Pr. Răzvan Ionescu
Suntem mai mulţi ca niciodată în istorie. În pofida dezvoltării explozive a mijloacelor de comunicare, câţi dintre noi nu ne găsim oare însinguraţi şi fără repere, într-o poziţie de izolare într-o pădure fără de sfârşit de oameni percepuţi ca decor de fundal al propriei existenţe? Iată o identificare actuală a profilului de aşteptători ai Păstorului celui bun, ieşit în contemporaneitate în căutarea mioarelor celor rătăcite de turmă, Întru Care comuniune înseamnă plinătate de prezenţă şi de împărtăşire de viaţă şi nicidecum simplu schimb de informaţii.
Pastoral, întâlnirea cu aproapele rătăcit în meandrele îndepărtărilor de Dumnezeu de tot felul ne este un imperativ al iubirii întru Hristos. Apare legitimă întrebarea: se îndreaptă oare Hristos întâi de toate în direcţia VIP-urilor de tot felul de astăzi, construite, iată, şi prin reţelele de socializare, sau mai curând a nesemnificativilor care odrăslesc în lăuntrul lor lacrima smereniei neprefăcute (deseori rămaşi neconectaţi on-line, ci doar la cer)?
Cu toate acestea, realitatea omului este infinit misterioasă: acolo unde nu te-ai aştepta, poate odrăsli viaţă. A fi deci următor lui Hristos, cu fiecare întâlnire în parte, fie ea on-line sau nu, cere discernământ duhovnicesc. Şi, aş spune, acea doză de îndrăzneală proprie sfinţilor de a fi creştin pe propria ta cale, creator. Dacă este viu să intri în canale după aurolaci, pentru că au nevoie de Dumnezeu, este viu şi să te adânceşti în canalele de comunicare media de azi pentru a vedea cum trăiesc cei care se descurcă, spun ei, şi fără Dumnezeu. Că sunt aceştia VIP-urile zilei ori alţii, veritabili anonimi.
Într-o lume ale cărei culturi recente au îmbrăţişat cu frenezie conceptul de blogging, prin care ai posibilitatea să alimentezi păruta ta centralitate în viaţa altora cu postări de articole care îţi confortează statutul de persoană semnificativă în ochii lor, respectiv varianta derivată de microblogging care este twitterul, prin care porţi cu viteză de neimaginat altădată frânturi de sentiment şi de trăire şi de impresii către cei care vor să te urmărească, şi respectiv de facebook, prin care devii rotiţă într-un sistem gândit să te oferi ca imagine şi să te promovezi, unde încape logica evanghelică a smeritului loc în lume prin care în relaţia lăuntrică cu Dumnezeu apropii mântuirea de tine şi de mii în jurul tău? Doar această logică odrăsleşte întâlnirea vie, duhovnicească, vindecătoare, cu aproapele în nevoie. A intra deci în aceste canale nu se poate face oricum, este nevoie de forţă duhovnicească de a nu fi în duhul lor, ci în duhul lui Hristos. Departe de mine a nega eficienţa reţelelor sociale la nivel informaţional. Nu ne miră într-o lume în care a avea informaţie sau a o transmite sau a ţinti un potenţial client prin ceea ce ştii despre el înseamnă putere. Le putem folosi deci pentru a transmite informaţii cu viteza lumii de azi. Problema acestor reţele se pune însă întâi de toate la nivel de duh. Care este duhul care animă o astfel de întreprindere de comunicare din partea utilizatorului? Care sunt exigenţele mediilor în care interacţionezi cu ceilalţi pe internet? În ce măsură această comunicare este neutră la nivel existenţial (acolo unde se poate construi veşnicia fericită a omului) sau dimpotrivă, prin compromisurile la care te obligă, înseamnă pierdere cu impact către propria veşnicie? Poate fi ea şi câştigătoare ? Se poate transmite prin aceste reţele nu numai informaţie, cât şi duh de viaţă?
