Drd. Mihai-Octavian GROZA
Anul acesta se împlineşte un secol de la intrarea Regatului Român în Primul Război Mondial, un secol de la campania armatei române în Transilvania, dar şi un secol de la declanşarea prigoanei împotriva slujitorilor altarelor, împotriva preoţilor transilvăneni, „vinovaţi” de faptul că „au ţinut vie flacăra focului credinţei naţionale în poporul românesc”. În cele ce urmează, vom încerca, în limitele impuse de formatul revistei, să analizăm faţetele unui episod aproape necunoscut din istoria Transilvaniei, consumat în intervalul 1916-1918, şi anume ridicarea, încarcerarea şi deportarea preoţilor români în Vestul Ungariei, având ca suport documentar mărturiile culese şi publicate în perioada interbelică de preoţii Sebastian Stanca, Romulus Cândea şi Grigore N. Popescu.
Pe fondul desfăşurării Primului Război Mondial, al intrării Regatului României în război de partea Triplei Înţelegeri, al ofensivei trupelor române în Transilvania, campanie soldată însă cu un eşec din cauza înfrângerilor suferite de români pe frontul de sud, al derutei şi al panicii provocate de trupele române în rândul maghiarilor şi saşilor, respectiv a euforiei trăite de românii transilvăneni, autorităţile austro-ungare au dispus, prin ordinul ministrului de interne cu numărul 4845, din data de 31 august 1916, supravegherea şi urmărirea „mişcărilor naţionaliştilor români”. A doua etapă a măsurilor guvernamentale maghiare a avut un caracter represiv, deoarece a prevăzut, pe de o parte, arestarea, încarcerarea şi deportarea intelectualilor transilvăneni, acuzaţi de „trădare de patrie”, „spionaj în favoarea României”, „instigare împotriva autorităţilor”, iar, pe de altă parte, numirea unor comisari ministeriali maghiari în toate „preparandiile confesionale române”, precum şi instituirea unei „graniţe culturale” de-a lungul arcului carpatic, de la Orşova până la Vatra Dornei, ce însemna de fapt etatizarea şi maghiarizarea şcolilor confesionale româneşti ortodoxe şi greco-catolice, în interesul „siguranţei statului”. Cu alte cuvinte, autorităţile maghiare au intenţionat reţinerea, încarcerarea şi alungarea din mijlocul comunităţilor româneşti a liderilor formatori de opinie, în mod special a preoţilor. În acest sens, conform istoricului Ioan Bolovan, autorităţile austro-ungare au procedat la înfiinţarea unor instituţii şi la adoptarea unor măsuri speciale pentru coordonarea arestărilor şi internărilor, în cadrul Ministerului de Interne de la Budapesta activând o secţie specială a deportaţilor şi internaţilor români, condusă de consilierul ministerial Jekelfallussy Zoltán.
Trebuie precizat că un astfel de sistem represiv fusese gândit încă din anul 1907, când Antal Huszar, funcţionar al secţiei politice din guvernul de la Budapesta, a publicat o carte, destinată exclusiv membrilor guvernului, intitulată Cartea neagră, în paginile căreia autorul îi prezintă pe toţi „daco-românii”, preoţi şi mireni, care urmau a fi încarceraţi în cazul izbucnirii unui conflict în zonă.
Din statisticile realizate în perioada interbelică de preoţii Sebastian Stanca, Romulus Cândea, Grigore N. Popescu, precum şi din cea realizată de părintele academician Mircea Păcurariu, rezultă că 1 din 4 preoţi au avut de suferit, fiind arestaţi, încarceraţi, internaţi, refugiaţi, maltrataţi sau ucişi, acest procent dovedind că slujitorii altarelor, liderii incontestabili ai poporului român din Transilvania, au plătit, alături de alţi intelectuali, un preţ mult prea mare pentru faptul că şi-au iubit limba, neamul şi credinţa.
Sursele documentare consultate oferă o serie de mărturii ale preoţilor români transilvăneni referitoare la reţinerea, încarcerarea şi deportarea în Ungaria, precum şi la despărţirea de familie, tratamentul şi condiţiile de încarcerare, alimentaţia sărăcăcioasă a celor deţinuţi etc.
Majoritatea preoţilor, pentru a spori efectul produs de măsurile autorităţilor austro-ungare, au fost ridicaţi în timpul serviciului divin, metodă dovedită de mărturiile păstrate: „[…] unii preoţi au fost ridicaţi chiar din altar, în timpul Sf[intei] Liturghii. Nu i-au lăsat nici să termine serviciul divin, săvârşind nu numai o nelegiuire, ci şi un sacrilegiu”.
