Prolegomene la o metafizică creştină

 Lector Univ. Dr. Vasile Chira
Facultatea de Teologie ,,Andrei Şaguna”, Sibiu

Teologia şi filosofia sunt asemenea vaselor comunicante, îşi schimbă între ele substanţele. Ca să fie vorbitor de Dumnezeu, teologul trebuie să fie şi iubitor de înţelepciune, iubitor de cuvânt, iubitor de ştiinţă, de artă, de cultură în general.
Studiul filosofiei într-o facultate de teologie nu urmăreşte să inoculeze studentului teolog o anume doctrină filosofică, nici să-i transforme viaţa într-un perpetuu calvar deceistic (quidistic), ci să-i completeze cultura, să-l antreneze mental în lupta cu conceptele, să-i dezvolte spiritul speculativ, să-i dubleze masa neuronală cu axioni pentru a putea distinge între filosofie şi diversele filosofii, dar şi pentru a înţelege mai bine propria credinţă.
O facultate de teologie, fie că este ea ortodoxă sau catolică, din al cărei plan curricular lipseşte studiul filosofiei (Istoria filosofiei, Ontologia, Axiologia, Cosmologia, Filosofia religiei, Epistemologia, Teoriile contemporane ale fizicii şi biologiei, Filosofia limbajului, Logica, Psihanaliza, Hermeneutica, Semiotica etc.) riscă să devină o instituţie care furnizează societăţii personal de cult pentru mediul rural, cu o pregătire aproximativă, unilaterală, incapabili să înţeleagă marile probleme cu care se confruntă astăzi omenirea.
Studentul teolog trebuie să se raporteze obiectiv la textele filosofiei. Baruch Spinoza, unul dintre părinţii filosofiei moderne, îndeamnă pe cel ce vrea să gândească să înlăture orice idee de ,,Bonum et malum, pulchritudo et deformatione. Non ridere, non lugere, neque detestari sed intelligere” („Bun şi rău, frumuseţe şi urâţenie. Nu râde, nu plânge, nu detesta, ci înţelege” (lat.).
Nu trebuie să cădem în greşeala de a vedea un divorţ ireversibil între filosofie şi teologie, aşa cum îndeobşte se crede. Adevărata filosofie nu poate face abstracţie de un principiu creator şi proniator al lumii. Este suficient să amintim aici pe un Parmenide, Platon, Aristotel, Plotin, Augustin, Descartes, Spinoza, Leibnitz sau Hegel, care în Fenomenologia Spiritului are capitole întregi despre creştinism ca religie revelată: „Spiritul în el însuşi, Trinitatea”; „Spiritul în exteriorizarea lui, domeniul Fiului”; „Mântuirea şi împăcarea” etc. Fără un astfel de principiu ordonator, filosofia devine adulterină ontologic.
Dacă teologia se raportează la lucrurile divine ca la ceva supraraţional, metalogic, filosofia încearcă să le decodifice raţional. Însă atât filosofia, cât şi teologia au în vedere Absolutul. Şi una şi cealaltă încearcă să cucerească Vârful Dumnezeu, chiar dacă urcă pe versanţi opuşi şi se folosesc de ustensile şi metode de escaladare diferite.
Filosofia antică a jucat rolul unui pedagog care a sensibilizat conştiinţele în vederea înţelegerii Logosului divin. Iată de ce Clement Alexandrinul considera filosofia grecilor un fel de „testament”, un Vechi Testament raţional, am spune noi. Acest lucru poate fi dedus şi din faptul că acele zone ale lumii care nu au avut filosofi au rămas mai puţin receptive la mesajul hristic.
Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful1, unul dintre marii apologeţi ai Bisericii creştine din secolul al II-lea, spunea despre filosofie că „este bunul cel mai mare şi cel mai vrednic de Dumnezeu. Ea singură poate să se înalţe până la Dumnezeu şi să ne apropie de El; iar sfinţi cu adevărat sunt numai aceia care-şi deprind mintea cu filosofia”2.
