Pr. Vasile Grăjdian
Este greu să scrii despre nimic – sau foarte uşor... Când numărul sau cantitatea (văzută) contează – de voturi, rating, ranking etc. – cu un număr suficient de „pro”, într-o mare mare de abţineri „turmentate”, se poate fabrica sau provoca orice, inclusiv vreo nenorocire – din fericire, doar pentru moment, sau pentru momentul istoric respectiv –, chiar dacă este vorba despre vreun război mai local sau mai mondial, văzut sau nevăzut.
Pe de altă parte şi „din păcate”, la momentul respectiv nu este de „bon ton” sau „politic corect” să vorbeşti contra acelei (mari) majorităţi care este atrasă în capcana respectivului moment nefericit, iar după trecerea (sau „ostenirea”) nenorocirii cu pricina, de obicei „mulţi viteji se arată” şi este iarăşi de altfel de „bon ton” şi „politic corect” să vorbeşti împotriva a ceea ce mai înainte era „de bine”. A se vedea, spre exemplu, începutul şi sfârşitul războaielor, începutul şi sfârşitul regimurilor sau mandatelor politice, începutul şi sfârşitul datoriilor („pe credit”) personale sau (inter)naţionale, începutul şi sfârşitul păcatelor sau păcatului în general, care, după o vorbă mai veche, ,,intră râzând şi iese plângând”.
Pentru a ne mai apropia puţin de „reţele”, şi înainte de a ajunge la „socializare”, ar putea fi necesară o picătură de teologie în legătură cu tehnica/metodologia înşelăciunii (referinţa explicită fiind Fac.3). Dacă omul a fost făcut din ţărâna văzută şi prin suflarea dumnezeiască, nevăzută (conform Fac. 2,7), apoi înşelarea dintotdeauna a funcţionat prin „orbirea” părţii nevăzute cu ajutorul celei văzute, după principiul tuturor scamatoriilor: priveşte încoace, ca să poţi fi păcălit acolo unde nu te uiţi, sau, altfel spus şi aplicat la structura antropologică (a omului), dacă omul priveşte (sau de fapt îşi îndreaptă şi îşi concentrează atenţia, nu numai psihologic vorbind, ci chiar spiritual) doar spre partea cea văzută şi trecătoare, spre partea mai slabă, deoarece ea are fiinţă pentru om prin cea tare, cea duhovnicească, cea „nevăzută” simţual, atunci în partea spre care omul stă (duhovniceşte vorbind) cu spatele se poate întâmpla orice şi mai ales lucruri grave, primejdioase, până să mai prindă omul „de veste”... Şi cam aşa s-au petrecut lucrurile, pare-se, mereu şi mereu, de-a lungul istoriei omului după cădere, pe partea spirituală a amăgirii, pentru că în ceea ce priveşte „decorul” văzut, simţual, acesta a fost mereu înnoit pentru „a lua ochii” iarăşi şi iarăşi.
Între „meşteşugurile” minciunii sau înşelătoriei se numără şi acela de a reduce partea nevăzută la cea văzută, oarecum precum ispita Sfântului Apostol Toma de a reduce credinţa în Mântuire (şi în Dumnezeul Mântuitor) la vederea şi pipăirea (Ioan 20, 25) Celui ce este nemăsurat, dincolo de existenţa în clipele trecătoare ale acestei lumi, dar Care, totodată, S-a arătat chiar de la începuturi în însăşi Creaţia şi existenţa acestei lumi, atât cât aceasta poate cuprinde din necuprinsul dumnezeiesc şi „la plinirea vremii” S-a arătat în istoria lumii în chip cu totul lămurit.
Dar „arta” pretenţiei „explicării” prin reducere şi „traducere” a lumii nevăzute, spirituale, în cele ale lumii văzute s-a perfecţionat uneori nesănătos de mult şi totodată pervers – printre altele „creând” sau modelând un alt fel de „nevăzut”, prin ascunderea (mincinoasă, desigur) în spatele unui lucru foarte văzut a unui alt lucru văzut, dar care, fiind „secret”, este oarecum „nevăzut” (rămânând însă mai departe în domeniul „văzut”); aici este deosebirea între Taina dumnezeiască, nesfârşită în descoperirea sa şi secretul omenesc/lumesc, care odată descoperit, oricât ar fi el de ocult, nu mai este deloc „tainic”.
