Cu duminica de astăzi și cu săptămâna care urmează ne apropiem de mijlocul Postului Mare. Putem observa cu câtă înţelepciune ne-a condus Biserica, până acum, pe drumul acesta împreună cu Hristos, pentru câștigarea Împărăţiei Cerurilor. Pentru că noi ştim că suntem călători în lume şi că avem o ţintă precisă pentru drumul călătoriei noastre. În acelaşi timp, în această călătorie nu suntem singuri. Călătorim împreună cu Hristos spre ţinta veşniciei – spre viaţa de dincolo, pentru că atunci când Dumnezeu ne va chema, ne vom întrerupe această călătorie. Vom trece Dincolo, în viața veșnică, pentru ca să ne întâlnim cu cei dragi ai noştri, plecaţi şi ei la vremea rânduită.
Duminica de astăzi, a treia din Postul Mare, este închinată Sfintei Cruci, în cel de-al treilea popas duhovnicesc al călătoriei noastre cu Hristos.
La mijlocul nevoinţelor noastre, Crucea mântuitoare devine pentru noi stindardul care ne conduce pe drumul mântuirii. Crucea pe care S-a jertfit Însuşi Hristos devine pentru noi și pomul cel din mijlocul raiului, care ne aduce viața veșnică. Dacă strămoşii noştri Adam şi Eva, prin nepostirea lor, au mâncat din fructul oprit al pomului celui din mijlocul raiului şi au pierdut raiul, noi, prin postirea şi prin nevoinţa noastră, Îl câştigăm pe Hristos, Hrana cea adevărată și Mântuitorul sufletelor noastre.
În acelaşi timp, la vremea înjumătăţirii postului, Sfânta Cruce apare pentru noi ca un copac cu ramuri mari sub care noi ne putem adumbri de „arşiţa” nevoinţelor, pentru ca să nu le abandonăm, ci să primim din nou, în trupul şi în sufletul nostru, binecuvântare și înnoire lăuntrică, pentru ca să putem finaliza şi împlini călătoria aceasta împreună cu Hristos.
Sfânta Cruce, păzitoarea și ocrotitoarea noastră, este scoasă astăzi spre închinare în mijlocul bisericii și ne va străjui toată săptămâna, amintindu-ne cu anticipare de Pătimirile suferite pentru noi de către Domnului nostru Iisus Hristos, prevestitoare ale măreței Sale biruințe asupra morții, după cum ne îndeamnă cântarea liturgică: „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim”.
Iubirea lui Dumnezeu și încercările vieții
Mântuitorul Hristos, prin întreaga Sa operă de mântuire, este întruparea iubirii nemărginite a lui Dumnezeu față de om, creatura Sa, pentru ca acesta să-și poată împlini scopul pentru care a fost creat, asemănarea cu Dumnezeu și câștigarea vieții celei veșnice.
Pentru împlinirea acestui ideal suprem și pentru a depăși toate încercările vieții, Mântuitorul ne adresează, astăzi, tuturor chemarea: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34).
Chemarea este facultativă! Dumnezeu nu ne mântuieşte cu forţa, de aceea a zis: „Cine voieşte să vină după Mine”, însă aşteaptă ca noi să dorim şi să cerem binecuvântarea şi ajutorul Său. Libertatea ne-a dăruit-o Dumnezeu de când ne-a creat după chipul Său ca persoane raționale, libere și capabile de a menține legătura cu Creatorul. Însă, urmarea lui Hristos sau trăirea vieții noastre în Hristos și cu Hristos, dobândită prin Sfintele Taine ale Bisericii, este singura cale prin care noi ne putem câștiga viața cea veșnică. Sfântului Apostol Pavel mărturisește: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Gal. 2, 20).
Iubirea dumnezeiască preamilostivă nu se limitează numai la chemarea de a-L urma pe Hristos, ci ne arată și calea de urmat, prin împlinirea a două condiții: lepădarea de sine și luarea crucii.
Prima treaptă în urmarea liberă a lui Hristos este lepădarea de sine. Cel care voiește să-L urmeze pe Hristos trebuie să se lepede de sine, acordând întâietate trebuințelor sufletului, față de poftele amăgitoare ale trupului, lăsând la o parte tot ceea ce ţine de egoismul său, urmând voia Domnului, păzind poruncile Lui, iubind pe Dumnezeu și pe semeni. Lepădarea de sine este un act liber de smerenie sfântă, care sporește și înalță demnitatea persoanei, nu o înjosește, după cum ne încredințează Mântuitorul, zicând: „...cine se va smeri pe sine se va înălța” (Matei 23,12). Lepădarea de sine nu este o renunțare la datoriile pe care le avem pentru întreținerea vieții, ci la pornirea păcătoasă de a împlini poftele trupului, acordându-i tot ceea ce e mai „bun” şi, mai ales, atunci când nu este necesar sau chiar în timpul postului. Toate bunătățile din lumea aceasta sunt darurile lui Dumnezeu și doar pe El trebuie să-L considerăm Stăpân a toate, nu pe noi înșine.
