† Laurenţiu, Arhiepiscopul
Sibiului şi Mitropolitul Ardealului
Cultul
Bisericii Ortodoxe, în mijlocul căruia se află Sfânta Liturghie, este numit cultul
divin pentru că îşi are originea în viaţa, activitatea şi învăţătura
Mântuitorului Hristos, pentru că prin realismul lui se actualizează întreaga
istorie a mântuirii, iar prin lucrările lui ni se împărtăşeşte harul sfinţitor
necesar dobândirii vieţii celei veşnice. Prin rânduielile sale, cultul ortodox
păstrează cu fidelitate toate elementele cultului primar, cu întreaga lor
bogăţie. El nu este opera unor personalităţi sau sinoade, ci opera colectivă şi
anonimă a Bisericii întregi, în care s-au imprimat întreaga spiritualitate şi
experienţă a Ortodoxiei [Pr. Prof. L. Streza, „Originea şi sensul divin al
cultului ortodox”, în Îndrumătorul bisericesc misionar şi patriotic,
V, Oradea, 1988, p. 32-39].
Unitatea, uniformitatea şi stabilitatea
cultului ortodox
Între
trăsăturile caracteristice ale cultului divin ortodox, de mare importanţă sunt
unitatea, uniformitatea şi stabilitatea lui. Rânduielile şi slujbele cultului
ortodox sunt aceleaşi în întreaga Ortodoxie. Ele se săvârşesc după reguli şi
norme precise „şi se exprimă în forme definitiv stabilite, care sunt aceleaşi
pentru toţi credincioşii ortodocşi, în orice parte a lumii, constituind un
limbaj comun de exprimare a cinstirii lui Dumnezeu” [Pr. Prof. E. Branişte, Liturgica
generală, Bucureşti, 1985, p. 95]. Astfel, săvârşirea actelor de cult în
Ortodoxie nu este lăsată la inspiraţia şi improvizaţia de moment a
liturghisitorilor, ca în alte confesiuni creştine al căror cult a devenit
astfel un permanent câmp de experienţă al acestora.
Cultul
divin, ca mod de exprimare a sentimentelor religioase de preamărire şi
mulţumire aduse de către credincioşi lui Dumnezeu, prin caracterul său
latreutico-euharistic, este în strânsă legătură cu doctrina Bisericii, cu
întreaga sa învăţătură de credinţă. Astfel, fiecare confesiune are formele ei
de cult caracteristice, un modus orandi propriu, adecvat dogmei şi
spiritului respectiv, care îl inspiră [Idem, „Cultul B.O.R. faţă de cultul
celorlalte confesiuni creştine şi secte din ţara noastră”, în Studii
Teologice, nr. 1-2/1951, p. 3].
În
nici o altă Biserică sau confesiune creştină nu se vede mai bine strânsa
legătură organică dintre cult şi religie, dintre dogme şi formele de cult, ca
în Ortodoxie.
În
procesul lung al evoluţiei cultului ortodox, un rol deosebit l-a avut
„echilibrul liturgic” [Idem, „Cultul ortodox în cadrul lumii de azi”, în
Mitropolia Olteniei, nr. 3-4/1974, p. 248]. S-a urmărit menţinerea
constantă a unui echilibru just între fondul religios (adevăruri şi sentimente
religioase) şi formele lui de exprimare, după vechiul principiu: lex orandi,
lex credendi. Aceeaşi lege s-a aplicat şi celor trei funcţii sau scopuri
ale cultului: latreutică, harismatică şi didactică. În cadrul rânduielilor şi
slujbelor şi chiar al rugăciunilor liturgice se păstrează un echilibru în
privinţa celor trei forme de manifestare a funcţiilor latreutice ale cultului:
laudă (preamărire), mulţumire şi cerere.
Unitatea
şi stabilitatea cultului ortodox contribuie la păstrarea atât a unităţii de
credinţă a întregii Ortodoxii, care formează o singură comunitate rugătoare,
cât şi a unităţii interne din cadrul fiecărei Biserici naţionale sau
autocefale. Ataşamentul şi dragostea credincioşilor faţă de bogatele şi
variatele rânduieli stabile ale Bisericii noastre întruchipează statornicia lor
în învăţătura ortodoxă, dar şi cea mai înaltă formă de manifestare a
rezistenţei lor faţă de orice fel de propagandă sau prozelitism la care nu rareori
au trebuit să facă faţă.
