CRUX CHRISTIANA

Crucea în spaţiul religiozităţii populare (VII)

 Diac. Dr. Ştefan L. Toma/ Dr. Raimar Kremer

Religiozitatea populară constituie un factor care a însoţit şi însoţeşte permanent viaţa Bisericii. Existenţa omului se petrece atât în „veac” (în timp), cât şi în eternitate. S-a afirmat faptul că veacul nu este un timp profan, cum apare la Mircea Eliade sau în reprezentările noastre frecvente despre timp (Ernest Bernea). Conştientizarea acestei realităţi nu este întâmplătoare; deoarece, prin religiozitatea populară, în Cruce, se întâlneşte timpul cu eternitatea. La umbra crucilor... de orice formă sau reprezentare posibilă, omul îşi trăieşte trecerea prin timp, ancorat cu privirea spre eternitate. Religiozitatea populară trăită şi într-o astfel de perspectivă nu doar că îmbogăţeşte teologia creştină, însă aduce, în acelaşi timp, un plus de profunzime antropologiei şi sociologiei vremurilor noastre.
Cei care se conving de pătrunderea credinţei creştine în creaţia folclorică, de năzuinţa religiozităţii populare spre înălţare, nu pot să nu constate, în acest demers, şi o oarecare ironie, o uşoară doză de „umor” românesc. În partea de Nord a Transilvaniei, în Maramureş, prin modul de trăire a religiozităţii populare, oamenii „zâmbesc” privind spre Cruce şi spre plecarea din această viaţă. Crucea de mormânt devine o fereastră senină spre a privi la viaţa unui om mutat „de pe pământ la cer”. În acest sens, Cimitirul „vesel” de la Săpânţa (Maramureş) constituie un fenomen aparte în înţelegerea manifestării religiozităţii populare, cu referire la Cruce.
Ideea acestui cimitir cu cruci „vesele” i-a aparţinut lui Stan Ioan Pătraş, care în 1935 a realizat un prim epitaf şi o primă astfel de cruce. De atunci şi până astăzi, cimitirul a adunat aproape 800 de astfel de cruci, devenind un veritabil muzeu în aer liber, unic prin particularitatea lui. După mutarea la cele veşnice a iniţiatorului acestui proiect, activitatea acestuia a fost continuată de ucenicul său, de meşterul popular Dumitru Pop Tincu.

Cruci din Cimitirul "vesel" din Săpânţa (Maramureş)