A doua treaptă a urmării lui Hristos este luarea crucii noastre și purtarea ei cu mulțumire, urmându-L pe Hristos, Care a purtat Crucea pentru noi și pentru a noastră mântuire. „Aici, crucea – ne învață Preafericitul Părinte Patriarh Daniel – poate însemna o suferință, neputință, neîmplinire, o încercare, o recunoaștere a limitelor noastre, a finitudinii condiției umane, dar și o permanentă răstignire între idealul propus și rezultatul obținut, «căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc» (Romani 7,19)” [Foame și sete după Dumnezeu – înțelesul și folosul postului, Ed. Basilica, București, 2010, p. 152-153].
Purtarea crucii este asumarea a tot ceea ce Dumnezeu ţi-a rânduit ca încercări ale vieții pentru a fi biruite și unele chiar a fi ispășite, deși Dumnezeu nu ne pedepsește pentru fărădelegile noastre, așteptând întoarcerea noastră. Suferințele și necazurile noastre pot veni asupra noastră și din cauza păcatelor și greșelilor săvârșite, însă iubirea de oameni a lui Dumnezeu le îngăduie, ca pedagogie dumnezeiască, pentru depășirea lor și pentru îndreptarea noastră, spre slava preasfântului Său nume și mântuirea noastră. Hristos, Care a purtat Crucea pentru noi, nu ne lasă fără de ajutor, ci ne ajută să ne purtăm crucea proprie, care ni se pare uneori greu de purtat. În acest sens, este edificatoare următoarea istorioară:
Un părinte nevoitor, dar suferind, se ruga lui Dumnezeu ca să-i ușureze crucea vieții sale, pe care o considera prea grea. Pentru întărirea lui în credință și în nevoințele spirituale, Dumnezeu S-a milostivit de el și i-a transmis prin înger, noaptea în vis, să meargă la o biserică din apropiere, înconjurată de un cimitir și acolo își va vedea crucea sa. La intrarea în biserică l-a întâmpinat preotul, care primise și el înștiințare, și l-a îndemnat să-și aleagă din mulțimile de cruci, de diferite mărimi și din diferite materiale, pe care crede că i-ar fi potrivită să o poarte fără cârtire, mulțumind lui Dumnezeu. Privirea lui s-a îndreptat spre o cruce din lemn, mai ușoară, pe care ar putea să o poarte cu sine toată viața. A fost îndemnat de îndată să citească numele înscris pe acea cruce. Mare i-a fost uimirea când a citit numele său pe acea cruce ușoară. Și s-a întors îndreptat la ostenelile sale, rugându-L pe Dumnezeu ca să-i sporească suferințele, pentru a dobândi o mai mare răsplată cerească.
Luarea crucii și urmarea lui Hristos constituie pentru noi singura șansă a mântuirii, pentru că omul, prin propriile sale puteri, fără ajutorul divin, nu poate să-și salveze viața, ci o va pierde, dar cel care își va jertfi viața pentru Evanghelie o va câștiga, după cuvântul Său: „Căci cine va voi să-şi scape viaţa şi-o va pierde, iar cine va pierde viaţa sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela şi-o va mântui” (Marcu 8, 35). Viața pierdută prin jertfă pentru Hristos și pentru Evanghelia Sa este o dăruire, răsplătită cu mântuirea sufletului.
Jugul lui Hristos este ușor și mântuitor
Purtarea crucii nu este o resemnare în fața suferințelor, a necazurilor și a neputințelor noastre, ci este o angajare în fața lui Dumnezeu și o luptă constantă și conștientă, prin toată activitatea noastră spirituală, pentru pacea noastră lăuntrică, pentru apărarea vieții și pentru ușurarea suferinţelor și a neputințelor noastre, cu încrederea în ajutorul lui Dumnezeu. De aceea, Sfânta Biserică se roagă pentru cei bolnavi, la Sfânta Liturghie și prin Taina Sfântului Maslu, pentru dobândirea sănătății sufletești, prin iertarea păcatelor, și a celei trupești prin vindecarea de boli și neputințe. Însănătoșirea noastră se câștigă prin Sfânta Spovedanie, baia lacrimilor, şi prin împărtășirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos, gustând din roadele jertfei de pe Cruce și simțind bucuria Învierii.