Pentru un om care începe să guste cu intensitate viaţa Bisericii, şi care caută a se pune la adăpost prin propria-i trăire şi ascultare de duhovnic de smintelile lumii în care trăieşte, mediul virtual constituie potenţial un mijloc de a te întâlni cu aproapele în nevoie. Un aproape care nu are neapărat aceleaşi căutări. Iată o mărturie în acest sens: „am ezitat o vreme înainte de a crea un profil Facebook […] Mi-am spus că oamenii care sunt pe Facebook (o mare parte) sunt mult mai interesaţi de lucruri lumeşti decât de credinţă. A fi pe Facebook înseamnă a investi mult pentru a obţine prea puţin: a pierde ore întregi săptămânal pentru a citi publicaţii şi a vedea poze care adesea stârnesc fel de fel de trăiri ne-duhovniceşti (râvnă, invidie, dorinţă de cele materiale, etc). Ştii tot ce fac ceilalţi (mai precis, ce vor ei să ştii). Ieşind deci de acolo, din lumea Facebook, devii mult mai angoasat aici, în lumea reală: nu ai cât au ceilalţi, nu eşti unde sunt ceilalţi, nu faci ce fac ceilalţi etc. Referinţa fiind întotdeuna celălalt, nu este loc şi timp de relaţie cu Domnul. Fugim de divinitate, pentru că raportându-ne la aceasta, ne vedem păcatele, eşecurile. Or, Facebook este o vitrină în care expunem doar ce vrem noi să vadă ceilalţi, o lume în care îţi poţi controla imaginea, în care poţi da înapoi pentru a-ţi corecta trecutul. O lume în opoziţie cu lumea de aici, unde trecutul nu poate fi şters, iar pentru păcate nu este suficient să dai delete, ci trebuie să pui pocăinţă şi să ceri iertare. Şi totuşi… refugiul pe care ne închipuim că îl găsim în reţeaua Facebook confirmă nevoia de duhovnicesc. Înseamnă că tocmai acolo trebuie acţionat, pentru că acolo sunt ceilalţi, care fugind sau refugiindu-se de cele duhovniceşti demonstrează tocmai ce mare nevoie au de ele” (Oana Besnea, studentă la Paris).
De ce au nevoie? Pentru că setea lor de socializare strigă tocmai neîmplinirea lăuntrului lor. Îl caută inconştient pe Dumnezeu, neştiind că-L caută. Reţelele sociale arată, de altfel, în ce măsură tineri debusolaţi sunt în pragul de a face alegeri cumplite pentru întraga lor viaţă, ca să nu spun pentru veşnicie. www.tpu.ro, secţiunea Dragoste şi sex, este o astfel de platformă în care decizia de avort se negociază cu comentarii oscilând între inconştienţă, teribilism şi grabă de a fi om mare. Unde sunt acei îngeri veghetori dintre noi, creştinii, care să salveze vieţi printr-o postare inspirată? Dar cum?, se pune problema, cum să te adresezi salvator cuiva care fuge lăuntric de propria conştiinţă dacă îi dai soluţii în acelaşi duh cu el şi nu întru Duhul lui Hristos?
