Crucea în spaţiul religiozităţii populare (VI)
Diac. Dr. Ştefan L. Toma/ Dr. Raimar KremerCu numeroase semnificaţii în relaţia dintre om şi spaţiul locuit în timpul vieţii, crucea e prezentă (şi prin prisma religiozităţii populare) în locuri de însemnătate vitală (răscruci de drumuri, surse/izvoare de apă, treceri pe punţi, la marginea drumurilor sau pădurilor), în spaţiul legăturii şi respectului faţă de strămoşi (cimitirul), în spaţii sacre (biserici) sau chiar gospodăreşti (garduri, porţi, case).
Dacă este adevărat că acest caracter profund religios al civilizaţiei rurale este marcat de existenţa bisericii în fiecare localitate, atunci biserica reprezintă în lumea satului reperul axiologic şi moral universal, centrul spiritualităţii comunitare (Valeriu Olaru). În cadrul unui astfel de reper, al bisericii ca şi „centru al spiritualităţii comunitare” a satului, s-a format şi s-a dezvoltat o veritabilă „spiritualitate” a crucii, ca parte a religiozităţii populare.
 |
| Cruce de rugă din altarul bisericii de lemn din Bezded – Sălaj (Complexul Naţional Muzeal ASTRA – Dumbrava Sibiului) |
Următoarele articole ale rubricii noastre îşi propun analizarea felului în care această „spiritualitate” a crucii se reflectă în cadrul larg al religiozităţii populare.
Boboteaza sau Botezul Domnului constituie una dintre cele mai importante sărbători religioase, cuprinzând, pe lângă sfinţirea apei, o serie de credinţe populare, printre care şi întrecerea înot a bărbaţilor, care încearcă să scoată din apă o cruce (în cele mai multe cazuri de lemn), numită şi crucea de Bobotează. Aruncată de către arhiereu sau preot în râu sau mare, ea este luată din apă de către cel mai rapid înotător. Vrednic de binecuvântarea ierarhului sau a preotului prezent acolo, se crede că persoana care a recuperat crucea din apă va avea noroc pe tot parcursul anului. În vechime, cel care găsea primul crucea şi o aducea la mal primea şi daruri de la domnitorul ţării, bucurându-se de mare cinste în rândul semenilor săi.
Tot cu ocazia Botezului Domnului există (în special în Moldova), tradiţia ridicării unor cruci de gheaţă (cioplite din blocuri mari de gheaţă) în preajma bisericilor. O astfel de cruce a fost ridicată şi în acest an în incinta Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei (Iaşi), mediatizată în presă, alături de o altă cruce de gheaţă, ridicată la Suceava. Aceste cruci rezistă afară până în preajma Sfintelor Paşti, făcând în spiritualitatea populară (oarecum) o legătură între Botezul Domnului (care coincide şi cu ieşirea Mântuitorului la propovăduire) şi Patima Domnului. Se crede că cei care se închină la aceste cruci sunt feriţi de blesteme şi boli.
În mod deosebit, în cadrul comunităţilor rurale româneşti şi sârbeşti din Banat există tradiţia aşa-numitelor „rugi bănăţene”, manifestări cultural-religioase în care se împleteşte, în mod armonios, credinţa în Dumnezeu, frumuseţea folclorului şi buna dispoziţie a oamenilor. Data „rugilor” corespunde, de regulă, cu data sfinţirii bisericii din sat sau cu hramul bisericii (în satele sârbeşti „rugile” se ţineau, de obicei, în Duminica Rusaliilor). Fiind o sărbătoare a satului legată de biserică, există anumite evenimente sau „tradiţii” care se desfăşoară, evident, şi în preajma bisericii. Între acestea se remarcă „Crucea de rugă” şi tăierea colacului la ieşirea de la biserică. Cu ocazia acestei sărbători se fac rugăciuni şi pentru cei trecuţi în lumea de dincolo, familiile îndoliate oferind colaci de pomană. „Crucea de rugă” era o cruce sfinţită în fiecare an cu prilejul acestui eveniment, ea mergând în fruntea manifestării, atunci când oamenii se deplasau de la biserica satului spre centrul satului sau la locul unde urma să se desfăşoare partea laică a manifestării (hora tradiţională, dansul şi, mai pe finele zilei, balul). În unele zone, după slujba de la biserică există o masă simbolică, în jurul casei, pentru fiecare familie, unde se aşteaptă oaspeţi, şi doar după aceea are loc manifestarea comunitară. Oricum ar fi, tot de la biserica satului oamenii pleacă spre locul propriu-zis al manifestării laice, chiar dacă este în după-masa zilei, „crucea de rugă” făcând legătura între cele două faze ale manifestării (religioasă şi laică/populară).