În această luptă cu necazurile lumii nu suntem singuri, ci Îl avem sprijin continuu pe Domnul Hristos, Care îi ocrotește pe cei sărmani și fără ajutor, chemându-i la Sine, zicând: „Veniți la Mine, toți cei osteniți și împovărați, și Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28). El este Cel care poartă crucea noastră, așa cum a purtat-o pe a Sa, tot pentru noi, pe Golgota, oferindu-ne jugul Său și pilda vieții Sale, asigurându-ne pe toți: „Căci jugul Meu e bun și povara Mea este ușoară” (Matei 11, 30).
În purtarea crucii și urmarea lui Hristos trebuie să ne îngrijim în mod special de sufletul nostru, pe care l-am primit de la Dumnezeu și pentru a cărui mântuire ne luptăm în această viață. Sufletul nostru este bunul spiritual cel mai de preț, care nu poate fi răscumpărat și echivalat cu nimic din lumea aceasta, după cuvântul Domnului, Care zice: „Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?” (Marcu 8, 36, 37). Valoarea sufletului nostru și răspunderea noastră pentru el în fața lui Dumnezeu ne obligă să-i acordăm o deosebită atenție și să ne sârguim, cu ajutorul harului divin, să ne câștigăm mântuirea.
Laudă și mulțumire lui Dumnezeu – nu cârtire sau răzvrătire
Dumnezeu ne-a creat pe noi ființe doxologice, adică având capacitatea sufletului de a-I aduce laudă, adorare și mulțumire Creatorului. În călătoria noastră în această viață, purtându-ne cu mulțumire crucea, ajutorul lui Hristos este atât de mare, încât ne face să reiterăm, adică să retrăim împreună cu El, prin Sfintele Taine ale Bisericii, evenimentele principale ale operei Sale de mântuire. Hristos este Întemeietorul și Săvârșitorul prin excelență al tuturor Tainelor Bisericii, ca lucrări sfințitoare, prin care noi am devenit mădularele Trupului Său Tainic, Sfânta Biserică, în cadrul căreia ne câștigăm mântuirea. Prin întreita afundare în apa Tainei Botezului noi ne-am născut din nou la viața cea nouă în Hristos și am murit şi am înviat împreună cu Hristos. În Taina Mirungerii, prin primirea „peceții darului Duhului Sfânt” pe principalele organe ale simțurilor, ne-am întărit în viaţa lui Hristos, iar prin Taina Împărtăşaniei, ne-am unit cu Hristos şi am devenit purtători de Hristos și membri deplini ai Bisericii. Tot de la Hristos primim binecuvântare și har când ne curățim sufletele prin baia lacrimilor, Sfânta Spovedanie; prin Taina Sfântului Maslu dobândim tămăduire sufletească și trupească; prin Taina Cununiei se binecuvintează familia creștină și nașterea de prunci, închinați lui Dumnezeu, iar prin Taina Hirotoniei sunt instituiți slujitorii Sfântului Altar.
În demnitatea noastră de creștini, următori și mărturisitori ai Mântuitorului Hristos, se cuvine să purtăm cu smerenie și ascultare „crucea” vieții noastre. Dacă suferințele și neputințele le vom purta cu mulțumire adusă lui Dumnezeu, cu ajutorul harului divin ele vor fi mai ușoare și ne vor fi de mult folos sufletesc, îmbogățindu-ne în virtuți și apropiindu-ne de Dumnezeu. Împotrivirea noastră față Dumnezeu pentru încercările vieții, prin cârtire sau răzvrătire, ne va îndepărta de la ajutorul Lui și ne va agrava suferința și necazul, întunecându-ne sufletul.
*
Rușinarea de Dumnezeu și negarea existenței Lui, prin viața noastră supusă păcatului, cât și indiferența noastră față de crucea altor semeni ai noștri sunt fapte care duc la ruperea comuniunii cu harul divin și înstrăinarea noastră de scopul final al vieții, mântuirea. De aceea, mărturia pe care trebuie să o aducem noi lumii despre Hristos să o facem ca închinători ai Crucii, iubitori de semeni și martori ai Învierii Sale din morți.
Trebuie să fim mărturisitori!
Mărturisitori ai Crucii și ai Învierii Mântuitorului Iisus Hristos!
† Mitropolitul Laurențiu