Starea de filosofare este proprie fiinţei umane şi ţine, în ultimă instanţă, de inocenţa ei. După Lucian Blaga, a filosofa înseamnă „a da răspunsuri mature la întrebări pe care şi le pun şi copiii”. Nu poţi purta simultan stigmatele Cerului şi tarele unei existenţe cangrenate, nu poţi fi în acelaşi timp înger şi mamifer fără să te întrebi.
Întrebările filosofiei sunt identice cu ale teologiei: Ce este timpul? Există un temei transcendent al acestei coerenţe cosmice, şi dacă există în ce fel există? Ce este moartea? Există o continuitate postthanatică? Ce este omul? Este universul infinit? Ce este binele­? Care este natura valorilor? Cum sunt posibile infinitul şi lumea? De ce trebuie să suferim? Care este sursa Răului? Există un rău metafizic? În ce măsură este omul liber? Are lumea aceasta un început sau este eternă? Există un Dumnezeu personal? Ce este iubirea şi fericirea? Are viaţa un sens?
Gândirea existenţială sau cel puţin o parte a ei, care respinge de plano tezele teiste, nu este altceva decât o reeditare inversată a drumului sfinţeniei. Avem aici de-a face cu o Golgotă fără Hristos.
Discursul filosofic provocator, impertinent ontologic, sileşte teologia la noi conceptualizări şi la clarificarea propriilor poziţii, aşa cum s-a întâmplat nu o dată în istorie, dar mai ales în perioada sinoadelor ecumenice.
În consecinţă, pentru teologie, filosofia rămâne un instrument indispensabil. În argumentările sale teoretice, în postulatele dogmatice, teologia se foloseşte de metodologia filosofică, motiv pentru care nu trebuie să-i minimalizeze importanţa.
Despre raportul dintre teologie şi filosofie am mai scris şi cu alte ocazii. Ţin totuşi să fac şi aici câteva distincţii necesare. Diferenţa dintre discursul filosofic şi cel teologic este legată de sursa cunoaşterii. Filosofia are o atitudine problematică faţă de sursa cunoaşterii, afirmând rând pe rând prioritatea sensibilităţii (empirismul) sau a intelectului (raţionalismul).
Indiferent că suntem empirişti sau raţionalişti, atâta timp cât ne aflăm într-o gnoseologie filosofică vom recunoaşte principial existenţa unui unic caracter al surselor cunoaşterii şi anume cel natural. Atât simţurile, cât şi raţiunea sau, în limbaj kantian, atât intuiţia, cât şi intelectul ţin de regimul natural al demersului cognitiv. Teologia operează de la bun început o ruptură radicală: pentru ea sursa cunoaşterii este revelată şi, în consecinţă, suprasensibilă şi supraraţională. Elementele sensibile prezente în revelaţie nu sunt dovada unui empirism, ci a unei utilizări simbolice a vizibilului care semnifică invizibilul. În cadrul teologiei sensibilitatea şi intelectul nu sunt propriu-zis surse ale cunoaşterii, ci simple mijloace pentru a exprima sursa transcendentă a ei. Argumentul esenţial invocat de teologie împotriva priorităţii surselor naturale ale cunoaşterii şi a exclusivităţii lor este dat de finitudinea atât a sensibilităţii cât şi a raţiunii. De vreme ce raţiunea şi simţurile sunt finite, ele nu ne pot furniza adevărul aşa cum este în sine, ci doar o aparenţă a lui, un provizorat cognitiv. Revelaţia însă are nu numai un caracter infinit pentru că provine de la o instanţă supranaturală, infinită, dar are şi un caracter real.