Participarea
la aceleaşi slujbe şi rânduieli, în acelaşi locaş de închinare, creează şi
sporeşte nu numai „unitatea religioasă, ci şi o identitate de simţiri şi
mentalitate, precum şi simţul de solidaritate şi frăţietate care leagă între ei
pe toţi membrii sau adepţii aceleiaşi religii sau confesiuni, nu numai în
locaşul de cult, ci şi în afară, în viaţa de toate zilele” [Diac. Asist. E.
Branişte, „Uniformitate în săvârşirea serviciilor divine”, în Studii
Teologice, nr. 9-10/1949, p. 799].
Cultul
ortodox, prin unitatea, stabilitatea şi uniformitatea lui, a creat în cadrul
Bisericii Ortodoxe Române o puternică unitate de credinţă între fiii ei, care a
influenţat şi a întărit unitatea lor sufletească, naţională. Orice credincios
dintr-o margine sau alta a ţării, intrând în orice biserică românească, se
simţea „acasă” nu numai pe plan religios, între fraţii de aceeaşi credinţă, ci
şi naţional, între fraţii de acelaşi sânge şi neam. De aceea, trebuie amintit
de la început, că încercarea sub orice formă de a schimba rânduielile de cult
este o tentativă împotriva acestei unităţi plenare dintre credincioşii
Bisericii noastre.
1. Uniformitate şi diversitate liturgică în Biserica veche. Primele
trei veacuri creştine s-au caracterizat printr‑o uniformitate liturgică mai
accentuată. Sfânta Liturghie se săvârşea după o schemă generală fixă şi
uniformă, de origine şi autoritate apostolică, susceptibilă însă de modificări
de amănunt. Această rânduială, cât şi alte practici de origine apostolică au fost
răspândite de la Ierusalim în tot Răsăritul creştin de către primii misionari,
Sfinţii Apostoli şi ucenicii lor. O mărturie a acestei uniformităţi este faptul
că, la 155, Sfântul Policarp al Smirnei a putut coliturghisi la Roma cu papa
Anicet [Ibidem, p. 781]. În grupa documentelor numite „Rânduieli
bisericeşti”, care provin din diferite regiuni ale creştinătăţii, se poate
constata o consonanţă a rânduielilor prezentate.
Uniformitatea
liturgică nu era însă absolută. Exista de la început posibilitatea unor
deosebiri de amănunt, exemplu: dreptul slujitorului de a înălţa rugăciuni la
sfinţirea darurilor, câte putea de multe, dar într-un cadru bine definit, după
mărturiile din Apologia I a Sfântului Iustin Martirul (cap. 57), scrisă
pe la anul 150 [Apologeţi de limbă greacă, în col. „Părinţi şi scriitori
bisericeşti”, 2, Bucureşti, 1980, p. 71]. Aceasta a dus la înmulţirea numărului
anaforalelor euharistice, impunându-se cele din metropole, legate de numele
unor mari personalităţi, şi care vor sta la baza aşa-numitelor „rituri
liturgice surse”.
2. Uniformitate şi diversitate în cultul
ortodox. Aşa cum nu s-a putut realiza o uniformitate absolută a
cultului în cadrul întregii Biserici creştine, ea nu s-a putut înfăptui nici în
cadrul Ortodoxiei. Uniformitatea liturgică n-a fost impusă oficial şi nu este
opera cărţii numite Tipic, ci „Tipicul este creaţia şi expresia
tendinţei de uniformizare” [Diac. Asist. E. Branişte, „Uniformitate în
săvârşirea serviciilor divine”, p. 784].
La
realizarea şi întărirea uniformităţii liturgice, în cadrul Ortodoxiei, au
contribuit cărţile de slujbă, în manuscrise sau tipărite (de la
sfârşitul sec. al XV-lea). Exemplarele greceşti au constituit modelul şi
originalul după care s-au tradus cele slave şi româneşti.
Uniformitatea liturgică în cadrul ritului bizantin priveşte
rânduiala slujbelor, textul cântărilor şi al rugăciunilor, cuprinsul cărţilor
liturgice ş.a. Amănuntele proprii şi particularităţile naţionale şi locale
existente în cadrul ritualului diferitelor Biserici Ortodoxe nu strică unitatea
liturgică a cultului ortodox.
