Pr. Academician Mircea Păcurariu
La 15/27 august 1916, România a declarat război Austro-Ungariei, în vederea eliberării teritoriilor intracarpatice de sub dominația Imperiului Austro-Ungar. România va lupta alături de „Puterile Antantei”: Franța, Anglia, Italia și Rusia, împotriva „Puterilor Centrale”: Germania, Austro-Ungaria, Turcia și Bulgaria. De îndată trupele românești au trecut Carpații, pe Valea Prahovei, Valea Oltului și Valea Jiului, reușind să cucerească anumite teritorii din Nordul Transilvaniei. Din nefericire, bucuria a fost de scurtă durată, căci forțele germane și austro-ungare au reușit să forțeze armata română să se retragă la sud de Carpați; în același timp, armatele bulgare au reușit să ocupe Dobrogea. Cu alte cuvinte, forțele armate române au fost înfrânte în câteva luni de forțele „centrale”, care au reușit apoi să ocupe Oltenia și Muntenia, inclusiv Capitala. Guvernul României a fost nevoit să se refugieze la Iași, iar armata noastră a putut să stabilizeze frontul în Sudul Moldovei, unde, în vara anului 1917, vor avea loc cunoscutele lupte de la Mărăști, Mărășești și Oituz ș.a. Din nefericire, în pofida acestor strălucite victorii militare, România a fost nevoită să încheie o pace separată cu Puterile Centrale, care ar fi dus – dacă ar fi câștigat ele războiul – la însemnate pierderi teritoriale. Spre sfârșitul anului 1918, Puterile Antantei au reușit să schimbe mersul evenimentelor, încât, în final, Austro-Ungaria s-a destrămat, fiind nevoită să ceară pace.
A urmat bucuria revenirii unor teritorii românești înstrăinate la țara-mamă: Basarabia (27 martie 1918), Bucovina (28 noiembrie 1918) și Transilvania, cu Banatul, Crișana și Maramureșul, la 1 decembrie 1918. Se realiza statul național „România Mare”.
În cursul acestei prime conflagrații mondiale, țara a suferit sute de mii de jertfe omenești, nenumărate distrugeri, jafuri etc. Era firesc ca și Biserica Ortodoxă să cunoască astfel de suferințe.
Încă din vara anului 1915, s-a creat „Serviciul religios al armatei române”, subordonat Marelui Cartier General al Armatei. Acest serviciu era condus de preotul Constantin Nazarie, profesor la Facultatea de Teologie din București († 1926), ajutat de preotul Vasile Pocitan din București.
Au fost mobilizați aproximativ 300 de preoți de pe întreg cuprinsul Vechii Românii (cu gradul de locotenent), pentru perioade mai scurte sau mai îndelungate. Mulți dintre ei au însoțit trupele pe câmpurile de luptă, acordând asistență religioasă ostașilor, fiii lor sufletești.
Din numeroasele rapoarte pe care le-au înaintat șefului Serviciului religios, părintele Constantin Nazarie, rezultă că preoții militari au îndeplinit cu cinste o serie de slujbe, dar și alte îndatoriri, specifice misiunii lor pastoral-militare: Sfânta Liturghie (atunci când era posibil, de regulă în bisericile unor parohii în care era staționată o unitate militară), sfințirea apei, cu stropirea ostașilor cu agheasmă, Te-deum-uri, prohodirea celor căzuți la datorie, slujbe pentru cei bolnavi sau răniți, spovedania și împărtășirea ostașilor, predici la slujbele amintite sau la înmormântări, botezul unor soldați evrei, încurajarea permanentă a ostașilor, ajutor dat în infirmerii pentru îngrijirea celor răniți, cursuri de scris-citit, aritmetică, istorie și geografie pentru soldații neștiutori de carte (când era posibil), organizarea unor șezători culturale (cu recitări și coruri ostășești), grija față de copiii orfani din satele în care era staționată unitatea lor și multe altele.
