Diac. Dr. Ştefan L. Toma/ Dr. Raimar Kremer
.jpg)
Experienţa umană a arătat că, încă din timpurile vetero-testamentare, înălţimile (fizice) erau percepute de oameni ca locuri de meditaţie, de rugăciune sau de întâlnire cu Dumnezeu. În acest sens, însuşi Psalmistul David se exprima, spunând: „Ridica-voi ochii mei spre munţi, de unde-mi vine ajutorul. Ajutorul meu vine de la Domnul, Cel ce a făcut cerul şi pământul” (Ps. 121, 1-2). De asemenea, întâlnim adesea în paginile Sfintei Scripturi afirmaţia că Mântuitorul se retrăgea „pe înălţimi”, singur sau cu Apostolii, pentru a Se ruga. Mai mult, ori de câte ori Hristos vorbea despre răstignire (Cruce), o privea ca pe o „înălţare”...spunând: „Atunci când Fiul Omului va fi înălţat...”, cu referire directă la evenimentul răstignirii Sale pe Cruce!
Putem observa astfel că asocierea înălţimilor fizice (dealuri, munţi) cu plasarea semnului Sfintei Cruci constituie un gest firesc, simbolic şi totodată natural, de trăire a tainei credinţei, de percepere prin acest simbol a unei stări de protecţie divină.
Amplasarea de cruci pe înălţimile dealurilor sau ale munţilor trebuie să fi existat şi înainte de secolul al XIII-lea, însă abia atunci începe să se generalizeze tot mai mult acest fenomen de exprimare a stării de religiozitate (sau nu neapărat – vom vedea în prezentul articol în ce altfel de contexte mai sunt amplasate astfel de cruci).
Studiile de istorie a religiilor au arătat faptul că astfel de cruci „de pe înălţimi” au apărut în locul unor vechi altare romane, care fuseseră amplasate pe drumuri umblate, unde adesea se aduceau sacrificii zeităţilor. În anumite locuri, odată cu răspândirea creştinismului, oamenii au amplasat în locul acestor vechi altare păgâne „de pe înălţimi” cruci mari (iniţial din lemn, ulterior şi de fier).
Oricine are cutezanţa de a pribegi prin munţii Asiei Mici va observa că pe drum se află presărate, din loc în loc, cruci lăsate de către cei care au luat parte la prima cruciadă, în drumul lor spre Ierusalim. O astfel de cruce din prima cruciadă poate fi zărită, de pildă, coborând de la Tripoli spre Beirut (în Liban), pe partea stângă, pe drumul ce şerpuieşte paralel cu malul Mării Mediterane.
În mod deosebit, în secolul al XVI-lea, astfel de „cruci de pe înălţimi” au fost puse pentru a marca graniţe teritoriale, uneori pentru a face vizibilă încrucişarea anumitor drumuri de munte. Unele delimitează chiar teritoriile dintre anumite sate amplasate în zonă muntoasă; altele au fost puse împotriva cataclismelor, pentru a-i păzi pe oamenii care trăiesc sau lucrează acolo (în special în Alpii italieni), fiind în această situaţie cruci de pază şi protejare (potrivit mitologiei greco-romane, vremea rea era rodul forţelor întunericului). Aceste „cruci de pe înălţimi” marchează uneori locul unde a vieţuit un eremit sau unde a existat (în vechime) un schit sau o mănăstire. Altele au fost ridicate pentru soldaţii din Primul şi al Doilea Război Mondial (în Germania au apărut multe astfel de cruci, în munţi, acolo unde au căzut la datorie mulţi soldaţi, în timpul Primului Război Mondial). Adesea, acolo unde există un loc (privelişte) natural frumos pentru turişti e amplasată şi o astfel de cruce. În acest caz, crucea nu îşi păstrează neapărat relevanţa sacramentală/religioasă, gestul amplasării ei fiind mai degrabă un demers din sfera marketingului. Unele cruci de pe înălţimi sunt puse însă pentru a-l invita pe drumeţul aflat pe potecile munţilor la o scurtă rugăciune (meditaţie), existând acolo chiar şi o carte specială pentru însemnările trecătorilor (în special în zona muntoasă a Austriei şi Germaniei).
În secolul al XIX-lea, oamenii au început să meargă mai mult la munte, şi chiar să „cucerească” înălţimile munţilor. În acest sens, prin tehnici profesioniste, s-a început ca munţii să fie măsuraţi şi uneori acolo unde apărea o astfel de cruce era semnul vizibil că înălţimea acelui munte a fost măsurată (şi se amplasa o cruce de lemn, ulterior înlocuită cu o cruce de fier).
Nu în ultimul rând, există şi o tradiţie nu foarte răspândită, însă existentă, ca anumite „cruci de pe înălţimi” să fie amplasate în cinstea anumitor ctitori de biserici sau a unor acte de caritate deosebite, care au vizat o anumită biserică sau mănăstire/schit.
Din punct de vedere estetic, aceste „cruci de pe înălţimi” au mai multe aspecte/forme sau dimensiuni şi nu au o anumită direcţie a punctelor cardinale. Ele sunt construite din lemn, fier (oţel), piatră sau chiar zidite (datorită faptului că multe dintre acestea au fost de-a lungul vremii distrus de trăsnet, cele noi sunt dotate chiar şi cu paratrăsnet).