Facebook-ul pare însă că a devenit pentru tinerii de azi nu doar o opţiune, ci o obligaţie. „Trebuie neapărat să fiu pe Facebook” afirmă un liceean contemporan, argumentând prin aceea că „a nu fi este o sinucidere în plan social” (Le Monde, La quête de soi en réseau, 24 mai 2014, p. 4-5). Cu alte cuvinte, ori eşti în reţeaua de socializare, ori nu contezi, nu exişti. Această lume nouă în care trebuie să ai loc vine cu regulile ei, cu codurile ei, cu exigenţele ei, cu avantajele ei. Pe un adolescent în acută căutare de identitate, problema riscurilor îl interesează poate mai puţin. Eşti dispus să asumi risc pentru că este, prin excelenţă, vârsta când vrei să te afirmi în exteriorul autorităţii părinţilor cercul tău de prieteni şi cunoştinţe este cel care te legitimează şi îţi primeşte primul iniţiativele şi identitatea. Sau cel puţin aşa ţi se pare că trebuie să fie. Este o vârstă a riscului, hormonal vorbind, este perioada în care te fereşti cel mai puţin de pericole pentru mirajul afirmării tale ca persoană, este vârsta căutării identitare acute. Iar pericolul pe astfel de reţele există: de la rechinul uman care racolează victime în căutarea satisfacerii sexuale la responsabilul de resurse umane care îţi verifică dosarul şi trecutul înainte de a te angaja, de la serviciul de informaţii care te urmăreşte ca individ în acţiunile tale până la anonimul de pe internet care intră în bucătăria trăirii tale pentru negrija ta de a-ţi fi împărţit intimitatea cu orice neavenit. Dorita socializare prin reţele de profil vine cu un întreg arsenal de practici şi concepte. Imaginea joacă un rol important. Fotografierea la fotograf, cu câteva generaţii în urmă, a lăsat locul democratizării luării imaginilor de către membrii întregii familii, pentru ca de o generaţie încoace, a adolescenţilor de azi, să putem vorbi de copii crescuţi cu telefonul portabil în mână (Le Monde, p. 4-5) prin care imaginea se produce cu maximă uşurinţă oricând prin smartphone. Dependenţa de acest asistent personal este evidentă la tânărul de azi: în timp ce stă de vorbă cu tine, sms-urile, mms-urile şi instantaneele în imagine ţâşnesc în toate direcţiile printr-un multitasking care ar putea impresiona dacă nu ai vedea însă efectul dominant: împrăştierea, cea care fără efortul unei rugăciuni lăuntrice cât de dese, în tot timpul şi locul, de e cu putinţă, merge în direcţia opusă adunării fiinţei tale în inimă. Suntem într-o cultură a exteriorizării. Imaginea serveşte la producerea unei imagini despre sine, a grupului de apartenenţă („tribul” urban din care faci parte), a culturii tale, ceva ce scapă adultului, pentru că aici eşti în spaţiul libertăţii tale neîngrădite de nimeni, spaţiul afirmării tale. Dar nu numai predilecţia pentru imagine, film, selfie este de observat. Apar concepte noi care exprimă practici noi. „Extimitatea” devine alternativă a intimităţii atunci când un tânăr trimite către prietenul/prietena sa sms‑uri purtătoare de imagini care-i exteriorizează intimitatea, un fel de „angajament” profan. Snapchatul, trimitere de imagini efemere programate să „dureze ” mai puţin de 10 secunde, reduce riscul încăperii pe mâini străine a celor din intimitatea ta. Rostul lui e să-i faci parte celuilalt de emoţiile tale, de acele clipe şi stări perisabile prin care exprimi ce simţi tu, ce trăieşti tu într-un anume moment.
Posibilităţile de a transmite celuilalt ce trăieşti şi simţi sunt deci altele azi decât înainte. Ele se validează însă duhovniceşte numai în măsura în care pe aceste canale şi în aceste medii de comunicare încape şi Duhul. În nici un caz nu pot înlocui plinătatea de viaţă oferită de Biserică prin sinaxa liturgică, spaţiu prin excelenţă de restaurare a omului întrucât cere participare fiinţială, de om întreg. Una din mizele contemporaneităţii pare a fi lupta cu unilateralizarea omului, miza fiind prezenţa lui întreagă în actul de viaţă, adunat din risipirile de tot felul… Pentru moment reţelele sociale nu mă confortează în ideea că ar putea cuprinde cumva omul întreg şi nu fragmente din el, oferite preferenţial ca imagine favorabilă a sinelui în ochii celorlalţi. Pariul înduhovnicirii felului în care folosim aceste mijloace de socializare, dacă alegem să le folosim, este însă în plină desfăşurare. Personal, cred că există un potenţial de sfinţire personală prin a interveni duhovniceşte în mediul virtual. Cu binecuvântare de duhovnic şi rugăciune, îmi pare şi acesta un apostolat. Îndrăznim?