Pentru a ne apropia şi mai mult de starea actuală a „reţelelor”, inclusiv cele „de socializare”, poate fi interesantă şi încercarea de prefacere (istorică şi lumească) a unei Descoperiri dumnezeieşti într-un lucru „de larg consum”, precum procesarea (istorică) a Bunei Vestiri a Mântuirii şi Împărăţiei spre stadiul de informaţie doar informatică – ce face atingere uneori şi de „reţelele” sau „serviciile” mai mult sau mai puţin publice „de informaţii”, menite să „servească”, desigur (conform numelui atribuit lor), şi care utilizează şi ele mijloace informatice.
Astfel, paradigma evanghelică ni-L arată pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos vorbind oamenilor, ucenicilor Săi sau mulţimilor, la modul oral, prin viu grai, uneori tâlcuind cuvintele Sale mai dificile, cum sunt unele dintre pildele şi parabolele Sale (a se vedea tâlcuirea pildei semănătorului la Mat.13,18-23) sau luminând unele realităţi mai „văzute”, istorice, precum starea cărturarilor şi a fariseilor (Mat. 23), cine era Sfântul Ioan Botezătorul (Luca 7, 24-35) sau viitorul cetăţii Ierusalimului şi a templului său şi chiar a lumii (Mat. 24). „Litera (care) ucide” încă nu putea să înlocuiască „Duhul (care) face viu” (2 Cor. 3, 6).
Apoi însă, în următoarele secole, odată cu apariţia manuscriselor de factură nou-testamentară, a durat ceva timp până când Biserica să hotărască, sub inspiraţia Duhului Sfânt şi prin glasul Sfinţilor şi al Sinoadelor sale, care dintre respectivele scrieri sunt canonice (sau corecte, într-un sens mai special, teologic şi bisericesc) şi care apocrife. Pentru că „scriitorii” şi „tâlcuitorii” s-au înmulţit, iar după modelul celui rău, „tatăl minciunii”, care încă în Rai „tâlcuise” (mincinos) primilor oameni Cuvântul dumnezeiesc („Dumnezeu a zis El, oare...?” – Fac. 3, 1), ereticii au scris şi ei de-a lungul celor două milenii de creştinism multe „litere”, menite însă doar să ucidă sufletele şi fără a putea cuprinde, cât de cât, Cuvântul lui Dumnezeu.
Manuscrisele, ca nişte „epistole” scrise unor oameni care nu mai sunt de faţă pentru a le putea vorbi „gură către gură” (1 Ioan 12), constituiau deja pentru această situaţie un fel de (re)medii, nişte „mijloace” doar materiale spre oarecare comunicare. Situaţia a devenit şi mai complicată odată cu apariţia tiparului, ciudat de sincronă cu prăbuşirea Imperiului Bizantin (creştin şi ortodox) şi pregătirea în Apus a Reformei. „Litera” se înmulţeşte de acum exponenţial, mecanic, industrial şi inevitabil tot mai impersonal, devenind un prim „mediu de mas(s)ă” (mass-medii). „Cititorii” se înmulţesc şi ei, prin alfabetizarea tot „de masă”, „vulgarizatoare” şi democratică, dar fiecare începe să „înţeleagă” litera (să şi-o tâlcuiască?) doar individual, după mintea proprie şi tot mai închis în labirintul imaginaţiei (rupte de Real) şi în singurătatea individuală sau „de grup”. În mod corespunzător noii situaţii „mentale” (dar tot mai puţin spirituale) apar tot mai multe „biserici” sau simple „de-nominaţiuni” reformat(oar)e, un fel de „reţele de socializare” avant la lettre – apropo de „lettre”, în limba franceză, poate ca o ironie profetică, „scrisoarea” este omonimă cu „litera”.