În măsura în care se poate vorbi, în sens raţional, de un concept limită precum este cel al fiinţei care are toate perfecţiunile (respectiv toate atributele afirmative) se poate vorbi de un punct de tangenţă între filosofie şi teologie. Şi dogmatica recunoaşte împreună cu discursul filosofic, care are în vedere natura absolutului, adică împreună cu discursul metafizic faptul că Dumnezeu are toate afirmaţiile, fiind plenitudine afirmativă. Tocmai această plenitudine îi oferă caracterul infinit, necondiţionat, etern. Ceea ce spune metafizica despre Divinitate ca despre fiinţa necesar perfectă spune şi dogmatica atunci când vorbeşte despre Fiinţa lui Dumnezeu, şi nu despre persoanele Lui. Caracterul infinit al fiinţei divine îi oferă, simultan cu determinaţiile, o radicală transcendenţă faţă de tot ceea ce este condiţionat. Transcendenţa este profund diferită de tot ceea ce cade sub câmpul cunoaşterii noastre.
Această diferenţă face ca afirmaţia supremă să poată fi caracterizată numai prin negaţii. Iată paradoxul înrudirii antinomice dintre teologia catafatică şi teologia apofatică. Problema argumentului ontologic se naşte practic pe punctul de frontieră dintre teologie şi metafizică. Redus schematic, argumentul ontologic ar suna astfel: dacă putem obţine într-un sens necontradictoriu o fiinţă care să aibă toate predicatele afirmative şi să nu conţină nicio lipsă, atunci înseamnă că acea fiinţă trebuie să existe cu necesitate.
Miza acestei abstracţii este legată de caracterul existenţei ca predicat. Dacă însă existenţa este predicat, atunci şi el trebuie să fie conţinut în totalitatea predicatelor fiinţei perfecte. Rezultă deci că fiinţa perfectă există prin definiţie. Dacă existenţa nu este predicat, aşa cum crede Kant, atunci argumentul ontologic nu poate funcţiona în această formulare, deoarece existenţa nu este presupusă ca făcând parte dintre predicatele fiinţei perfecte. Fiinţa perfectă rămâne prin aceasta una ipotetică. Dacă argumentul ontologic este valid, atunci certitudinea existenţei lui Dumnezeu este raţională, revelaţia adăugând numai felul în care există Divinitatea, nu şi certitudinea existenţei ei.
Filosofia vorbeşte doar de caracterul de substanţă al Divinităţii, nu şi de cel de subiect, ori substanţa este revelată nu prin experienţe mistice, ci prin structuri conceptuale abstracte. Dumnezeul filosofiei este un spectru deductiv, o entitate supracategorială, pe când cel al teologiei este un Dumnezeu al puterii, personal, hierofanic, afectiv3.
O substanţă abstractă, o cifră, nu se întrupează, nu poate pătimi, nu este afectivă. Dumnezeul creştin este viu, Şi-a asumat supliciul în istorie; din trupul lui Hristos a curs sânge pe când din cifre nu poate curge decât cerneală.
În decursul istoriei, homo interrogans a făcut uz de toate posibilităţile sale cognitive: mit, simţuri, raţiune, ştiinţă şi, evident, credinţă, care pe lângă sursele naturale finite ale celorlalte modalităţi de cunoaştere, se bazează pe evidenţa unui dat revelaţional.
Ştiinţa operează, de asemenea, cu instrumente transistorice4, însă ignoră problema fiinţei, operând cu structura ei şi mai puţin cu esenţa. Ştiinţa nu se ocupă cu nimicul, nu conceptualizează neantul şi, neocupându-se cu nimicul, nu se poate ocupa nici cu fiinţa, căci ambele sunt nedeterminate. Omul, calul, copacul sunt fiinţări, însă fiinţa este altceva, este Estele însuşi. Matematica operează cu numere, dar nu ştie ce este numărul în sine, dacă există independent de mintea care-l gândeşte sau este un simplu semn.
