaţii de bani şi grâne. Creştinii nu erau obligaţi să participe la sărbători păgâne, iar influenţa creştină a dus la o anumită îmblânzire a pedepselor pentru criminali. [Un excelent studiu pe marginea semnificaţiei vieţii bizantine şi a complexităţii evoluţiei ei sub toate aspectele, de la religios la economic şi social, îl realizează Michel Kaplan, Bizanţ, trad. din franceză Ion Doru Brana, Editura Nemira, 2010, p. 15-61; vezi Pr. Prof. Dr. Emanoil Băbuş, Bizanţul, istorie şi spiritualitate, Editura Sophia, 2010, p. 48-67, vezi şi Charles Diehl, Figuri bizantine, trad. de Ileana Zara, Editura pentru Literatură, 1969, p. 56-65.]

ECUMENICA

Două Consilii Naţionale ale Bisericilor vor fi fondate în Sudan şi Sudanul de Sud, anunţă un comunicat citând o decizie luată de liderii Bisericilor din Sudan la 27 iulie a.c. Numele celor două organizaţii ecumenice naţionale vor fi: Consiliul Bisericilor din Sudanul de Sud, cu un birou în Juba, şi Consiliul Naţional al Bisericilor din Sudan, cu un birou în Khartoum. Decizia survine după cea de-a 20-a Adunare generală a Consiliului Naţional al Bisericilor din Sudan care a avut loc între 3-7 iulie în Nairobi, Kenya, şi confirmă şi din punct de vedere al organizaţiilor ecumenice separarea dintre Sudan şi Sudanul de Sud. Sudanul de Sud a fost format ca stat independent prin separarea de Sudan în 2011, urmând o decizie confirmată de un referendum din 2008. Noul stat a fost recunoscut de către Naţiunile Unite la scurtă vreme după declararea independenţei. Separarea dintre cele două ţări a urmat criterii etnice şi religioase. În vreme ce Sudanul are o populaţie majoritară de origine arabă sau arabizată (aproximativ 70%) şi de religie musulmană (aproximativ 97%), Sudanul de Sud este format din populaţie de culoare, majoritar creştină. Potrivit unui raport al Pew Research Center (recunoscut pentru acurateţea datelor emise) din decembrie 2012, 60,5% din populaţia Sudanului de Sud este creştină, 32,9 % urmează diferite religii tradiţionale africane, iar 6,2% este musulmană.
Un progres în domeniul libertăţii religioase este înregistrat în Cuba în ultimii ani. Potrivit lui Neol Fernando (pastor baptist) şi membru al Comisiei bisericeşti pentru afaceri internaţionale a Consiliului Mondial al Bisericilor „grupările religioase au beneficiat de reformele care au loc în Cuba, de când ţara s-a deschis pentru relaţiile internaţionale”.

Rușinea de a fi creștin

 Dragoș Boicu

Cinematografia acestei veri s-a întrecut în ilustrarea ideii de eroism cu toate palierele ei şi scenariştii au creat, în consecinţă, situaţii şi provocări în cadrul cărora să se poată desfăşura protagoniştii lor, fie ei oameni sau supraoameni, care luptă împotriva teroriştilor interni (White House Down) şi externi (Olympus has fallen; Iron Man 3), împotriva invadatorilor extratereştri (Man of Steel; Oblivion), împotriva monştrilor dintr-o altă dimensiune (Pacific Rim; After Earth) sau împotriva forţelor demonice descătuşate în lume (The Mortal Instruments: City of Bones; R.I.P.D.). Chiar şi animaţiile au fost îngenuncheate de acest clişeu, transformând un rău-făcător notoriu într-un personaj pozitiv (Despicable Me 2). Deşi toate filmele sunt concentrate pe ideea forţei de a rezista în faţa dezastrului (întotdeauna extrem şi extraordinar) şi au, principial, un mesaj pozitiv, prezentarea superficială a proceselor interioare şi inflaţia de efecte speciale pe cadru le conferă acestor pelicule un aer neverosimil, infantil sau de kitsch.
La polul opus se află filmul Blue like jazz (Amar ca jazz-ul – 2012), realizat din donaţii on-line care abia au reuşit să însumeze câteva sute de mii de dolari – de-a dreptul hilar pe lângă bugetele de sute de milioane ale producţiilor mai sus amintite. Nici efectele speciale şi nici imaginea nu pot fi considerate extrem de reuşite, dar sunt cât se poate de adecvate temei. Este vorba de ecranizarea volumului „semi-autobiografic” omonim scris de către Donald Miller, care reunește sub subtitlul „Meditații non-religioase asupra spiritualității creștine” mai multe eseuri dedicate înțelegerii relației personale cu Dumnezeu.
„Căci nu mă ruşinez de Evanghelia lui Hristos, pentru că este putere a lui Dumnezeu spre mântuirea a tot celui care crede” (Rm 1, 16).