Anul Centenarului s-a încheiat. Unii
au făcut de-a lungului său eroarea de a crede că aceasta e vârsta României:
n-au mai văzut veacurile trecute, de coagulare națională prin cultură, luptă de
emanicipare politică și coeziune spirituală. Alții au tratat pragul acesta
simbolic în stilul nostru demagogic, patriotard, triumfalist, sforăitor,
defilând cu pieptul bombat și umplându-și buzele cu lozinci pretins imbatabile.
Cei mai mulți români și-au văzut de viața proprie, adesea triști, uneori
bucuroși, alteori plini de speranța că, dacă am biruit cândva, nu vom fi
lipsiți nici pe viitor de inteligența supraviețuirii decente. Grație efortului
mai multor edituri și programului academic organizat sub egida câtorva instituții
publice, am putut descoperi, dacă ne-am dorit asta, multiple aspecte neștiute
din Marele Război finalizat prin formidabila noastră Reîntregire: deși
manualele comuniste au ascuns însuși miezul evenimentelor (deformându-le partinic semnificația și ecoul), am
priceput cu toții, cu date concrete, imagini de arhivă și documente
revelatoare, că fără monarhie, asociată unei elite politice vrednice, și fără Biserica
Ortodoxă (înfrățită ad hoc cu alte
culte) n-am fi reușit adunarea întregii suflări românești între granițe comune
și suverane. S-a produs astfel o restituire importantă, ba chiar o restaurare a
memoriei colective sub semnul adevărului. Un adevăr care, ca întotodeauna, nu e
neapărat confortabil. La intrarea în conflagrația care avea să spulbere imperiile
protector-opresoare, armata noastră era slab echipată. Au murit de tifos exantematic,
în spitale de campanie prost înzestrate, cam tot atâția, dacă nu chiar mai
mulți soldați decât pe câmpul de luptă. Fără prăbușirea imperiului țarist sub
lovitura de stat bolșevică (urmată de războiul civil), Basarabia nu s-ar fi
întors la matcă. Fără misiunea militară organizată de generalul Berthelot, nu
am fi izbutit să ținem frontul și să fim avantajați la masa negocierilor de
pace. În sfârșit, fără forța mondială emergentă a Statelor Unite - și filozofia
liberală care-l determina pe președintele Woodrow Wilson să apere ”principiul
naționalităților” - nici agenda românească n-ar fi avut câștig de cauză la
Versailles.
Pe planul vieții interne, 2018 a
fost marcat de o relativă instabilitate politică (peste 70 de miniștri s-au
perindat în trei guverne, numai în ultimii ani), într-o ambianță publică
agitată, degradată prin violențe verbale și tribalisme. Exodul creierelor și
contraselecția par implacabile, căci nimeni nu le opune o voință contrară,
argumentată și pragmatic pusă în operă. Regional, Ucraina rămâne fragilă,
Republica Moldova se îndepărtează de UE, statele din grupul Vișegrad cochetează
cu iliberalismul, Bulgaria ne-o ia înainte (căci va ”scăpa” de MCV), în vreme
ce relațiile interordoxe cunosc tensiuni greu de ascuns și pline de tentații
centrifugale (mai ales că tocmai problema „centrului” pare să înfierbânteze
agenda feluritelor Biserici). Și la nivelul UE trăim incertitudini de etapă,
după Brexit și în perspectiva unui model multispeed,
cu buget separat pentru Eurozonă, fără a mai pune la socoteală progresul
electoral al forțelor populiste, de stânga sau de dreapta, unite printr-un
discurs eurosceptic.
Evident, nu aici și acum e loc
pentru o listă de propuneri remediante. Am făcut un bilanț sumar, cu gândul la
recent sfințita Catedrală națională, închinată Lui Dumnezeu și eroilor sau
martirilor cărora, înainte de un asemenea Altar, le dedicasem o smerită ectenie liturgică. Să
admitem: în cele trei decenii postcomuniste, nu ne-am învrednicit de nimic
monumental, cu această unică și elocventă excepție. Am dus și noi ceva până
aproape de capăt (căci finisajele Marii Biserici vor continua câțiva ani). Mai
bine mai târziu, decât niciodată! Vestea bună - veritabilă evanghelie pentru un
popor care se chinuie adesea de unul singur - e că acest monument este unul eclezial,
închinat legământului dintre români și Hristos, ca Mântuitor al lumii. Căci
numai El, Dumnezeul întrupat, ne-a redat acum șase luștri libertatea constitutivă, pe care numai cu ajutorul Său o vom folosi
mai inteligent, în următorul secol românesc.
Teodor Baconschi