Cercetătorii istoriei religiilor dau mărturie despre faptul că atitudinea veselă faţă de moarte era un obicei vechi al multor culte monoteiste sau chiar politeiste. Se poate afirma că dintotdeauna existenţa umană a fost însoţită de convingerea că moartea nu este decât o eliberare, sufletul uman fiind nemuritor. O astfel de dovadă o constituie, până în zilele noastre, un obicei prezent în zona New Orleans (SUA), probabil moştenit de la vechea populaţie indigenă a continentului nord-american, potrivit căruia, la sfârşitul vieţii fizice a unui om, cei aflaţi în jurul său încep să danseze (asemeni unui dans sacru), însoţind prin dansul lor drumul către veşnicie al acelui suflet. Apariţia şi răspândirea creştinismului însă, mesajul Evangheliei, au oferit lumii adevărata înţelegere a nemuririi sufletului.
Crucile cimitirului din Săpânţa sunt realizate din lemn de stejar. În partea superioară este sculptată o scenă din viaţa celui decedat, care surprinde un moment relevant pentru trecutul acestuia. Sculptura este deseori naivă, copilărească din punct de vedere tehnic, dar interesantă şi ingenioasă în context. Sunt surprinse adeseori femei torcând, ţesând covoare, făcând pâine sau bărbaţi care ară, cântă etc. Sub aceste sculpturi, de obicei, sunt scrise câteva versuri, având nuanţe umoristice, în care sunt amintite persoanele respective. Toate crucile sunt pictate, folosindu-se culori puternice, vii, vibrante (roşu, verde, galben, alb). Pentru fundal se utilizează un albastru, cunoscut ca „albastru de Săpânţa”.
Cimitirul „vesel” din Săpânţa este o adevărată istorie scrisă a locuitorilor din sat, fiecare fiind consemnat şi surprins prin faptele care i-au marcat viaţa. Particularitatea lui constă în aceea că îl invită pe trecător să privească spre Cruce şi spre evenimentul „marii treceri” spre lumea de dincolo, zâmbind şi cu seninătate!... Iată de ce, aşa cum bine afirma Ernest Bernea, pentru mentalitatea generală a satului tradiţional, timpul este o realitate care se consumă în alta, superioară. A fi în timp înseamnă a trăi într-un prezent continuu, îmbogăţit de contactul cu aspectele neschimbătoare... Prin Cruce, învăţăm că tristeţii curgerii tuturor lucrurilor, omul îi aduce o reparaţie: aceea că „marea trecere” este un proces firesc al permanenţei şi că timpul se desfăşoară în interiorul eternităţii! Crucea este aşadar, şi o fereastră, care ne invită să privim, în timp fiind, spre interiorul eternităţii!...
Părăsind, pentru moment, spaţiul religiozităţii populare rurale, prezentăm un alt caz, care se înscrie în cadrul religiozităţii populare preponderent urbane. Este vorba de crucile folosite în maşini! Maşina nu este doar un vehicul de deplasare, este totodată şi un loc care reflectă o anumită individualitate. Constituie un fel de „locuinţă mobilă”, care te reprezintă. Pentru anumite persoane, interiorul unei maşini este şi un spaţiu de comunicare religioasă. În maşini, am putea spune că se poate dezvolta o comunicare orizontală (între om şi om), pornind însă de la o cruce care atârnă (cel mai probabil de oglinda interioară), dar se poate dezvolta şi o comunicare verticală (între oameni şi Dumnezeu). În acest context, acea cruce care atârnă, îi poate anima pe cei prezenţi în maşină să dea curs unor dezbateri religioase. Uneori, simplii pasageri ajung să poarte un dialog cu şoferi de taxi, plecând de la astfel de simboluri religioase. Dacă în cele mai multe cazuri, diverse iconiţe sunt lipite pe portiere, uşi etc., crucile sunt, de regulă, puse întotdeauna în faţă. Uneori însă simbolul crucii (apare şi peştele – ca simbol creştin) este lipit pe spatele portbagajului sau pe bord, urmărindu-se comunicarea cu cel din spatele sau din faţa maşinii.
Un studiu făcut recent în Germania arată faptul că anumiţi oameni, care conduc o marcă concretă de maşină, folosesc simbolurile religioase într-un anume fel sau deloc. Anumiţi antropologi merg până într-acolo, încât afirmă că, pentru anumite persoane, a cumpăra o maşină constituie o adevărată filozofie! Se postulează chiar ideea că există o corelaţie între oamenii care conduc o anumită marcă de maşină şi manifestarea stării de religiozitate (în sensul că, cei care conduc, de exemplu, un Mercedes folosesc cu preponderenţă un anumit tip de simbol religios în maşină). În concluzia studiului la care ne referim, se face referire la faptul că există chiar şi o legătură între trăirea stării de religiozitate populară şi mediul din care provine şoferul unei maşini (sau nivelul de educaţie), acest aspect văzându-se prin simbolurile religioase pe care acesta le are în interiorul maşinii. Se poate observa adeseori, prin taxiuri, cum anumiţi şoferi înşiră o întreagă expoziţie de cruci, care mai de care mai colorată sau diferit lucrată, de parcă mesajul prezenţei unei singure cruci nu ar putea avea acelaşi efect asupra celor ce circulă cu respectiva maşină.
Într-o discuţie avută pe data de 21 iulie 2012, cu Uwe Grau, absolvent de teologie evanghelică la Sibiu (în prezent stabilit în Germania), ne-am oprit şi la cazul „crucilor din maşini”. Dl Grau făcea referire la o excursie făcută cu maşina, la mănăstirile din Moldova, când, pe drum fiind, a luat la ocazie două măicuţe de la Mănăstirea Suceviţa. La terminarea călătoriei, cele două măicuţe i-au dăruit, în semn de recunoştinţă, două cruci de pus în interiorul maşinii. Personal, dl Grau a considerat din primul moment când a primit acele cruci, că ele au asupra lor o sfinţenie care îi poate fi benefică, ţinând cont de persoanele de la care le-a primit (observăm conştientizarea relaţiei dintre cel care dăruieşte o cruce şi cel care primeşte o astfel de cruce). Dincolo de acest aspect, în momentul în care dl. Grau şi-a schimbat maşina, nu a renunţat la acele cruci, având convingerea că acestea îi vor purta de grijă şi în călătoriile cu noua maşină. Acest caz ne arată şi felul în care o atitudine materială, concretă (luarea la ocazie a celor două maici), este recompensată cu un dar spiritual (primirea celor două cruci).
Am prezentat, în rândurile de mai sus, două tipologii de cruci, ca parte a manifestării fenomenului religiozităţii populare: crucile din Cimitirul „vesel” de la Săpânţa şi „crucile din maşini”. În ambele situaţii am putut observa felul în care crucea însoţeşte viaţa omului, în varii contexte, care ţin nu doar de firescul unei atitudini cotidiene (deplasarea cu maşina), ci şi de locul sălăşluirii trupurilor celor plecaţi dintre noi (crucea de mormânt), cu particularitatea cazului „Săpânţa”.
Chiar şi cu referire la conţinutul prezentului material, considerăm că se potrivesc cuvintele Papei Benedict al XVI-lea, care, într-o cuvântare ţinută la sfârşitul „Căii Crucii”, la Colosseum (Roma), pe data de 6 aprilie 2012, spunea că: „Crucea este semnul suprem al iubirii lui Dumnezeu faţă de orice om, este simbolul răspunsului supraabundent al lui Dumnezeu la necesitatea pe care o are orice persoană de a fi iubită. Atunci când suntem în încercare, când familiile noastre trebuie să înfrunte durerea, necazul, să privim la Crucea lui Hristos: acolo găsim curajul pentru a continua să mergem”.