Spre deosebire de alte ştiinţe, filosofia are un caracter totalizator, ea abordează lumea ca întreg, nu ca aşchie, aşa cum fac ştiinţele particulare. Suntem de acord că nu mai putem reedita performanţele renascentiste, însă trebuie să găsim o aurea mediocritas între enciclopedism şi monospecializare pentru a evita efectul de ciob al culturii actuale. Riscăm nu numai să ne pierdem, ci şi să nu realizăm că am avut vreodată un axis mundi. Cultura postmodernă are din abundenţă instrumentişti, însă duce lipsă de dirijori. Va veni vremea când nu va mai fi nimeni care să conducă orchestra spiritului. Filosofia este singura ştiinţă care are vocaţia şi posibilitatea să oblige monadele să comunice între ele.
La începutul sec. al VI-lea şi jum. sec. al V-lea î.Hr. graniţele dintre filosofie şi alte ştiinţe nu erau bine definite, teologia, cosmologia, astronomia, matematica, biologia sau ştiinţele naturii intrând tot în sfera mai largă a filosofiei. Cu toate că filosofia este mama ştiinţelor, există încă destule voci care-i minimalizează eficacitatea în contextul cultural postmodern. Indiferent de acuzele care se aduc filosofiei, de progresul ştiinţific şi tehnic, filosofia, în calitate de regină a ştiinţelor, îşi va păstra rolul de arbitru al spiritului.
În poezia „Preot şi filosof”, Eminescu surprinde plastic hipersensibilitatea metafizică a filosofilor, cât şi punctele de intersecţie ale celor două moduri de cunoaştere: filosofic şi teologic: „Căci n-avem sfinţii voştri/ Voi ne certaţi preoţi/ Deşi de-a voastră tagmă suntem şi noi cu toţi/ Şi noi simţim că suntem copii nimicniciei/ Nefericiri zvârlite în brazdele veciei/ Nu ne certaţi că şi noi suntem din cei cu auzul fin/ Ce pricepurăm şoapta glasului divin”.
Adesea religia este acuzată de ignoranţă, invocându-se cazul Bruno şi Galilei, însă şi filosofiei i se pot aduce astfel de reproşuri: De ce a afirmat Aristotel că pământul este o sferă rotundă şi limitată? De ce a avut de suferit omenirea din partea comunismului sau a nazismului, ştiut fiind faptul că aceste ideologii funeste au avut la origine doctrine filosofice5?
O altă acuză ce i se aduce religiei este sentimentalismul. Trebuie însă să spunem că accentele afective, fervenţa religioasă sunt roadele practice ale aserţiunilor sale teoretice, ale ontologiei sale revelate. Nimeni nu-i poate împiedica pe un Newton sau pe un Einstein să se bucure de importanţa şi de apodicticitatea calculului infinitezimal sau a teoriei relativităţii.
În definitiv, toate opiniile filosofice sunt complementare, căci ce este altceva istoria filosofiei decât istoria momentelor contrapunctice ale unei singure fugi?
Dincolo de dispute însă, la nivel ultim, atât teologia, cât şi filosofia sunt pasibile de riscuri: credinţa fără contemplaţie este credulitate, este pariu, iar filosofia, dacă nu reuşeşte să devină mistică precum în Orient, poate deveni un exerciţiu ratat al spiritului.
Timpul este opac la eternitate. Filosofi ori teologi, trebuie să ieşim din prizonieratul temporal pentru a-L vedea pe Dumnezeu. A fi în timp înseamnă a fi în entropie. În momentele contemplative spiritul se întoarce acasă, aşa cum ne sugerează într-un sens mai adânc parabola Fiului Risipitor. Avem aici drama Spiritului, care se întoarce la infinit la Tatăl lui. El nu rezistă în lume pentru că nu este din lume.


1 Supranume dat de Tertulianus în opera „Adv. Valentinianos”, V.
2 Dialogul cu iudeul Tryfon I, 1.
3 Vezi Vasile Chira, Dominantele gândirii cioraniene, Ed. Univ. „Lucian Blaga”, Sibiu, 2006, p. 66-72.
4 Principiile logicii şi postulatele matematice au valoare transcendentală.
5 Ne referim, desigur, la doctrina marxistă şi la teoria nitzsche­ană a Supraomului.