Această tradiţie a „rugilor” nu este o tradiţie exclusiv bănăţeană, existând şi în alte părţi ale României, însă niciunde în ţară ea nu este sărbătorită cu fastul şi amploarea din Banat! Faptul că această sărbătoare populară are loc şi în alte părţi ale României ni-l demonstrează şi o „cruce de rugă” prezentă în altarul bisericii de lemn din Bezded (judeţul Sălaj), biserică aflată în prezent în cadrul Complexul Muzeal Naţional în aer liber din Dumbrava Sibiului (ASTRA). Crucea este postată exact în faţa Sfintei Mese, în altar, pe ea scriind inclusiv data „rugii”, când putem înţelege că a fost sfinţită şi folosită (22-24 iunie 1935). Se vede că „ruga” satului Bezded era legată de sărbătoarea „Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul”, care e posibil să fi fost un hram al bisericii sau să fi fost vreo dată la care respectiva biserică a fost sfinţită.
Menţionăm faptul că „crucile de rugă” puteau rămâne (după sărbătoarea propriu-zisă) fie în jurul bisericii sau chiar în biserică, fie la anumite intersecţii de drumuri ale satului sau în dreptul casei „naşului” rugii (persoana care suporta, în mare parte, cheltuiala unei mese de pomană, de după slujbă, sau a mesei din seara respectivei zile).
Tot legat de spiritualitatea crucii în perimetrul religiozităţii populare reţinem faptul că „Ziua Crucii” sau sărbătoarea „Înălţării Sfintei Cruci” constituie un „prag simbolic”, care vesteşte sfârşitul verii. Într-o astfel de zi, în zonele unde viticultura este practicată ca meserie de bază, e prezent obiceiul străvechi cunoscut sub numele de „Ostrovul viilor”. Deşi acest obicei pare să îşi aibă originea în perioada precreştină, astăzi culesul viilor începe cu oficierea unei slujbe de sfinţire a viei şi a rodului (zona Vrancei) şi cu binecuvântarea preotului. La acest „obicei” participă întreaga comunitate a satului şi, aflând asta, nu putem să nu ne reamintim de importanţa liturgică a vinului. Faptul că Hristos cel Răstignit pe lemnul Crucii oferă – prin rodul viilor (vinul) – Trupul Său tainic umanităţii.
Potrivit anumitor tradiţii populare, de „Ziua Crucii” se strâng ultimele plante de leac (medicinale), care se duc la biserică, împreună cu buchete de flori şi busuioc, pentru a fi puse în jurul Crucii (aflată la închinare în mijlocul bisericii) şi a fi sfinţite. În spiritualitatea populară se crede că numai în această zi florile îşi vorbesc între ele, părându-le rău că vor începe să se usuce. Odată sfinţite, aceste plante se păstrează apoi în casă, la icoane sau în alte locuri ferite, fiind folosite la vindecarea anumitor boli.
Înţelegerea şi prezenţa crucii în spaţiul religiozităţii populare ne duce nu doar spre descoperirea unor teme creştine valoroase în folclorul românesc, ci şi spre gustarea din aceea spiritualitate „transfiguratoare” a satului. Iată de ce, aşa cum bine s-a afirmat, pătrunderea credinţei creştine în creaţia folclorică i-a imprimat acesteia năzuinţa spre înălţare, spre înnobilarea vieţii (pr. prof. Dumitru Stăniloae). Și poate că articole ca cele care au fost şi vor mai fi în rubrica „Crux Christiana”, acest aspect ni-l fac cunoscut, că prin Cruce...omul nu se întâlneşte doar cu suferinţa, cu tristeţea, ci şi cu seninătatea şi cu bucuria de a fi descoperit o zestre spirituală şi culturală unică; concret, tezaurul Crucii!... Iată de ce Evanghelia e chemată să transfigureze cultura contemporană (Anastasios Yannoulatos) şi prin tot ceea ce această spiritualitate a Crucii (fie ca parte a unei teologii profunde, academice, fie ca parte a unei religiozităţi populare de masă) poartă în ea peste veacuri. O spiritualitate articulată în diverse culturi şi forme de manifestare a vieţii creştine, dând mărturie că şi prin Cruce omul poate să îmbrăţişeze Cerul, fapt posibil doar pentru că, mai înainte, Cerul l-a cuprins pe om, îmbrăţişându-l prin mâinile Crucii!...