Înainte de a fi internaţi în Ungaria, preoţii au fost încarceraţi şi anchetaţi în închisorile Clujului, Odorheiului sau Seghedinului, fiind maltrataţi şi înjosiţi „ca cele mai urgisite animale, alături de toţi tâlharii, vagabonzii, bicherii, haimanalele”. Odată scăpaţi de furia anchetatorilor, cei mai mulţi preoţi au fost expulzaţi în interiorul Ungariei, memoria colectivă reţinând condiţiile inumane în care aceştia au călătorit, precum şi umilinţele la care au fost supuşi.
Ajunşi la destinaţia finală, aceştia au fost pur şi simplu abandonaţi în necunoscut, obligaţi să se descurce singuri, să îşi găsească un adăpost, o sursă de alimentare: „Zdrobiţi, amărâţi, flămânzi şi nenorociţi ne târâm la poliţia de graniţă, de aici la pretură […] ne ia naţionalul şi ne dă libertatea să ieşim singuri în oraş. Scăpaţi de tutela urgisită a agenţilor secreţi care ne-au purtat pe la icoane, ca pe cei din urmă tâlhari, răsuflăm mai uşor”.
Sursele documentare descriu viaţa exilaţilor („expuşi primejdiei de a pieri aici de foame”), relaţia cu autorităţile maghiare (cărora „suferinţa noastră le oferă prilej de plăcere şi satisfacţie”), lipsa de ocupaţie a celor internaţi („lipsiţi de orice ocupaţie fizică şi intelectuală nu ne rămâne alta decât să hoinărim vagabonzi pe uliţi, pe malul lacului şi prin vii”), precum şi alimentaţia precară („cu alimentaţia o ducem tot mai rău. Voluminoasa noastră cârciumăriţă ne înăspreşte tratamentul din zi în zi. Carnea de bou bătrân pusă la fiert la 11 ni se aşterne caldă la ora 12, garnisită cu legume crude, stropite cu apă rece şi oţet. Zgârciurile de stomac ne silesc adeseori să postim ziua întreagă”).
Izolarea, lipsa unor activităţi fizice sau intelectuale, contactele sporadice cu familia prin intermediul corespondenţei, precum şi atenta supraveghere a autorităţilor îi determină pe internaţi să îşi găsească diferite căi de refugiu (plimbări, literatură). Încercările repetate de ocupare a unor posturi rămase vacante din cauza războiului, care să le permită preoţilor un minim de decenţă, au fost primite cu ostilitate de autorităţile maghiare, singura posibilitate fiind aceea a colaborării cu populaţia locală în sectorul agricol.
Unul dintre cei mai mari duşmani a fost, folosind o sintagmă consacrată de istoriografie, „generalul iarnă”, asprimea iernii influenţând comportamentul preoţilor români internaţi în Ungaria, nevoiţi să îşi asigure singuri, prin orice mijloace, sursa de încălzire.
După părerea noastră, deţinerea, încarcerarea şi deportarea preoţilor români transilvăneni în Ungaria a fost exagerat comparată, de unii istorici, cu sistemul concentraţionar din perioada comunistă. Trebuie precizat că cei deţinuţi şi deportaţi au beneficiat de o „pensie” de internare (care varia de la câteva coroane, până la câteva zeci de coroane şi care îi permitea celui deţinut asigurarea unui minim alimentar), de colete cu alimente expediate de familii sau de diferitele bănci şi asociaţii româneşti (băncile „Albina” din Sibiu, „Victoria” din Arad şi „Ardeleana” din Orăştie fiind cele mai active în acest sens), puteau trimite şi primi corespondenţă, aveau acces la diferitele periodice ale vremii, inconvenientul, pentru un intelectual, fiind arestul la un domiciliu stabilit, într-un teritoriu străin, condiţiile improprii, ocara populaţiei maghiare, precum şi limbajul aspru şi jignitor utilizat de autorităţile de ordine austro-ungare în raportul cu deţinuţii.
La începutul anului 1917, în urma numeroaselor intervenţii ale populaţiei locale, depăşită de situaţie şi incapabilă să întreţină numărul mare de încarceraţi, autorităţile maghiare au procedat la eliberarea unui însemnat număr de deţinuţi. Cu toate acestea, eliberarea nu le-a adus preoţilor uşurarea situaţiei, dimpotrivă, odată întorşi acasă şi-au aflat avutul „pustiu”, în „jaf şi mizerie”, fiind obligaţi să se prezinte săptămânal la poliţie şi să suporte supravegherea fiecărei acţiuni de către organele de ordine maghiare.
