Pr. Conf. Dr. Constantin Necula
De ani buni urmăresc, nu cu înfrigurare, dar atent, cum presiunea secularistă este dublată, pe comunitatea Bisericii, de presiunea extremismului perfecționist. Nu, nu trăim într-un laborator canonic, unde toate merg conform lucrării Părinților Bisericii, dar cum să spui aceasta unora care se cred direct din Duhul Sfânt.
I-am auzit cum povestesc despre o conferință la care aveam să particip ca și cum ar fi participat deja, cum comentează la orice lucru pe care-l faci ca slujitor al Bisericii sub teribila platoșă a anonimatului de pe Facebook. Ne-au virusat teologia cu traduceri ieftine din gândirea greacă sau rusă, au descoperit trunchierea citatelor cu barda propriei dreptăți, i-am descoperit cultivați de către cei care expun Ortodoxia cu orice preț.
Exemplul cel mai la îndemână este situarea pe un site de actualități al unui ziar cu pretenții de adevăr a unei diatribe anti-ierarhie care se încadrează, cu minimă decență, în linia discursului obsesiv. Au tăcut doar când era nevoie reală de ei. În apărarea orei de religie și la momentul #Colectiv. Și bine au făcut. Pentru că prea le-au îndrăcit apoi pe toate.
Discursul ne-monahului on-line mi-a adus aminte de limbajul unor jurnaliști cu ștaif, cu nimic mai presus în conținutul denigrator decât supăratul cetățean înveșmântat în haine negre. O doamnă pune la punct și ea ierarhii, pornind de la experiențe personale cu sublinieri de aport ale unor teologi, nenumiți și neștiuți, dar acoperiți ca niște surse de teologie ilicită. E președintă de asociație. O alta, apărându-și părintele duhovnic, spune ea, înjură, jignește și urlă în cuvinte necuvenite. Ba o echipă de rakeți aruncă vorbe grele unui Mitropolit, stricându-i pacea Liturghiei.
Adevărul este că nu suntem datori să-i băgăm în seamă. Poate i-aș fi ascultat mai atent dacă nu le-aș fi văzut reacția pre-sinodală. Au publicat chiar și un volum de documente traduse din greacă, deși sinodalii noștri au mers cu propria soluție în documentele Sinodului de la Creta. Și tot pe documente grecești au continuat să vorbească și să aducă mereu injurii ierarhilor.
Ca preot de Ardeal, partea din ortodoxie mereu acuzată de nacealnicii purității ca fiind ecumenistă, disperarea lor mă duce la gândul că greșim grav dacă nu-i ascultăm cu răbdare. Mecanismele unei schisme sunt vizibile și pot afecta Biserica. O fac deja de ani buni, de când s-au născut cuiburi de ortodoxie care mărturisește infailibilitatea unei gândiri împotriva unei Ortodoxii dinamice, alonjată în pretențiile misionare ale unei lumi moderne. Se trece ușor de la democrația opiniei la democrația emoției, opiniile devin convingeri, iar locul dialogului este luat de scandal. Să ne înțelegem. Biserica nu este spațiul democrației indolente și numărul celor care strigă nu este niciodată mai mare decât al celor care se roagă. Meteahna secularistă asumată sub dictonul „e mai ușor să mobilizezi împotrivă decât să aduni pentru” pare să aibă efect. Astfel de atitudini amplifică frica de reacție, dezvoltă valori de intoleranță și violență atitudinală extrem de periculoase. Creștinismul scandalizează ordinea lumii, deseori arătându-ne nedemni de numele și chemarea de creștin.
Funcția critică a credinței este în pericol atunci când lucrării duhovnicești i se substituie violența nesimțirii, contondența îmbrâncelii ca răspuns dat îmbrățișării. Da, una din harismele Duhului Sfânt este bunul-simț. Când se pierde bunul-simț se pierde prezența Duhului Sfânt, oricât de pedagogic ne-ar fi mesajul. Una dintre soluțiile contestatarilor unor documente de la Creta, dacă le vor fi citit, este lepădarea de Ierarhul locului. Mai ales se cere nepomenirea lui la Liturghie. Or, pomenirea o face preotul slujitor, nu poporul, oricât de nedemocratic ar părea. Preotul e hirotonit de arhiereu și slujește din încredințarea Arhiereului, semn fiindu-i Antimisul care se află pe Masa Altarului cu semnătura Episcopului în jurisdicția căruia se află locașul de cult. Sugerăm un scenariu. Nu pomenim pe arhiereul locului că nu ne place semnătura lui pe un act care privește o atitudine de viață, și nu un conținut dogmatic. Atunci, din start, pierdem sensul comunitar al Liturghiei. Tot le plac unora canoanele mai mult decât rugăciunile. Recitind textul Liturghiei, vedem că ea nu există fără Antimis și fără Scaunul cel de Sus. Adică fără Hristos. Celor care vor să slujească unei biserici fără Hristos le stă la îndemână gălăgia, virulența și subiecte de teologie inventată: dacă spunem sau nu „La mulți ani” de Adormirea Maicii Domnului, dacă mâncăm sau nu varză de Tăierea capului Sfântului Ioan...
Desigur că Biserica Ortodoxă Română plătește pentru greșeli de comunicare, bineînțeles că avem nevoie să modificăm atitudini pastorale sau să resuscităm valențele misionare ale Bisericii primare. Cred că presiunea de acum e un lucru trezvitor. Dar în același timp cultivarea vreme îndelungată a mediocrității ca sens al mărturisirii devine extrem de rănitor pentru Biserică. Pentru cel care iubește pe ierarhul său, om în cele din urmă, deci supus ispitei, greșelii și păcatului, lucrurile sunt simple. Ierarhul tău e tatăl familiei tale duhovnicești.
Te pot durea atitudini, te pot răni acțiuni ale sale, poți să nu înțelegi mecanismele gândirii sale. Dar nu poți înceta să te rogi pentru el. Făcând pomenirea lui, rămâi înaintea lui Dumnezeu rugător. La vremea de cumpănă de acum nu avem nevoie de instigatori ori urâtori. De-ajuns ni-i greutatea lumii în care respirăm. Cred că avem nevoie unii de alții mai mult decât ne închipuim. Decenți, cuminți și înțelepțiți de iubire. Este motivul pentru care am scris rândurile acestea. Din nevoia de pace ziditoare. Vor fi multe de refăcut în relațiile din comunitatea bisericii. Poate că și mai multe în încercarea de a ține societatea civilă aproape de idealurile morale ale Mântuitorului Hristos. Anatematizând și comunicând prin dezacord nu însemnăm nici sarea pământului și nici lumina lumii. Și ce nevoie ar fi de sare duhovnicească și de lumină de limpezire la ceasul de acum.
[Telegraful Român, nr. 33-36/2016, p. 2]
[Telegraful Român, nr. 33-36/2016, p. 2]