Nu pe toate continentele terrei există astfel de cruci pe înălţimile munţilor sau dealurilor. În Africa, de pildă, nu întâlnim un astfel de fenomen, deoarece băştinaşii consideră că pe înălţimile munţilor trăiesc zeităţile şi „de teamă” nu păşesc pe acolo. Munţii continentului asiatic, în general, sunt împânziţi cu semne şi simboluri religioase. În zone precum Tibetul sau Nepalul se pun pe astfel de înălţimi „steaguri de rugăciuni”, în anumite cazuri fiind scrise chiar şi texte de rugăciune pe steaguri (în spiritualitatea locului se consideră că rugăciunile sunt activate prin vânt – „predate vântului” – şi astfel se înalţă spre cer).
În secolul al XVII-lea, cea mai răspândită astfel de cruce pe teritoriul românesc era Crucifixul de pe Tâmpa (Braşov). Pe harta întocmită de către Giovanni Morando Visconti, în anul 1699, deasupra Braşovului, pe vârful Tâmpei, se poate observa o cruce. Această cruce avea să fie confirmată de către învăţatul sas Thomas Tartler, care nota: „...era o cruce mare cu un crucifix, deoarece papistaşii au numit Tâmpa – Dealul Crucii (Kreuzberg)”. În realitate însă, această cruce aparţinea românilor din Şchei, care ridicau (cu sau fără aprobarea autorităţilor din cetate) cruci şi troiţe în tot spaţiul şcheian. O cronică a timpului situează data construirii acestei cruci la 2 august 1696.
Una dintre cele mai renumite „cruci de pe înălţimi” româneşti, din vremea noastră, este Crucea de pe Caraiman (30 m înălţime), ridicată la iniţiativa reginei Maria, ca omagiu adus eroilor căzuţi în luptele de pe Valea Prahovei, în timpul Primului Război Mondial. Aceasta este a patra dintre cele mai mari „cruci de pe înălţimi” din lume1.
La Sibiu există o altă „cruce de pe înălţimi”, ridicată pe Dealul Guşteriţei, în preajma celei de a III-a Adunări Ecumenice Europene, sfinţită pe data de 1 septembrie 2007, de către un sobor ecumenic, din care a făcut parte Mitropolitul Laurenţiu al Ardealului şi Episcopul Cristoph Klein al Bisericii Evanghelice. Raţiunea amplasării acestei cruci era aceea de a constitui un semn vizibil al identităţii creştine a locuitorilor acestei zone. Cu o înălţime de 17 metri şi o lăţime a braţelor de 8 metri, ridicată lângă un vechi monument care a fost în trecut un punct de observare al oraşului, Crucea de pe Dealul Guşteriţei (construită din oţel) e luminată cu tuburi fluorescente, constituind chiar şi pe timp de noapte, o candelă arzând sub chipul crucii, o candelă care cheamă şi pe timp de noapte gândul celui ce o priveşte la împlinirea şi în faptă a idealului vieţuirii creştine... un fel de memento Christi!
Concluzionând prezentarea fenomenului „crucilor de pe înălţimi”, putem lesne observa că raţiunile care determină amplasarea lor pot fi uneori variate. Dincolo de acest aspect, în orice context s-ar ridica o astfel de cruce, ea nu poate să nu poarte cu sine şi stindardul identităţii creştine, fiind astfel un vector de convingere religioasă plasat, iată, chiar şi pe înălţimi de munţi!... Înălţimi de munţi care cheamă la înălţimi de gând!... Paul Evdochimov afirma faptul că, „după cum timpul nu poate fi despărţit de spaţiu, cuvântul nu poate fi despărţit de imagine”2. În acest sens, mărturisindu-şi credinţa, creştinul însoţeşte întotdeauna cuvântul cu imaginea, simbolul crucii devenind în cazul nostru o mărturisire prin imagine.
1 Cea mai înaltă cruce din lume se află în Spania (150 metri înălţime), la 60 de km de Madrid, şi a fost ridicată la iniţiativa generalului Franco, care a vrut să omagieze eroii căzuţi în războiul civil din Valle de los Caidos (Valea celor căzuţi). A doua cruce ca dimensiune din lume este o cruce „ortodoxă” (76 de metrii înălţime) ridicată lângă capitala Macedoniei (Skopje), cu scopul de a confirma existenţa ortodocşilor într-o ţară în care religia tinde să devine predominant musulmană. A treia cea mai mare cruce din lume este Crucea de pe Mont Royal (de lângă Montreal-Canada), construită în anul 1924 (cu o înălţime de 32 de metri), dotată cu un sistem de fibră optică ce permite schimbarea luminilor de la roşu la albastru sau purpuriu. Pe cei care au păşit pe Mont Royal, imaginea acestei cruci e imposibil să-i părăsească vreodată, acolo aflându-se şi unul dintre cele mai active centre ale catolicismului din Canada.
2 Paul Evdochimov, Arta icoanei, o teologie a frumuseţii, Ed. Meridiane, Bucureşti, p. 34.
