Pr. Conf. Dr. Constantin Necula
Este tot mai greu să propui texte pentru oamenii maturi, preocupaţi pentru lectură, atunci cum n-ar fi greu să scrii pentru tineri şi copii? Cum să le rupi privirea din albastrul sideral al tabletei, al IPHON-ului sau al computerului, cum să-i desprinzi de albastrul sideral al ecranului pentru a-i ţine aproape de Hristos? Aud des astfel de cuvinte, unele rostite cu durere, altele cu pathos, niciunul cu indiferenţă. Senzaţia pe care mi-o creează astfel de lamentări este că ne socotim mereu în război cu tinerii şi copiii. Ca şi cum ar fi duşmanii noştri, ca şi cum dacă nu gândesc ca noi sunt judecabili, chiar condamnabili. Un soi de justiţie trecută, din studiourile de televiziune, în componenta vieţii cotidiene. Ba uneori, resimt mereu această atitudine, îi încolţim cu prezumţii de vinovăţie, de multe ori gândind în raport numai cu frustrările noastre educaţionale. Ori pe ei, pe copiii şi tinerii noştri, nu-i mai întrebăm de mult ce cred, cum vor ei să respire educaţia pe care le-o propunem, cât de atenţi suntem la nevoile lor. Semănăm cu toţi aceia care se agită în grupuri de dialog social ori în grupuscule de oportunişti de carieră, care ne vorbesc despre ce cred ei despre educaţia religioasă, iar nu ce cred ei, beneficiarii ei, despre ea. Şi aceasta în condiţiile în care beneficiem de suficiente experienţe de viaţă şi de o mulţime de informaţii care ne-ar ajuta să profilăm o soluţie pastorală solidă, lipsită de scrupulozităţi administrative ori funcţionăreşti.
Şi anul acesta, din grija lui Dumnezeu, i-am văzut pe copii prin şcoli şi licee. La Sibiu ori Braşov, la Caracal ori Govora, la Râmnicu Sărat ori la Timişoara, copiii se bucură de Hristos, atunci când este prezentat lor cu sinceritate şi drag, cu vocaţie şi competenţă dialogică, fără ifose profesorale ieftine, desigur confirmate de diplome şi tot soiul de documente doveditoare... Nu de ele se entuziasmează tinerii, nici de scrupule didactice importate pe filierele unei pedagogii false, bune în orice alt context decât al educaţiei religioase. Nu. Ora de religie nu poate fi decât transdisciplinară, în sensul că transcende toate materiile propuse de învăţământ, pornind de la un adevăr fundamental: toate materiile care prezintă cu adevărat adevărul ştiinţific, pentru că acesta nu poate fi împotriva celui divin. Când este împotriva Lui, ştiinţa este pseudoadevăr. I-am întrebat, şi nu într-o clasă şi nu doar la şcoală, ci în toate întâlnirile, dacă-i deranjează ora de religie. I-am întrebat dacă au nevoie de îndrumările ei pentru a pricepe mai bine viaţa şi moartea. E limpede că pentru viaţă e nevoie, dar şi mai mare nevoie este, mi-au zis-o ei, pentru a înţelege moartea! Toţi filfizonii care atacă predarea culturii creştine la şcoală şi propun...nimicul ca materie uită să vorbească tinerilor. Nu, nu cu prietenii, la fel de gingaşi ca ei în a pricepe cele despre ora de religie, ci cu ei, copiii care se bucură şi o socotesc gură de oxigen într-o programă care abundă tocmai în ce vor ei să adauge culturii lor: materialismul nedialectic.
Când ţinem să bucurăm copiii, lumina Thaborului nu se poate împiedica de lumina siderală şi siderabilă a monitorului de computer. Ei au nevoie de viaţă ca alternativă. Dar cine le prezintă viaţa ca atare? Dacă aproximăm adevărurile divine, dacă apocaliptizăm comunicarea, dacă anulăm bucuria cunoaşterii în favoarea unui soi de dresare pentru viitoare multinaţionale ori firme de pripas, provocatoare prin politica de publicitate, jalnice prin atitudinea de lipsă de respect pentru angajaţi. Aici e locul Bisericii. Între monitorul de computer şi lumina cea necreată a Tainelor, comunicarea conţinuturilor de viaţă, a conţinutului credinţei pe care le-o propunem. Nu merge nici cu power point, nici cu AeL, nici cu programe europene... Merge doar cu implicare directă, dialog în grupuri mici, constant susţinute prin programe de închegare a colectivelor de elevi şi nu numai. De 1 iunie, la un post de radio naţional, o fetiţă, Cristina, de trei ani, peltică şi luminoasă, întrebată ce vrea să fie când va fi mare, a răspuns: „Fericită!”. La ce materie şcolară se propune oare vreo arie educaţională în care fericirea să fie scop de viaţă? Simplă, fără construcţii ideologice ori structurate materialist. O fericire rostită peltic şi cu nădejde.
Între monitor şi Muntele Thabor stau copiii noştri. Nici mai buni, nici mai răi decât alţii, ai altor generaţii. Devin în timp plictisiţi, ori pătimaşi ori dependenţi de urâtul din jur? Care generaţie a fost lipsită de astfel de ispite. Înainte de a le stinge monitorul, obsedaţi de boli şi nevroze, isterici la informaţii şi biomorfologii de laborator, oferiţi-le un creştinism cald, cordial, viu, bucuros de ei. Nu suntem botezaţi în zoaiele acrite ale mistificării bucuriei din jur, pline de vedetisme ieftine şi de răzbunări media, ci în apa cea vie a Botezului, murind şi înviind pentru Hristos Domnul. Trebuie să le-o dovedim. Destinşi şi responsabili, fără aere de superioritate, atenţi nu la formalismele religiosului, ci la sinceritatea trăirii cu Hristos a Tainei Împărăţiei. Luminată nouă de Thabor!
