Pr. Vasile Gafton
Misiunea Bisericii a fost întotdeauna îndreptată spre înnoirea creaţiei, prin colaborarea sinergică a voinţei umane cu harul lui Dumnezeu, spre desăvârşirea şi spiritualizarea lumii. Dar, tot misiunea Bisericii este şi aceea de a sprijini mai întâi omul în direcţia aflării propriei chemări în planul lumii create, aceea de a fi un preot al creaţiei, care întoarce darul lui Dumnezeu, lumea, spre Dăruitor, ca mulţumire-Euharistie.
Însă, există multe piedici în calea realizării de sine a omului în conformitate cu menirea sa, mai ales în vremea noastră. Una dintre aceste piedici este chiar omul, datorită faptului că, „muritorii de rând trăiesc în această lume fără a o cunoaşte. Ei nu ştiu unde se sfârşeşte lumea reală şi unde începe cea a imaginaţiei” [Cf. Wilhelm Stekel, Profunzimile sufletului, trad. de Andra Hâncu, Ed. Trei, Bucureşti, 2013, p. 9].
Sfântul Maxim Mărturisitorul a vorbit mult despre raţiunile lucrurilor create, care au în ele însele o virtualitate ce le personalizează în cadrul comuniunii unora cu altele, împlinirea totală găsind-o în comuniunea cu Logosul lui Dumnezeu. Lumea are aşadar, prin creaţie, o virtualitate spre comuniune, spre desăvârşirea prin comuniune. Şi omul are, din momentul în care a fost creat, imprimată în fiinţa sa o virtualitate, şi anume, de a deveni din fiinţă „după chipul lui Dumnezeu”, o făptură „după asemănarea lui Dumnezeu” (Fac. 1, 26-27).
Dar, în cazul omului, situaţia virtualităţii fiinţei sale este particularizată. Vorbim, în cazul omului, despre o virtualitate polară, care se pretează la a fi utilizată de către om în scop bun sau rău. De aceea, în Rai, prin rânduiala lui Dumnezeu, omul avea două posibilităţi sau direcţii în care era posibil să-şi împlinească fiinţa, două direcţii în care putea să se dezvolte şi să se actualizeze pe sine în raport cu Dumnezeu sau cu lumea creată. Cele două direcţii sunt simbolizate de cei doi pomi prezenţi în mijlocul raiului (Fac. 2, 9). Alegerea omului a fost „pomul cunoştinţei binelui şi răului”, în pofida avrtismentului primit de la Dumnezeu în legătură cu efectul pe care l-ar avea asupra omului, respectiv moartea (Fac. 2, 16).
Astfel, după căderea lui Adam nu mai există fapte neutre, deoarece totul stă sub semnul alegerii lui sau a efectului alegerii lui, chiar şi realitatea. În acest sens, este important de reţinut faptul că „oamenii nu recunosc un lucru ca realitate şi chiar ca valoare superioară decât pentru faptul că în prealabil l-au ales ca valoare” [Nikolai Berdiaev, Încercare de metafizică eshatologică, trad. de Stelian Lăcătuş, Ed. Paideia, 1999, p. 152]. Dar, valoarea aleasă, fiind rod al primei alegeri, nu este şi ea sub semnul morţii. Ce-i drept, alegerea este o activitate care implica toată afectivitatea umană, însă nu implică tot omul, în ea nu este angajat omul întreg, cu existenţa lui.
Reaşezarea omului, prin posibilităţile noi pe care le oferă Internetul, într-o dimensiune a virtualităţii nu înseamnă că el revine în starea de dinainte de păcat. Ce-i drept, omul trăieşte iluzia că îşi re-creează un spaţiu de viaţă originar, asemenea celui în care a fost creat de Dumnezeu. Un spaţiu al virtualităţii, însă, un spaţiu virtual al virtualităţii, în care, spre deosebire de spaţiul paradisiac, conţine în plus posibilitatea ca, orice opţiune pe care ar face-o omul să nu mai fie pretabilă la o imputare. Acţiunea umană se produce şi nu se produce în acelaşi timp. Este ca şi cum, Adam ar avea posibilitatea să decidă prin propriile forţe ca fapta lui – virtuală, în acest caz sau situaţie nouă – de încălcare a poruncii lui Dumnezeu, să nu fie socotită nici bună, nici rea, ci neutră. Însă, această virtualitate virtuală este doar o simplă iluzie.