Secolul al XVIII-lea, „al luminilor”, duce mai departe „progresul” tehnicii mecanice, maşina cu aburi deschizând drumul aparatelor electrice în secolul al XIX-lea, pentru ca în secolul al XX-lea dispozitivele deja electronice să contribuie la structurarea unui nou „analfabetism” mediatic şi informatic, dar avându-şi rădăcinile în litera alfabetică şi, mai ales, numerică. Aparent (doar aparent), litera face loc unei noi „realităţi”, în care sunetul şi imaginea, convenabil „retuşate”, sunt înregistrate/„eternizate” în materia celuloidului cinematografic sau a benzii/discului etc. şi transmise eteric sau cablat „urbi et orbi”, creând o „nouă lume”, o „nouă realitate”, „îmbunătăţită”/ameliorată. Realităţile de factură spirituală par (tot numai par) să mai aibă loc doar în cărţile sau „producţiile” cinematografice de (/pentru) copii (între 8 şi 80 de ani) – cu „efecte speciale” de zâne, spiriduşi şi tot felul de super-eroi sau monştri. De acum, orice veste, oricât de bună, pare să fie acoperită şi înecată de mulţimea şi vacarmul „şti-rilor” şi al „in-formaţiilor”.
În sfârşit, „a-pare” şi noua „societate”, cu mereu noile şi mereu altele „comunităţi”, „reţele”, „grupuri” etc. de „socializare”. Cele nevăzute sunt tot mai ascunse în spatele celor văzute, dar şi acestea sunt pervers ascunse în spatele altora văzute, ca o cutie în altă şi altă cutie, „the next level” de perversitate a ascunderii şi eludării celor adevărate, esenţiale, dar de nevăzut prin doar partea văzută a fiinţei noastre şi în lipsa „simţurilor spirituale”, precum credinţa şi iubirea. Şi astfel, la fiecare colţ al labirintului doar „văzut” ne aşteaptă câte încă o „descoperire” a unui „secret”, care însă nu este decât încă o decepţie (prin rămânerea în acelaşi labirint al imanenţei) şi o păcăleală de ocupat timpul şi aşa destul de scurt al vieţii acesteia.
„Mediile”, oricât ar fi ele de virtuale (şi chiar mai puţin decât cele raţionale/intelectuale/abstracte, care încă sunt mai aproape de cele adevărate), nu sunt prea spirituale, suportul lor fiind mai ales infrastructura materială, oricât de complicată (/complexă) ar fi aceasta. Ele rămân doar instrumentul rămânerii noastre în „simţual”, chiar prin iluzia vreunei „vederi” a celor spirituale, a celor care sunt, prin fiinţa lor, altfel şi dincolo de cele văzute. O criză de conţinut, şi acută, şi cronică, este şi ea firească atunci, dacă până la urmă mesajul transmis de mediu este în realitate doar mediul care se transmite numai pe sine însuşi, pentru că „mediul este mesajul” – şi pentru că Vestea cea bună, Buna Vestire, Evanghelia Mântuirii şi a Împărăţiei,‑ este şi rămâne singura noutate veşnică, singurul conţinut adevărat cu putinţă.
Iar „balaurii” nevăzuţi se pot strecura şi ne pot devora partea sufletească în ascuns, prin distragerea atenţiei noastre doar către cele văzute. Până la urmă cam aşa stau lucrurile şi cu internetul („reţeaua”) şi cu „socializarea” în/din sub-reţelele lui: acolo pare că „se întâmplă” totul, dar în spate, în partea nevăzută, neglijată, se petrece marea alunecare şi prăbuşire a îndepărtării sufleteşti a omului/persoanei de semenul şi aproapele său. Chiar dacă promisiunile sunt uneori mari cât „un munte de zahăr” (Zuckerberg, în limbile mai saxone), ele sunt la fel ca dulciurile în exces, ce provoacă boli de dinţi, carii, la copii şi diabet la adulţi. Aproapele de lângă tine ajunge mai departe decât miliardele de „depărtaţi” prieteni virtuali şi potenţiali (numai), pentru că distanţele au devenit „cosmice”, de nesfârşiţi ani-lumină până la cer – care, de fapt şi conform ştiinţei post-moderne, nici nu prea mai există în viziunea sa tradiţională.