Câțiva dintre acești preoți și-au jertfit viața pentru apărarea pământului țării lor, pentru întregirea hotarelor ei firești. Preotul Nicolae Armășescu din Tomșani – Vâlcea, de la Regimentul 2 Vânători, a fost rănit mortal pe câmpul de luptă chiar la începutul campaniei; a murit la Spitalul Colțea din București, fiind înmormântat cu onoruri militare în Cimitirul Ghencea. Preotul Nicolae Furnică din Urziceni – Ialomița, de la Regimentul 75 Infanterie, a luptat vitejește la Turtucaia, fiind străpuns cu baionetele de ostașii armatei inamice. Bătrânul preot Ștefan Ionescu-Cazacu din Poiana – Olt, înrolat în Regimentul 3 Olt, a murit la 1 ianuarie 1918, în urma rănilor primite în cursul luptelor de la Mărășești. Moartea lui a fost anunțată printr-un ordin de zi, semnat de generalul I. Vlădescu, comandantul Diviziei a Doua, care se încheia cu aceste cuvinte emoționante: „Aduceți-vă aminte de el cu toată evlavia, iar când vă închinați, rugați-vă lui Dumnezeu pentru el”. Osemintele sale au fost depuse în mausoleul de la Mărășești.
Câțiva preoți militari au fost luați prizonieri și deportați, ca: Ion Florescu-Dâmbovița, de la Biserica Stejarul, profesor de religie și duhovnic la Internatul Facultății de Teologie din București, Constantin Sădeanu, deportați în Bulgaria, Vasile Ionescu din Groșerea – Gorj, Gheorghe Jugăreanu din Mizil, Emanuil Mărculescu din Corabia, deportați în Germania, și alții. Rapoartele pe care le-au prezentat după eliberare, privitoare la suferințele lor, sunt de-a dreptul cutremurătoare.
Toți preoții militari și-au făcut din plin datoria față de patrie și de ostașii lor, fiind unanim apreciați de comandanții armatei. În primul rând, îl consemnăm pe protosinghelul Iustin Șerbănescu de la Mănăstirea Cernica, fost „copil de trupă” în Regimentul 21 Ilfov, în care și-a satisfăcut stagiul militar ca soldat, caporal și sergent. S-a călugărit apoi în Mănăstirea Cernica, fiind hirotonit ieromonah, apoi hirotesit protosinghel. De prin 1912 făcea onorific slujba de confesor în cadrul aceluiași regiment, ca apoi să activeze pe front, între anii 1916 și 1919.
Pentru faptele lor de arme, pentru modul exemplar cu care au îngrijit răniții, mulți dintre ei au fost avansați la gradul de căpitan sau decorați cu ordinele: „Avântul Țării”, „Serviciul Credincios”, „Răsplata Muncii pentru Biserică”, „Meritul Sanitar” și „Coroana României”.
Pe lângă acești preoți care au activat în mijlocul ostașilor pe câmpurile de luptă ori i-au îngrijit în spitale, nu pot fi trecuți cu vederea nici călugării și călugărițele – mai ales din mănăstirile Moldovei –, care au lucrat cu multă abnegație, cu dăruire de sine, pentru îngrijirea soldaților răniți sau bolnavi. Un merit deosebit a revenit mitropolitului dr. Pimen Georgescu al Moldovei, care a stăruit pentru înscrierea lor ca voluntari în serviciile sanitare ale armatei române și pentru pregătirea lor în vederea acestei misiuni. Mai trebuie notat că a pus la dispoziția armatei clădirile din incinta unor mănăstiri pentru adăpostirea și îngrijirea răniților și bolnavilor. La îndemnul mitropolitului s-au înscris peste 200 de călugări și călugărițe, organizându-se astfel Misiunea Călugărilor Infirmieri, pusă sub conducerea arhimandritului Teoctist Stupcanu. Toți și-au făcut din plin datoria, activând în diferite spitale; cei care erau hirotoniți preoți funcționau și în calitate de confesori (duhovnici) în spitalele respective. Unii dintre ei s-au îmbolnăvit – mai ales de tifos exantematic – și au murit la datorie.