Biserica, pe de altă parte, nu doreşte doar o angajare iresponsabilă şi parţială a omului, ci, dimpotrivă, ea doreşte o implicare totală şi o responsabilitate autentică a omului faţă de propria mântuire. Încă de la Botez, prin afundarea în apa Botezului – care simbolizează, conform Sfântului Vasile cel Mare, virtualităţile creaţiei primordiale încă „netocmite” – Biserica îl încorporează pe om în mod real în Trupul lui Hristos, adică în Sine, hrănindu-l prin Sfintele Taine şi îmbogăţindu-i viaţa, existenţa, cu sens. O virtualitate doar virtuală n-ar avea niciun sens.
Tot la fel, virtualizarea angajamentului omului faţă de lume ajunge să virtualizeze lumea însăşi. Faţă de realitatea virtuală, realitatea creată de Dumnezeu este realitate în sine şi pentru alţii, pe când, realitatea virtuală este doar realitate pentru alţii, iar nu realitate în sine. Din acest motiv, tehnologiile de ultimă generaţie transformă radical relaţiile dintre oameni, dar şi raportul omului cu realitatea, deoarece, omul poate alege să dea unei realităţi virtuale statutul care îi convine şi, eventual, chiar să creadă în acea realitate [În Serge Tisseron, Lumea virtual: avataruri şi fantome, trad. de Alina Bodnaru, Ed. Trei, Bucureşti, 2013, p. 135]. Credinţa lui nu va putea fi însă mai mult decât o superstiţie, deoarece în legătură cu superstiţia funcţionează principiul magic al similitudinii, conform căruia, „imaginea este obiectul însuşi” [Stuart A. Vyse, Psihologia superstiţiei, trad. de Anacaona Mîndrilă-Sonetto, Ed. Trei, Bucureşti, 2012, p. 25].
Dar, ceea ce este extrem de interesant este ceea ce subliniază deja citatul lui Berdiaev, şi anume, faptul că „omul este un animal viclean, inconştient de viclenia lui; e greu de înţeles şi greu să se înţeleagă el însuşi. Omul este în stare să-şi agraveze suferinţa ca să sufere mai puţin (...), aşa încât, suferind de ceva, omul se consolează prin altă suferinţă” [Cf. Nikolai Berdiaev, op. cit., p. 87].
Cu alte cuvinte, nereuşind să se împlinească în conformitate cu virtualitatea sa fiinţială, omul virtualizează potenţialităţile pe care le are, virtualizează şi lumea în care trăieşte, astfel încât totul să devină neutru din perspectivă valorică, morală etc. Faptul în sine este paradoxal, atâta timp cât se solicită like-uri sau dislike-uri, fără vreun alt criteriu anume, decât bunul plac al navigatorului fără busolă şi cu „aparatele de bord” date peste cap”.
Pe de altă parte, fiind creştini, trebuie să nu uităm că omul este – încă – o persoană în virtutea intenţionalităţii şi a transcenderii spre ceilalţi semeni ai săi. Contează foarte mult informaţia, virtuală sau nu, însă contează şi mai mult conştiinţa care selectează informaţia.
Şi din acest punct de vedere este foarte interesant ce spune Nikolai Berdiaev despre modul în care omul se raportează la ceea ce este văzut şi la cele nevăzute. „Omul, spune Berdiaev, este incapabil să nege lucrurile văzute, care se impun acceptării sale, şi se înclină înaintea realităţii lor, dar este capabil, sau se crede capabil, să nege realitatea lui Dumnezeu. Omul dispune de toată libertatea în experienţa negării lui Dumnezeu, iar cele care îi asigură această libertate sunt chenoza şi incognito-ul lui Dumnezeu” [Ibidem, p. 21].
Cu alte cuvinte, chenoza reală a Fiului lui Dumnezeu, făcut Om pentru a-l mântui pe om, înnoieşte virtualitatea fiinţei umane de a deveni, cum spunea Sfântul Atanasie cel Mare, dumnezeu prin har. Ce datorie am avea noi, oamenii? Cred că aceea de a nu virtualiza această virtualitate.