Este ceva bine/bun sau rău în toate acestea – mai ales pentru creştini, sau mai ales pentru viaţa noastră sufletească, sau şi mai ales pentru tinerii îndeosebi atraşi de scamatoriile „noutăţii” mereu trecătoare, dar care ce lasă în urmă…? Dacă numai în România, ţară totuşi spre 90% creştină şi ortodoxă, numărul de conturi pe reţelele de socializare a atins în acest an jumătatea numărului populaţiei (cca 10 milioane! [http://www.dailybusiness.ro/stiri-new-media/cele-mai-populare-retele-sociale-in-romania-97606/, 20.05.2014]), aceasta poate suscita măcar unele întrebări, precum: este o problemă de cantitate şi de echilibru sau de „stăpânire de sine” şi „prezenţă de spirit” în cazul participării la „noile” ispite, adică o problemă de discernământ spiritual şi de deosebire a duhurilor, precum deosebirea radicală între Agheasmă şi înecul cu prea multă apă chioară sau între Sfânta Euharistie şi prea multa doar beţie?
Sau sufletul nostru, acest micro-cosmos ce poate cuprinde chiar mai mult decât ideea nesfârşirii macro-cosmosului, fiind creat după chipul Dumnezeirii, este încă o dată atras la părtăşia întru nimic, care este chiar mai tristă şi mai tragică decât participarea la vreun „gunoi” oarecare? În acest caz, postirea de ispitele lumii mai are vreo relevanţă? Sau, dacă „n-avem, oare, dreptul, să mâncăm şi să bem” (1 Cor. 9, 4), „Înţelepciunea a fost găsită dreaptă de către toţi fiii ei” (Luca 7, 35)?
Este adevărat că până şi în străfundul iadului, apărând acesta oarecum încă o dată în amăgirea mlăştinoaselor medii post-moderne, lumina Cuvântului lui Dumnezeu este şi va fi mereu prezentă, sădită fiind, prin Iconomia Mântuirii, în chiar inima firii omeneşti, fie şi numai sub chipul unui semn „de avertizare” – „atenţie, urmează o prăpastie!” sau nu numai „cu toată viteza înainte!”
Dar, dincolo de orice retorică, pentru cei ce cred în Mântuirea desăvârşit descoperită oamenilor de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, o întrebare şi ontologică, şi gnoseologică, dar mai ales teologică (pastorală şi soteriologică totodată) ar putea fi: de ce, oare, Mântuitorul, ca un Dumnezeu atotputernic şi Făcător a toate, nu a venit cu internet, multi-canale de televiziune şi alte neînchipuite mass-medii care să-i aducă nenumăraţi „prieteni”-ucenici sau măcar ceva „like”-uri, preferând „sărăcia” celor doar câţiva apostoli, şi aceia atât de slabi cu duhul, încât unul L-a vândut (Mat. 26,14-15), iar ceilalţi s-au risipit când Păstorul a fost bătut (Mat. 26, 31)? Iar apoi, spre capătul urcuşului duhovnicesc, esenţial pentru viaţa, pentru fiinţa noastră, pe care ni-l propune Postul Mare, oare de ce nu aflăm decât chipul vieţii unei Sfinte Marii, scăpată din robia patimilor şi a idolatriei egiptene [A se vedea Viaţa Sfintei Maicii noastre Maria Egipteanca, ce se citeşte la Denia Canonului celui Mare din a cincea Săptămâna a Sfântului şi Marelui Post, în Triod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1970, p. 729-740], pentru a afla desăvârşirea în pustia cea mai adâncă a lumii acesteia şi care, goală de toate „hainele” bogăţiei şi ştiinţei pământeşti, s-a putut ridica (la propriu şi în rugăciune) deasupra celor materiale şi a „valurilor” lor, până la a stinge depărtările şi răstimpurile legate de „par-curgerea” acestora, neştiutoare de carte (analfabetă), dar citând „din Scriptură”, împodobită fiind cu Harul Cunoştinţei Cuvântului lui Dumnezeu ?
În copilărie, atât de matur şi profetic, ne jucam (doar) „telefonul fără fir” – încă nu „apăruseră” telefonul mobil şi conexiunea wi-fi – şi ne amuzam (doar!) atunci când constatam „experienţial” cum cuvintele ajungeau cu totul modificate/„stricate” de la cel dintâi până la cel de pe urmă din şirul (sau „reţeaua” copilărească a) comunicării. Oare, uitând şi pierzând înţelepciunea copilăriei curate, să cădem în urâta orbire a infantilismului adult, ratând astfel ajungerea „la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efes. 4,13)?