Multe călugărițe – îndrumate de maica Eupraxia Macri – au făcut cursurile speciale pentru infirmiere la spitalul din Târgu-Neamț, de unde au fost repartizate la spitalele din Moldova, în care au îngrijit mii de răniți. Altele – îndrumate de maica Ana Ghenovici – au urmat cursuri speciale la Institutul Surorilor de Caritate din București, fiind repartizate apoi la diferite spitale. Câteva călugărițe au făcut cursuri de infirmiere chiar în mănăstirile lor, lucrând apoi în serviciile sanitare ale armatei române. Unele dintre ele și-au pierdut viața din cauza tifosului exantematic.
În afară de acești preoți de mir și călugări aflați în serviciul activ al armatei române, cei din teritoriile ocupate vremelnic au îndurat alte suferințe. Aproximativ 20 de preoți și-au pierdut viața, fie împușcați de soldați din armata germană, fie în urma schingiuirilor îndurate, fie în lagărele din Germania în care au fost deportați. Sute de preoți au fost bătuți, anchetați, jefuiți de bunurile lor materiale ori alungați din parohii.
Alți aproximativ 20 de preoți din județele Tulcea, Constanța și Ialomița au fost împușcați – ori au murit în urma suferințelor îndurate – de către soldați din armata bulgară de ocupație. Câțiva preoți și călugări de aici au fost deportați în sudul Bulgariei, alții jefuiți sau alungați din parohii.
*
O soartă asemănătoare au avut și preoții din Transilvania, aflată până atunci între granițele Imperiului Habsburgic. Peste o sută de preoți din părțile Sibiului, Făgărașului și Brașovului au fost nevoiți să-și părăsească locurile natale, odată cu retragerea trupelor române, în a doua jumătate a lunii septembrie 1916. Alți aproximativ 150 de preoți au fost aruncați în închisorile maghiare – mulți fără judecată – din Cluj, Târgu-Mureș, Odorhei, Oradea, Timișoara, Caransebeș și Seghedin. Câțiva au fost condamnați la moarte, dar sentința n-a fost executată. Alți peste 220 de preoți, vreo 15 preotese și câțiva studenți teologi au fost deportați – chiar din august 1916 – în județul Șopron, din Vestul Ungariei, unde li s-a impus domiciliu forțat, unora chiar până în vara anului 1918. Șapte preoți și doi absolvenți de teologie – mai ales din părțile de vest ale Transilvaniei – au fost uciși de unități bolșevizate ale armatei maghiare în primele luni ale anului 1919.
Câțiva preoți ardeleni, refugiați în Vechea Românie, s-au înrolat în armata română: Iosif Comănescu-tatăl și Iosif Comănescu-fiul din Codlea, Ion Nan din Râșnov, Zenovie Popovici din Satulung, Ioan Rafiroiu din Poiana Sărată (localități din jud. Brașov). Alți doi, Ion Agârbiceanu, cunoscutul scriitor, pe atunci preot în Orlat – Sibiu, și Andrei Gâlea din Turnu Roșu – Sibiu, mai târziu consilier arhiepiscopesc la Sibiu, s-au înrolat în regimentele de voluntari ardeleni „Turda” și „Alba-Iulia”, organizate în 1918 în vechea Românie.
Unii preoți ardeleni, după ce au zăcut un timp în închisorile maghiare, au fost eliberați, dar înrolați imediat în armata austro-ungară și trimiși pe diferite fronturi – în Italia și Galiția –, ca preoți militari, urmând să acorde asistență religioasă soldaților români care luptau pentru o cauză cu totul străină de aspirațiile neamului lor (până atunci pentru soldații din Viena funcționa doar un preot român în armata habsburgică).
Între aceștia s-au numărat Sebastian Rusan din Vulcan – Hunedoara (spre sfârșitul vieții a ajuns episcop, arhiepiscop și apoi mitropolit al Moldovei), Pompei Morușca din Șeica Mare – Sibiu, mai târziu episcop al Americii, sub numele de Policarp, Andrei Moldovan din Hendorf (azi Brădeni) – Sibiu, mai târziu preot și episcop în America, Ioan Dăncilă din Râpa Râmețului – Alba, după 1919 preot în armata română, Constantin Moldovan din Cristian – Sibiu, Coriolan Buracu din Mehadia – Banat, mai târziu preot militar în armata română.