Demn de menţionat este şi faptul că de aceste măsuri nu a fost scutită nici conducerea superioară a celor două Biserici româneşti transilvănene, în intervalul 1916-1917 atât membrii Consistoriului ortodox de la Sibiu, cât şi ai celui greco-catolic de la Blaj, fiind mutaţi în „refugiu”, împreună cu cele două seminarii teologico-pedagogice, la Oradea Mare, departe de linia frontului, de unde activitatea acestora putea fi mai uşor supravegheată.
Prăbuşirea fronturilor în toamna anului 1918, destrămarea monarhiei austro-ungare, izbucnirea revoluţiei, preluarea puterii politico-administrative de către români, prin intermediul consiliilor naţionale, şi realizarea actului unirii cu Regatul României nu îi vor scuti pe preoţi de suferinţe, aceştia căzând victimă trupelor bolşevice maghiare ce operau pe teritoriul Transilvaniei, situaţia acestora înrăutăţindu-se pe măsura înaintării armatei române. De asemenea, după ocuparea Banatului de către trupele sârbeşti, în urma convenţiei de armistiţiu dintre Antanta şi Ungaria, după refuzul preoţilor de a pomeni pe regele Petru al Serbiei, în locul regelui Ferdinand al României, la Sfânta Liturghie, sârbii, comportându-se ca o adevărată armată de ocupaţie, au iniţiat o serie de persecuţii antiromâneşti, preoţii fiind cei mai vizaţi, un număr semnificativ fiind arestaţi şi închişi la Vârşeţ şi Belgrad.
Instituirea „graniţei culturale”, arestarea, încarcerarea şi deportarea preoţilor români transilvăneni în Ungaria s-a resimţit atât la nivelul comunităţilor româneşti, lipsite de liderii spirituali şi politici, cât şi la nivelul individului simplu, rămas fără îndrumare spirituală, pradă diferitelor tentaţii şi deprecierii moravurilor. La un veac de la consumarea evenimentelor, în limitele impuse de formatul revistei, am încercat prezentarea unui episod foarte puţin cunoscut din istoria noastră naţională, care înfăţişează experienţa individuală şi colectivă din perioada Primului Război Mondial a unui segment social-profesional şi vocaţional-cultural ce a exercitat în istoria românilor o influenţă majoră asupra comunităţilor româneşti şi a naţiunii în ansamblul său, în speranţa că viitoare materiale vor completa cele relatate.
BIBLIOGRAFIE:
1. Audoin-Rouzeau, Stéphane; Becker, Annette, Războiul redescoperit (1914-1918), traducere de Cristina Popescu, Elena-Tudora Duţă, îngrjirea ediţiei şi prefaţă de Florin Ţurcanu, Bucureşti, Editura Corint, 2014.
2. Bolovan, Ioan, Primul Război Mondial şi realităţile demografice din Transilvania. Familie, moralitate şi raporturi de gen, Cluj-Napoca, Editura Şcoala Ardeleană, 2015.
3. Cândea, Romulus, „Biserica ardeleană în anii 1916-1918”, în Candela. Revistă teologică şi bisericească, an XXXVII, număr 10-11, 1926, pp. 244-253.
4. Groza, Mihai-Octavian, „Din istoria mai puţin cunoscută a Marelui Război. Instituirea „graniţei culturale”, arestarea, încarcerarea şi deportarea preoţilor români transilvăneni în Ungaria (1916-1918)”, în Astra Salvensis, an III, număr 6, 2015, pp. 43-61.
5. Groza, Mihai-Octavian, „Displacements of Population in the Years of the Great War. The Arrest, the Incarceration and the Deportation of the Romanian Transylvanian Priests in the West Hungary (1916-1918)”, în volumul Między Geopolityką a Emigracją, coordonat de Robert Mieczkowski, Varşovia, Editura Armagraf, 2016, pp. 11-32.
6. Păcurariu, Mircea, Politica statului ungar faţă de biserica românească din Transilvania în perioada dualismului (1867-1918), Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1986.
7. Popescu, N., Grigore, Preoţimea română şi întregirea neamului, volum II, Temniţe şi lagăre, Bucureşti, Tipografia Vremea, 1940.
8. Stanca, Sebastian, Contribuţia preoţimii române din Ardeal la Războiul pentru Întregirea Neamului (1916-1919), ediţie, studiu introductiv, note şi indici de Mihai-Octavian Groza, Mircea-Gheorghe Abrudan, Deva/Cluj-Napoca, Editura Episcopiei Devei şi Hunedoarei/Editura Argonaut, 2015.
9. Torrey, E., Glenn, România în Primul Război Mondial, traducere din limba engleză de Dan Criste, Bucureşti, Editura Meteor Publishing, 2014.
[Telegraful Român, nr. 37-40 / 1 și 15 octombrie 2016, p. 6]
