Fiecare dintre noi posedă o
identitate concentrică: suntem, în ordine, oameni (homo sapiens), creștini, europeni și români. Oameni, în primă și
ultimă instanță. Creștini, ca profil spiritual patrimonial și moral. Europeni,
ca membri într-o comunitate democratică bazată pe cultura libertății și pe
drepturile omului. Români, pentru aici e casa noastră terestră: am moștenit un
teritoriu, o cultură, o limbă și o misiune de coerență istorică prin
solidaritate creatoare. Ordinea aceasta firească e adesea trăită și asumată în...
dezordine. Vedem în jurul nostru oameni care pun creștinismul înaintea umanității
și românismul înaintea genului proxim european. Primii riscă să transforme
religia lor într-un sectarism xenofob. Ceilalți, să cadă în erezia
filetismului, care substituie patriotismului axiologic un esențialism ontologic
potențial agresiv. E deci vital să ne convingem că ordinea acestor identități
concetrice rămâne sursa de bun simț al unei atitudini care sporește fără să
dezbine și adâncește fără să excludă.
Dintr-un veac de Românie Mare, am
trăit aproape jumătate sub dictatura comunistă și încă vreo zece sub cele
naționalist-fascizante din anii interbelici. În fond, acestea nu au fost
opțiunile noastre libere, ci reflexele interne ale unor conjuncturi
internaționale pentru noi imparabile. Nu susțin că nu avem partea noastră de
vină: puteam rezista mai mult, dacă am fi avut o tradiție a libertății mai
îndelungată. N-a fost cazul, așa că ne-am supus vremurilor cu tot cu doza
noastră individuală și comunitară de dramatică renunțare la principiile
evanghelice. Secolul trecut, deraiat în idolatrie ideologică, fanatism
genocidar și distopie, a lăsat urme în toate generațiile care l-au apucat, fie
și la capătul său însângerat. Secolul 21, primul din cel de-al treilea mileniu
creștin, nu și-a fixat încă fizionomia, derutându-ne adesea prin rapidele
transformări pe care ni le impune.
Înainte de a-și fi lămurit memoria
recentă și de a-și fi exorcizat umbrele din epoca totalitară, Biserica Ortodoxă
Română s-a reconstruit fizic și produce germenii unei renașteri duhovnicești,
slujindu-și vocația într-o societate românească fracturată (sat-oraș, regiuni
avansate/zone subdezvoltate, bogați/clasă de mijloc/săraci, rămași/plecați în
diaspora). Biserica are resurse intelectuale și pastorale pentru a se adapta
acestui peisaj radical modificat (deși preia pasivul anilor recenți). Dacă o
iubim, ca mădulare ale Trupului mistic și urmași ai Mântuitorului, avem cred
chemarea de a refuza consolările triumfaliste, ocolind simultan depresia sau
abandonul. Căci se dă, cu noi și în mijlocul nostru, o luptă: râzboiul cultural
dintre conservatori și progresiști, tensiunea dintre generații, presiunea unei
occidentalizări dezirabile până la un punct și chestionabile dincolo de el...
Nu urmează decenii de serenitate garantată, ci mai curând unele de reașezare a
structurilor sociale, economice și imaginare ale întregului neam românesc, acum
răspândit du doar în patrie, ci și în lumea largă. E desigur mai bine să fim
preveniți, lucizi și pro-activi, decât să ne lăsăm suprinși de aceste inevitabile
transformări într-o poziție defetistă, protejată de închipuiri pioase.
Deși suntem triștii campioni ai
formei fără fond - soldată cu un mimetism frenetic, prost asimilat – se cuvine
să ne amintim că formele sfârșesc prin a-și produce fondul! Retorica
anticlericalistă a unei părți din noua generație urbană, corporate, practicantă de romgleză
și, cum se spune, ”nedusă la Biserică” va genera un ethos umanist secular
străin sau ostil Ortodoxiei. Aici, ierarhia, elita mireană a Bisericii și
credincioșii educați nu trebuie să răspundă prin demonizarea post-modernității
iconoclaste și confuz-avangardiste, ci să riposteze subtil, argumentat,
inteligent și iubitor, pe fondul unui dialog necesar și așteptat. Nu putem
păstra moștenirea strămoșilor noștri într-o Românie ruptă în două.
Re-evanghelizarea societății românești va dura decenii și trebuie să înceapă
printr-o strategie ambițioasă, nu prin uși trântite și anateme. Prima etapă
logică e formularea unui diagnostic. Să nu ne ferim de acest exercițiu critic,
introspectiv și, să sperăm, profetic...
Teodor Baconschi