A mai fost înrolat și profesorul dr. Aurel Crăciunescu, de la Institutul Teologic-Pedagogic din Sibiu, mai târziu consilier patriarhal. Același lucru s-a întâmplat cu preotul dr. Ioan Felea din Pecica – Arad, fost un timp profesor la Institutul Teologic-Pedagogic din Sibiu, trimis pe frontul rusesc, apoi pe cel italian. După 1 Decembrie 1918, Consiliul Dirigent l-a trimis în fruntea unei delegații în Italia, pentru a face înscrieri de voluntari între prizonierii români din fosta armată austro-ungară. Mai târziu, a fost numit de guvernul român reprezentant al Crucii Roșii Române, însărcinat cu aducerea osemintelor ostașilor români din Transilvania, Banat și Bucovina, care, din cauza împrejurărilor vitrege ale istoriei, luptaseră în armata austro-ungară împotriva trupelor italiene.
Un rol însemnat în evenimentele din toamna anului 1918 a revenit preotului Gheorghe Oprean, mai târziu protopop în Târnăveni, care a fost ales secretar al așa-numitului Senat Central al ofițerilor și soldaților români, cu sediul la Viena. Preotul Laurențiu Curea din Deva a organizat, tot atunci, o unitate de voluntari români la Praga.
Este cazul să mai notăm aici că, în cursul anului 1918, mai mulți preoți militari – din vechea Românie, dar și din Ardeal –, au activat în diferite unități militare din Basarabia. Prin slujbe, dar mai ales prin predicile lor, și-au adus o modestă contribuție la românizarea acestui străvechi pământ românesc. Deși erau subordonați tot Serviciului Religios de pe lângă Marele Cartier General al Armatei Române, ei au activat acolo, în Basarabia, sub îndrumarea directă a preotului Constantin Partenie, confesorul Garnizoanei Chișinău, care slujise până atunci în armata țaristă.
În sfârșit, nu putem trece sub tăcere faptul că un număr de preoți au activat în armata română chiar și în timpul cunoscutei „campanii de la Tisa” (martie-august 1919), când oștile române au intrat în Ungaria, până la Budapesta, pentru a distruge armatele bolșevice ale lui Bela Kun. Între preoții care au însoțit trupele noastre, câțiva activaseră în fosta armată austro-ungară (ca Ioan Dăncilă) sau în armata vechii Românii, ca arhimandritul Iustin Șerbănescu de la Cernica și ca bucovineanul Ioan Partenie (luat în captivitate de unguri timp de 56 de zile) sau erau ardeleni refugiați în România (ca Iosif Comănescu) etc.
Așadar, în cursul Primului Război Mondial numeroși preoți și-au făcut datoria către țară, slujind în armată în calitate de „confesori militari”. Au contribuit și ei – unii prin jertfa propriei vieți – la realizarea unității noastre naționale.
În august 1921 s-a înființat Episcopia Armatei (Inspectoratul Clerului Militar), cu sediul în București, apoi în Alba-Iulia, în incinta noii biserici „a încoronării”. Deși părintele Constantin Nazarie slujise atâția ani în armata română, acum au fost preferați alții pentru postul de „inspector al clerului militar”, cu rang de episcop (era preot văduv, deci putea fi numit). A fost condusă de episcopii Iustinian Teculescu (1923-1924), ales apoi la Ismail, dr. Ioan Stroia (1925-1937), amândoi ardeleni, și de dr. Partenie Ciopron, originar din părțile Dorohoiului (1937-1948), mai târziu episcop de Roman. O serie de preoți de vocație au activat în perioada interbelică în cadrele armatei, ca dr. Constantin Nițescu, profesor la Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu, Dimitrie Lungulescu la Craiova, Ioan Dăncilă la Sibiu, Coriolan Buracu, la Făgăraș, și mulți alții. Oricum, preoții români de pretutindeni și-au făcut datoria față de neam și țară în anii viforoși ai războiului pentru întregirea țării.
